ICCJ. Decizia nr. 254/2005. Penal. Art.211 alin.2 ; 180 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 254/2005
Dosar nr. 3664/2004
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 796 din 10 decembrie 2003, Tribunalul Timiş a condamnat pe inculpata S.S.B. la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen. şi la 6 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de lovire prevăzută de art. 25, raportat la art. 180 alin. (2) C. pen., parte vătămată fiind G.B., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen.
Totodată, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. (parte vătămată fiind P.D.) în instigare la infracţiunea de lovire, prevăzută de art. 25 raportat la art. 180 alin. (1) C. pen., text de lege în baza cărora inculpata a fost condamnată la o lună închisoare, urmând ca în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, sporită cu 6 luni, în final 3 ani şi 6 luni închisoare.
Făcând aplicarea art. 861 şi art. 862 C. pen., instanţa a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, stabilind un termen de încercare de 5 ani.
S-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 864 C. pen.
Pe durata termenului de încercare, inculpata a fost obligată să se prezinte lunar la Tribunalul Timiş, la judecătorul desemnat cu supravegherea şi să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă.
Inculpata a mai fost obligată să plătească părţii civile G.B. suma de 5000 euro, despăgubiri civile, pretenţiile părţii civile P.D. fiind respinse.
S-a dedus, din pedeapsa aplicată perioada cât inculpata a fost arestată preventiv, respectiv de la 11 martie 2003 la 23 iunie 2003 şi de la 22 septembrie 2003, la zi, dispunându-se, totodată, punerea în libertate, de îndată, a inculpatei dacă nu este arestată în altă cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cursul anului 2002, părţile vătămate G.B. şi P.D. au fost angajate în funcţia de administrator şi respectiv barman la SC V.D.T. SRL Timişoara de către patronul societăţii comerciale, respectiv S.O.
După decesul acestuia din urmă la 22 decembrie 2002, conducerea societăţii comerciale reţinută, cât şi cea a restaurantului M., discotecii D.L. şi Clubului R. a fost preluată de soţia sa, inculpata S.S.B.
La începutul lunii februarie 2003, constatând că încasările de la Clubul R. sunt mai mici decât în perioadele anterioare şi bănuind că cele două părţi vătămate P.D. şi G.B. au sustras bani din gestiune, inculpata a hotărât să poarte o discuţie cu aceştia pentru a stabili adevărul şi a-şi recupera pierderile.
În acest scop, în noaptea de 16 februarie 2003, cei doi au fost conduşi la sediul discotecii D.L., unde inculpata, a cerut angajaţilor săi T.O. şi O.M. să-i bată şi să-i ameninţe cu moartea mai multe ore pentru a-i determina să recunoască sumele sustrase din gestiune.
A doua zi, partea vătămată G.B. a fost adusă din nou la restaurantul M., unde sub impulsul ameninţărilor şi violenţelor exercitate de cei doi angajaţi ai inculpatei, aceasta a acceptat să le predea suma de 5000 euro, trimisă la aceeaşi dată de către fratele său prin sistemul on-line.
În considerentele sentinţei se menţionează că analizând condiţiile şi împrejurările în care s-a comis fapta privind pe partea vătămată G.B., instanţa a apreciat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj şi nu de lipsire de libertate şi tâlhărie.
Cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate se arată că această faptă nu poate fi reţinută în legătură cu partea vătămată G.B., întrucât nu s-a făcut dovada că victima a fost împiedicată să se deplaseze şi să acţioneze în conformitate cu voinţa sa.
Instanţa de fond mai reţine că spre deosebire de infracţiunea de tâlhărie, unde cel constrâns prin ameninţare ori violenţă satisface de îndată cererea făptuitorului, în cazul infracţiunii de şantaj, starea de temere trebuie să aibă o anumită durată în timp, cu alte cuvinte satisfacerea pretenţiei făptuitorului să fie distanţată în timp de actul constrângerii, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.
Referitor la fapta săvârşită faţă de partea vătămată P.D., instanţa pentru aceleaşi considerente, a apreciat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 25, raportat la art. 180 alin. (1) C. pen.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 194 din 02 iunie 2004, admiţând apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş a desfiinţat sentinţa primei instanţe privind schimbarea încadrării juridice a faptelor şi pedepsele aplicate şi în rejudecare a condamnat-o pe inculpata S.S.B. după cum urmează:
- la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 lit. b) C. pen., comisă în dauna părţii vătămate P.D.;
- la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74-76 lit. b) C. pen., comisă în dauna părţii vătămate G.B. şi
- la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 lit. b) C. pen., comisă în dauna aceleiaşi părţi vătămate G.B.
Făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71-64 C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus, din pedeapsa aplicată, perioada detenţiei de la 11 martie 2003 la 23 iunie 2003 şi de la 22 aprilie 2003, până la data punerii în libertate a inculpatei.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Apelurile declarate de inculpată şi părţile civile P.D. şi G.B. au fost respinse, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 500.000 lei fiecare.
Împotriva menţionatelor hotărâri au declarat recurs atât inculpata S.S.B. cât şi părţile civile G.B. şi P.D.
Prin recursul inculpatei se cere casarea celor două hotărâri în temeiul art. 3859 pct. 10 şi 12 C. proc. pen., susţinându-se că instanţele nu au avut în vedere întregul probatoriu administrat în cauză, din care rezultă că aceasta nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată, situaţie în care se impune achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
La rândul lor cele două părţi civile critică hotărârile pronunţate numai cu privire la neacordarea daunelor morale.
Examinând hotărârile atacate în raport de motivele de casare invocate în recursul inculpatei se constată că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei, încadrarea juridică dată de această instanţă în două infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, cea referitoare la partea vătămată P.D., prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., în cea referitoare la partea vătămată G.B., prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), aflată în concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., cu o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., fiind corespunzătoare.
Din probele administrate (plângerile formulate şi declaraţiile consecvente date de părţile vătămate în tot cursul procesului penal, actele medico-legale prezentate de aceştia, listingul convorbirilor telefonice către inculpata S.S.B. şi coinculpaţii O.M. şi T.O. (care s-au sustras de la urmărirea penală), recipisa de expediere on-line a sumei de bani pretinse de inculpată părţii vătămate G.B., declaraţiile martorilor B.F., M.A., T.A., A.M., Z.M., M.C., N.V., J.D., C.M. şi R.C., coroborate cu recunoaşterile parţiale ale inculpatei) care au fost analizate în considerentele hotărârilor atacate, rezultă, fără dubiu, că bănuind că cele două părţi vătămate, angajaţi ai societăţilor comerciale pe care le administra, au sustras bani din gestiune, inculpata S.S.B. „a organizat aducerea acestora la sediul discotecii D.L., în noaptea de 16 februarie 2003, unde a cerut coinculpaţilor T.O. şi O.M. să-i bată şi să-i ameninţe cu moartea timp de mai multe ore pentru a-i determina să recunoască faptele imputate".
A doua zi, G.B. a fost adus din nou la restaurantul M. tot din dispoziţia inculpatei, unde sub impulsul ameninţărilor şi violenţelor exercitate de T.O. şi O.M., partea vătămată a acceptat să-i predea suma de 5000 euro, trimisă la aceeaşi dată de către fratele său prin sistemul on-line.
Împrejurarea invocată de către inculpată că victimele s-au putut deplasa libere în incinta localului şi chiar la poştă pentru a ridica banii, nu are relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, legea necerând o restrângere totală cu privire la libertatea de mişcare a victimei, fiind suficientă o împiedicare parţială în raport cu o activitate sau o acţiune pe care victima doreşte să o realizeze. În speţă, victimelor li s-a permis deplasarea în interiorul biroului inculpatei, dar numai sub escorta celor doi coinculpaţi, care le-au interzis să părăsească localul timp de mai multe ore.
De remarcat este şi faptul că actele de ameninţare şi violenţele au fost exercitate în mod continuu asupra victimei G.B., până în momentul primirii sumei de bani pretinsă de inculpată, acţiune care caracterizează infracţiunea de tâlhărie şi nu pe aceea de şantaj.
Referitor la pedepsele aplicate inculpatei S.S.B. se constată că acestea au fost corect individualizate la stabilirea lor cât şi a modalităţii de executare, instanţa de apel având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen., respectiv gradul de pericol social sporit al infracţiunilor comise, împrejurările în care au fost săvârşite, dar şi persoana inculpatei, care nu este cunoscută cu antecedente penale, având un copil minor în întreţinere.
Totodată, se constată că instanţele au soluţionat corespunzător latura civilă, respingerea cererilor formulate de către cele două părţi civile cu privire la acordarea unor daune morale nefiind justificată, în lipsa unor probe certe care să dovedească prejudiciul suferit de aceştia prin infracţiunile comise de inculpată.
Întrucât din actele dosarului nu rezultă nici motive de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. penultim C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursurile formulate de inculpata S.S.B. şi părţile civile G.B. şi P.D. să fie respinse, ca nefondate, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata S.S.B. şi de părţile civile G.B. şi P.D. împotriva deciziei penale nr. 194 din 2 iunie 2004 a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.200.000 lei fiecare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2524/2005. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2542/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
