ICCJ. Decizia nr. 2452/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2452/2005
Dosar nr. 516/2005
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
La data de 15 noiembrie 2002, petiţionarul I.I., în nume propriu şi în calitate de mandatar al numiţilor D.M., G.E. şi U.A. s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, solicitând cercetarea intimatelor I.C.M., M.S., M.R. şi R.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals, uz de fals şi abuz în serviciu, cu propunerea de anularea înscrisurilor falsificate şi trimiterea lor în judecată.
S-a arătat de către petiţionar că certificatul de moştenitor nr. 1469 din 11 noiembrie 1988, emis de notarul intimat R.D., de la fostul notariat de stat al sectorului 1 Bucureşti, este fals, întrucât au fost menţionate cu bună ştiinţă date eronate în sensul că:
- masa succesorală este alcătuită din cota de ¾ a imobilului situat în Bucureşti, str. Fortunei, compus din teren în suprafaţă de 399 mp., şi construcţie, deşi în masa succesorală intră numai cota de ¾ din ½, adică 3/8 din teren; defuncta I.A., ar fi dobândit cota de 2/4 din întregul imobil, deci şi din teren, prin cumpărare conform actului autentificat sub nr. 41742/1938 şi transcris sub nr. 20045/1938 la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, deşi din acest act, pe care notarul l-a avut la dispoziţie reiese că terenul a fost cumpărat de defuncţii I.T. împreună cu I.N., iar la acea dată I.A. nu era căsătorită;
- contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234 din 07 februarie 1995 al fostului Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti, întocmit de către intimatul notar M.R. este fals, întrucât vânzătoarea I.C.M. a dobândit cota de ¾ din imobilul înstrăinat de pe urma defunctei sale mame, aşa cum deci s-a trecut şi în mod fals în certificatul de moştenitor autentificat sun nr. 1469 din 11 noiembrie 1988, în sensul că defuncţii au dobândit prin cumpărare conform actului autentificat sub nr. 41742/1938, construcţia în cauză, precum şi menţiunea potrivit căreia în compunerea imobilului vândut, ar intra şi o magazie.
Notarul care a autentificat actul, M.R. nu a verificat titlu de proprietate al vânzătoarei pe de o parte, iar vânzătoarea şi cumpărătoarea I.C.M. şi M.S. au cunoscut care este compunerea reală a imobilului.
Un alt aspect al plângerii se referă la falsificarea de către expertul topograf R.G.M. a planului de amplasament şi delimitarea imobilului şi releveul casei situat în Bucureşti, str. Fortunei.
S-au efectuat cercetări, astfel că, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin rezoluţia nr. 12962/ P din 25 aprilie 2003, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că în cauză sunt implicaţi doi notari publici.
Au fost administrate probe şi prin rezoluţia din 13 august 2003 dată în dosarul nr. 928/P/2003 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii notari publici R.D. şi M.R., vizând infracţiunile pentru care se plânge petiţionarul, prevăzută de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
De asemenea, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., faţă de I.C.M., fostă I. şi M.S., pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 şi art. 291 C. pen., întrucât faptele nu există.
În temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 38 C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei faţă de expertul cadastral R.G.M., pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., formarea unui alt dosar şi trimiterea acestuia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în vederea continuării cercetărilor penale.
S-au efectuat acte premergătoare şi s-a stabilit de către organul de urmărire penală următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Petiţionarul I.I. a fost căsătorit cu I.C.M., căsătorie din care au rezultat doi copii respectiv, I.C. şi I.R.
La data de 04 iunie 1992, I.I. a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată la data de 20 aprilie 1963, din vina soţiei, iar la rândul său şi aceasta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională arătând că, nu se opune la desfacerea căsătoriei, însă a solicitat desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi şi totodată, să i se atribuie beneficiul contractului de locaţiune al imobilului, precum şi partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 9409 din 21 septembrie 1993, prin care a admis acţiunea formulată de petiţionar, a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor şi a luat act de tranzacţia intervenită între soţi, în care se menţionează printre altele că, părţile înţeleg să stingă orice pretenţie cu privire la realizarea bunurilor comune.
La data de 7 februarie 1995 la sediul fostului Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti, a avut loc încheierea contractului de vânzare cumpărare între I.C.M., fostă I., în calitate de vânzătoare şi M.S. în calitate de cumpărătoare, privind imobilul din Bucureşti, str. Fortunei.
La 12 septembrie 1995 G.E. şi U.A. le-au chemat în judecată pe I.C.M. şi M.S., solicitând instanţei să dispună anularea contractului nr. 2234 din 07 februarie 1995, întrucât notarul de stat a trecut-o în certificatul de moştenitor cu o cotă mai mare decât avea dreptul, astfel că au fost prejudiciate, solicitând instanţei să dispună anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234/1995, astfel că, prin sentinţa civilă 7048 din 18 iunie 1996, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamante, soluţie ce a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 462/A/1997, prin care s-a respins apelul lui G.E. şi U.A.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1255/1997, a casat hotărârile civile menţionate şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în fond după casarea cu rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2098/1998, a admis acţiunea formulată de către reclamante împotriva pârâtelor şi a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2234/1995 la Notariatul de stat al sectorului 1 Bucureşti, în ceea ce priveşte cota de ½ din terenul în suprafaţă de 399 mp., situat în Bucureşti, str. Fortunei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1491/1999, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâte, fiind menţinută sentinţa.
În recurs, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1422 din 25 aprilie 2000, a admis recursurile declarate de I.C.M. şi M.S., a casat cele două hotărâri şi pe fond a respins acţiunea reclamantelor împotriva pârâtelor, ca nefondată.
Separat de aceste dosare, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a mai existat şi cererea numiţilor G.E. şi D.M., prin mandatar petiţionar I.I., îndreptată împotriva încheierii nr. 2 din 04 mai 2001 a Notarului de stat R.D., prin care a fost respinsă cererea de rectificare a certificatului de moştenitor nr. 1469/1988 eliberat de fostul Notariat de stat al sectorului 1 Bucureşti sub aspectul cotei înscrise.
Prin sentinţă nr. 9948 din 8 octombrie 2001, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a respins plângerea petiţionarelor, cu motivarea că nu a fost depusă documentaţia necesară soluţionării cererii aşa cum prevăd dispoziţiile art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 36/1995.
Această hotărâre a fost atacată cu apel, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1948/2002, a respins, ca nefondat, apelul petiţionarelor.
Curtea de Apel Bucureşti, judecând recursul formulat de petiţionare şi având în vedere cererea de intervenţie accesorie a numitei M.S. în interesul numitei I.C.M., care au ridicat excepţia lipsei interesului acţiunii, a respins, ca nefondat, recursul, prin Decizia civilă nr. 1264/2003, hotărâre rămasă irevocabilă.
La rândul său, M.S. a chemat în judecată pe I.I., I.R., I.M. şi I.M., solicitând ca prin hotărâre judecătorească, cei patru să fie evacuaţi din imobilul situat în str. Fortunei pentru inexistenţa titlului de proprietate.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a constatat că cererea numitei M.S., este fondată şi prin sentinţa civilă nr. 1879/2002 a admis-o şi s-a dispus evacuarea celor patru pârâţi din imobilul situat la adresa arătată mai sus.
S-a concluzionat că susţinerile petiţionarului, referitoare la faptul că I.C.M. şi M.S., au comis infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals nu se confirmă.
De asemenea, s-a mai arătat că încheierea contractului de vânzare cumpărare dintre I.C.M. şi M.S., s-a făcut în mod corect şi că părţile au fost de bună credinţă şi nu au urmărit să încalce legea, în acest sens fiind indicată Decizia Curţii de Apel Bucureşti, care a stabilit în mod irevocabil că actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234/1995 a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ca atare, în ceea ce priveşte pe I.C.M. şi M.S., neevidenţiindu-se indici din conţinutul cărora să rezulte că acestea ar fi comis vreo faptă de natură penală, aşa cum pretinde petiţionarul recurent, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
În ceea ce priveşte pe notarii publici R.D. şi M.R., de asemenea, s-a constatat că nu sunt elemente din conţinutul cărora ar rezulta că cei doi notari prin întocmirea certificatului de moştenitor şi a contractului de vânzare cumpărare, ar fi înserat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, astfel încât să fie utilizate de către I.C.M. şi M.S. în prejudicierea petiţionarului şi a celorlalţi trei, pe care îi reprezintă.
De asemenea, s-a mai menţionat că, în ceea ce-i priveşte pe cei doi notari R.D. şi M.R., faţă de aceştia cu privire la faptele pentru care se plânge petiţionarul, în nume propriu şi în calitate de mandatar a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Împotriva rezoluţiei din 13 august 2003 adoptată în dosarul 928/P/2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a formulat plângere de către petiţionarii I.I., G.E., U.A. şi D.M.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 69 din 20 noiembrie 2003, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de către petiţionari, cu motivarea că aceştia nu s-au adresat în prealabil formulării plângerii la instanţă, organului ierarhic superior al procurorului care a emis rezoluţia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de către petiţionari, astfel că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 3364 din 17 iunie 2004, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de petiţionar şi a fost casată sentinţa penală nr. 69/2003 şi s-a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea deciziei s-a arătat că, soluţia dată prin rezoluţia din 13 august 2003, a fost comunicată petiţionarilor la data de 13 august 2003, iar aceştia au formulat plângere la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 02 septembrie 2003.
La termenul de judecată din 16 octombrie 2003, petiţionarul I.I., a învederat instanţei faptul că, a formulat plângere împotriva rezoluţiei procurorului pe cale ierarhică şi a depus în acest sens la dosar adresa nr. 2495/II-2/2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care i se face cunoscut că nu s-a putut da curs favorabil plângerii formulate împotriva rezoluţiei adoptate în dosarul nr. 928/P/2003, întrucât este legală şi temeinică.
Petiţionarii, au depus la dosar şi o copie a plângerii adresată Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a concluzionat că greşit instanţa de fond a reţinut că petiţionarii nu au urmat procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. şi a respins, ca inadmisibilă, plângerea acestora, situaţie faţă de care se impune admiterea recursurilor, casarea hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti, pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în fond după casarea cu trimitere, a pronunţat sentinţa penală nr. 143 din 23 noiembrie 2004, prin care a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul I.I., în nume propriu şi în calitate de mandatar al numiţilor D.M., U.A. şi G.E. împotriva rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale privind pe intimaţii I.C.M., S.S. şi M.R.
În adoptarea acestei soluţii s-a motivat că rezoluţia parchetului este în conformitate nu numai cu materialul probator existent la dosar, dar şi cu privire la temeiul de drept, referitoare la faptul că infracţiunile pentru care se plâng petiţionarii, respectiv fals, uz de fals şi abuz, a intervenit termenul de prescripţie specială, care înlătură răspunderea penală, privind modul cum au fost întocmite certificatul de moştenitor autentificat sub nr. 1469 din 11 noiembrie 1998 cum şi contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234 din 07 februarie 1995, privind pe notarii M.R. şi R.D.
S-a mai concluzionat că în cauză au fost pronunţate hotărâri civile definitive şi irevocabile, prin care s-a constatat că părţile contractante au fost de bună credinţă şi nu au urmărit să încalce legea.
În ceea ce priveşte pe cei doi notari publici, în afară de faptul că a intervenit termenul de prescripţie a răspunderii penale, aceştia şi-au îndeplinit corect îndatoririle de serviciu cu privire la actele întocmite în cauză.
Cu privire la petiţionarii D.M. şi G.E., prin declaraţiile date şi autentificate sub nr. 557 şi nr. 558/1974, aceştia au renunţat la moştenire.
La termenul din 30 martie 2004, petiţionarul a precizat că nu a înţeles să facă plângere penală faţă de intimatul notar public R.D., întrucât a intervenit termenul de prescripţie privind faptele comise de aceasta.
În temeiul art. 2781 pct. 10 C. proc. pen., hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu recurs de către recurentul-petiţionar I.I., în nume propriu şi în calitate de mandatar al petiţionarilor G.E., U.A. şi D.M.
În motivele de recurs care se invocă ca fiind cazuri de casare, se arată că hotărârea instanţei de fond este vădit nelegală şi esenţial netemeinică, pentru următoarele motive:
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, or.
motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;
instanţa nu s-a pronunţat asupra unor fapte reţinute în sarcina intimaţilor prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
- în mod greşit intimatele nu au fost trimise în judecată, deşi au comis fapte de natură penală, pe baza unei grave eroare de fapt, sub aspectul că a intervenit termenul de prescripţie a răspunderii penale, cum şi la modul cum au fost interpretate actele şi lucrările de la dosar.
S-a mai arătat că motivele de recurs invocate constituie caz de casare şi prevăzute la art. 3859 pct. 9, 10, 16, 171 şi 18 C. proc. pen., şi ca atare se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei procurorului în vederea reluării cercetărilor şi începerea urmăririi penale, faţă de toate persoanele menţionate în plângere, cu privire la falsificarea atât a certificatului de moştenitor cât şi a contractului de vânzare – cumpărare, precum şi a planului de amplasament şi delimitare, privind imobilul din str. Fortunii.
Examinând recursul declarat, în raport de actele şi lucrările de la dosar, de sentinţa pronunţată în cauză, de motivele invocate, se constată că recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos:
Potrivit actelor premergătoare efectuate în cauză, inclusiv a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, se constată că în ceea ce priveşte pe I.C.M. şi M.S., cu privire la încheierea actului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2234 din 07 februarie 1995, se constată că acesta a fost întocmit cu respectarea cerinţelor legii de către notarul M.R., astfel încât, s-a menţionat cota de moştenire care îi revenea şi ţinându-se seama şi de faptul că intimaţii G.E. şi D.M., au renunţat la succesiune.
Faţă de data întocmirii actului, se poate constata că în mod just şi în conformitate cu prevederile legii, s-a reţinut că în cauză, faţă de M.R. a intervenit termenul de prescripţia a răspunderii penale, în raport de dispoziţiile art. 121 şi art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), privind data comiterii faptelor, respectiv 07 februarie 1995.
În ceea ce priveşte modul de încheiere al contractului de vânzare – cumpărare, prin Decizia civilă nr. 1422 din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit în mod irevocabil că încheierea contractului de vânzare cumpărare între vânzătoarea I.C.M. şi M.S. s-a făcut cu respectarea cerinţelor legii şi că, notarul nu a favorizat pe nici una dintre părţi în detrimentul celeilalte, transpunând în fapt şi în drept prevederile certificatului de moştenitor nr. 1469/1988, întocmit de către notarul de stat R.D. şi nici una dintre cele două nu au alterat conţinutul certificatului de moştenitor trecând în plus o altă cotă sau alte bunuri mobile şi imobile.
Ca atare, susţinerea recurentului în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cele două soluţii, respectiv rezoluţia din 13 august 2003 şi hotărârea nr. 143 din 23 noiembrie 2004, este neîntemeiată, întrucât, aşa cum s-a menţionat, aceasta a avut la bază întregul material probator, respectiv certificatul de moştenitor, actul de vânzare – cumpărare, declaraţiile părţilor, temeiurile de drept privind termenul de prescripţie, precum şi hotărârile judecătoreşti civile definitive şi irevocabile.
În consecinţă, soluţia dată de către organul de urmărire penală şi instanţă referitoare la faptul că notarul M.R. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu este confirmată şi întărită de către hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză şi din care rezultă că, aceasta nu a făcut nimic altceva decât să autentifice contractul de vânzare cumpărare cu cota aferentă ce-i revenea vânzătoarei I.C.M., în baza certificatului de moştenitor nr. 1469 din 11 noiembrie 1988, emis de către intimata R.D., faţă de care recurentul a declarat că nu a înţeles că facă plângere penală, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În ceea ce priveşte pe celelalte două intimate I.C.M. şi M.S., nu sunt indici din conţinutul cărora ar rezulta că acestea ar fi contribuit în vreun fel la influenţarea intimatului-notar M.R., astfel încât, aceasta să treacă o cotă mai mare decât i-ar fi revenit vânzătoarei I.C.M. şi în raport de aceasta să fie prejudiciaţi D.M. şi G.E., care de altfel au renunţat la succesiune.
Prin urmare susţinerea recurentului în nume personal, cum şi în calitate de mandatar al celorlalţi petiţionari recurenţi, cu privire la criticile aduse şi care au fost analizate în ansamblu, se constată că în cauză, nu s-a comis nici o eroare gravă de fapt, că hotărârea judecătorească nu este contrară legii şi nici nu s-a făcut o greşită aplicare a ei, iar această hotărâre cuprinde motivele pentru care a fost menţinută rezoluţia din 13 august 2003.
Nu este întemeiat, nici motivul de recurs invocat de către recurent, contând în aceea că în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra unor cereri ale sale, deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă în mod irevocabil că I.C.M. şi M.S. nu au comis nici o faptă de natură penală, iar în ceea ce priveşte pe cei doi notari, a intervenit termenul de prescripţie a răspunderii penale, situaţie în care organul de urmărire penală şi în mod nemijlocit instanţa nu mai putea efectua alte probe faţă de această stare de fapt şi de drept.
Ca atare, nici unul dintre motivele de recurs invocate nu constituie cazuri de casare, iar hotărârea pronunţată în cauză, este justă dreaptă şi conformă cu probatorul de la dosar, în sensul că nu se constată că ar exista indici referitoare la vreunul dintre intimaţi, că ar fi comis vreo faptă de natură penală, iar organul de urmărire penală şi instanţa de judecată ar fi lăsat nepedepsite faptele acestora.
Conchizând că, în cauză atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată au pronunţat şi adoptat o hotărâre şi o rezoluţie în spiritul şi prevederile legii, recursul se va respinge, ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 189 şi urm. C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.I. împotriva sentinţei penale nr. 143 din 23 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2427/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2549/2005. Penal. Art. 220 Cod Penal. Recurs → |
|---|
