ICCJ. Decizia nr. 3032/2005. Penal. Art.215alin2,3 c. pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3032/2005
Dosar nr. 5358/2004
Şedinţa publică din 13 mai 2005
Deliberând asupra recursului în anulare de faţă, constată:
Prin sentinţa penală nr. 365 din 10 februarie 2003 pronunţată de Judecătoria Ploieşti inculpatul I.M. a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
Conform art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal de SC F.P. SRL Ploieşti.
Partea civilă a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
S-a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi ale art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 constând în aceea că, în perioada 11 iulie 2000 – 16 februarie 2001, în calitate de administrator al SC A. SRL Bucureşti, a indus şi a menţinut în eroare SC F.P. SRL Ploieşti, acumulând deliberat şi cu rea credinţă o restanţă la plata unor produse petroliere şi, totodată, a folosit în interes personal din banii societăţii, sume totalizând 3.035.605.223 lei.
Din analiza materialului probator instanţa a reţinut următoarele:
La data de 17 iulie 2000, Societatea A. SRL Bucureşti, administrată de inculpatul I.M., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 14 cu SC F.P. SRL Ploieşti, în baza căruia a achiziţionat, în perioada 11 iulie 2000 – 28 aprilie 2001, produse petroliere în valoare totală de 8.950.605.223 lei.
Prin convenţia încheiată părţile au stabilit ca eventualele litigii născute în derularea contractului să se soluţioneze, de preferat, pe cale amiabilă şi în caz contrar, de instanţele de judecată abilitate.
Pe parcursul derulării contractului societatea inculpatului a înregistrat o restanţă de 2.000.000.000 lei în plata produselor astfel încât la data de 19 martie 2001 între cele două părţi contractante a intervenit „Convenţia-tranzacţie de stingere a datoriilor nr. 166" cu scopul de a preveni declanşarea unui litigiu comercial.
Prin această convenţie s-a stabilit că SC A. SRL va vira săptămânal, începând cu 19 martie 201 în contul SC F.P. SRL minim 300.000.000 lei până la stingerea debitului, termenul ultimativ fiind 30 aprilie 2001.
S-a stipulat că, această convenţie-tranzacţie nu reprezintă o renunţare la judecată a creditorului împotriva debitorului.
În acelaşi scop între părţi s-a încheiat, la 7 mai 2001 „Convenţia-tranzacţie de stingere a datoriilor nr. 138", referitoare la suma de 3.018.897.622 lei la care se adaugă penalităţile de întârziere prevăzându-se stingerea obligaţiilor comerciale prin achiziţionarea de către SC A. SRL a minim trei vagoane de fracţie C 4, săptămânal, care urmau să fie achitate anticipat împreună cu o sumă suplimentară cuprinsă între 60 şi 80 milioane lei la fiecare vagon.
Cum SC A. SRL nu a fost în măsură să respecte clauzele contractuale nici de această dată, SC F.P. Ploieşti a întocmit Notificarea nr. 386 din 24 mai 2001 pentru suma de 3.018,897.622 lei aferentă contractului nr. 14 din 11 iulie 2000.
Întrucât relaţiile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat normal pe o perioadă îndelungată, s-au continuat discuţiile şi încercările de relansare a activităţilor de vânzare cumpărare, aspect dovedit de procesul verbal nr. 472 din 9 iulie 2001 privind reeşalonarea debitului de 3.035.605.222 lei.
Întrucât SC A. SRL nu a fost în măsură să achite debitul, SC F.P. SRL Ploieşti a formulat la data de 22 august 2001, plângere penală susţinând că inculpatul a indus-o în eroare prin emiterea filei cec seria NB 302. 00050752 la data de 16 februarie 2001, conform procesului verbal de predare-primire nr. 78 din 16 februarie 2001.
Instanţa a reţinut că prin emiterea filei cec nu s-a cauzat nici o pagubă şi nici nu s-a urmărit inducerea în eroare a părţii civile întrucât potrivit înţelegerii părţilor fila cec reprezintă doar o garanţie şi urma să fie prezentată la plată din momentul în care SC A. SRL ar fi adus la cunoştinţă SC F.P. SRL, că a devenit solvabilă.
S-a mai reţinut că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale societăţii inculpatului nu s-a datorat relei credinţe a acestuia ci stării de insolvabilitate a societăţii şi imposibilităţii financiare a acesteia.
Starea critică a SC A. SRL, concretizată în nedepunerea raportărilor, balanţelor şi bilanţurilor contabile şi în închiderea contului de la B.A., datorită lipsei rulajului, nu poate constitui o dovadă în stabilirea relei credinţe a inculpatului în raporturile cu partea civilă atâta timp cât o lungă perioadă de timp convenţia s-a derulat normal şi există dovada că în acea perioadă societatea inculpatului avea posibilitatea achitării unor sume de bani superioare celei reţinute cu titlu de prejudiciu la un moment dat.
Instanţa a apreciat împrejurarea că inculpatul a retras regulat bani din contul societăţii pentru cerinţe personale în loc să-i vireze treptat în scopul acoperirii debitului nu dovedeşte intenţia acestuia de a induce în eroare partea civilă.
S-a concluzionat că în speţă inculpatul nu a uzat nici un moment de vreuna din modalităţile alternative ce compun latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune şi nici nu a acţionat cu intenţia specifică acestei infracţiuni, litigiul intervenit între părţi fiind pur comercial.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 s-a reţinut că nu sunt probe de natură a contura reaua credinţă a inculpatului în gestionarea fondurilor societăţii.
Prin Decizia penală nr. 1107 din 17 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi de partea civilă SC F.P. SRL Ploieşti şi s-a desfiinţat sentinţa.
Rejudecând, instanţa de apel a condamnat pe inculpatul M.I. după cum urmează:
1. în baza art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), la 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune comisă în perioada 17 iulie 2000 – 16 februarie 2001 împotriva părţii civile SC F.P. SRL Ploieşti.
2. în baza art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 la un an şi 6 luni închisoare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat graţiată integral pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare aplicată pentru art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a scăzut din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 martie 2002 la 11 iulie 2002.
A fost admisă acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL Bucureşti la plata sumei de 3.056.605.223 lei.
S-a dispus comunicarea deciziei la Oficiul registrului comerţului Bucureşti.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa de apel a reţinut că, în perioada 11 iulie 2000 - 11 aprilie 2001, în baza contractului de vânzare-cumpărare 14/2000, societatea administrată de inculpat a achiziţionat de la partea civilă SC F.P. Ploieşti gaz petrolier lichefiat în valoare totală de 8.950.605.223 lei şi din care a achitat treptat furnizorului suma de 915.000.000 lei.
S-a mai reţinut că societatea inculpatului avea o situaţie critică din punct de vedere financiar contabil, în sensul că sediul declarat al societăţii era închis, nu se depuneau raportări şi balanţe contabile la organele financiare şi, din anul 1997, contul la B.A. era închis datorită lipsei rulajului.
Inculpatul a plătit părţii civile periodic, prin ordine de plată, marfa livrată de aceasta, urmărind însă ca, întotdeauna, plăţile să fie mai mici decât valoarea mărfurilor facturate şi în acest fel datoria societăţii A. SRL către furnizor a crescut constant, în ritmul pe care l-a propus inculpatul, în timp ce produsele petroliere au fost valorificateobţinându-se încasări de 9.928.568.997 lei.
S-a reţinut că inculpatul şi-a însuşit treptat o parte din aceste încasări micşorând propria solvabilitate în detrimentul părţii civile, reaua sa credinţă rezultând din modul în care a folosit suma de 3.053.605.223 lei, pe care în loc să o transfere, prin bancă, în contul părţii civile, a folosit-o în interes personal, practicând numeroase ridicări de sume în numerar.
Ultima plată efectuată către partea civilă a fost la 18 aprilie 2001 iar la 24 mai 2001 societatea debitoare a fost notificată şi s-a încheiat un proces verbal de eşalonare a datoriilor, după care partea civilă a introdus la plată fila cec pentru suma de 2.319.194.597 lei din care 1.194.857.399 lei reprezintă suma restantă la 16 februarie 2001 şi diferenţa, o nouă comandă de combustibil.
Instanţa a reţinut că pe parcursul executării contractului partea civilă a căpătat reprezentarea lipsei tot mai acute de lichidităţi băneşti cu care se confrunta societatea inculpatului, inclusiv a faptului că instrumentele de plată lăsate drept garanţie nu aveau acoperire momentană în bani.
S-a mai reţinut că acţiunea de inducere în eroare a părţii civile s-a realizat cu prilejul executării contractului iar mijlocul fraudulos folosit este fila cec lăsată drept garanţie, care nu putea fi folosită, contul la B.A. fiind închis de la 23 noiembrie 2000 pentru lipsă disponibil, împrejurarea pe care partea civilă nu o cunoştea.
Instanţa a constatat că, prin neplata produselor achiziţionate, inculpatul a urmărit inducerea în eroare a părţii vătămate.
S-a mai reţinut că inculpatul a ridicat aproape săptămânal, în nume personal sume în limita plafonului de 30 milioane lei pe care l-a folosit contrar intereselor societăţii, achiziţionând trei autovehicule de teren pe numele său, al fiului şi al fostei soţii, închiriind mai multe apartamente în Bucureşti, efectuând excursii în străinătate precum şi cheltuieli zilnice în interesul său şi al familiei.
S-a apreciat că este puţin probabil ca aceste sume să reprezinte salariul inculpatului în condiţiile în care societatea avea mari probleme financiare.
În consecinţă, s-a concluzionat că achitarea inculpatului pentru cele două infracţiuni este greşită impunându-se condamnarea acestuia şi obligarea sa la plata despăgubirilor civile.
Recursul declarat de inculpat împotriva deciziei a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 1388 din 28 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Inculpatul a formulat contestaţie în anulare împotriva hotărârii pronunţate în recurs cu motivarea că, la termenul când s-a judecat recursul procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, fiind citat la ap. 21 în loc de ap. 2.
Contestaţia în anulare a fost admisă în principiu prin încheierea din 17 decembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Prin Decizia penală nr. 299 din 25 martie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a admis în fond contestaţia în anulare, a desfiinţat Decizia penală nr. 1388 din 28 noiembrie 2003 şi rejudecând, a admis recursul declarat de inculpatul I.M., a casat Decizia nr. 1107 din 17 octombrie 2003 şi a menţinut sentinţa penală nr. 365 din 10 februarie 2003 pronunţată de Judecătoria Ploieşti.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 27 martie 2003 – 11 iulie 2002.
Pentru a se decide astfel, s-a reţinut că procedura de citare a inculpatului la termenul la care s-a judecat recursul nu a fost legal îndeplinită.
În rejudecarea recursului după desfiinţarea sentinţei, s-a reţinut că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la Decizia pronunţată în apel.
S-a reţinut astfel că inculpatul nu a indus în eroare partea civilă nici la încheierea contractului şi nici pe parcursul executării acestuia, iar fila cec nu constituie un mijloc fraudulos de inducere în eroare, aceasta fiind de fapt un instrument folosit de partea vătămată pentru a-l constrânge pe inculpat la plata datoriei acumulate şi a penalităţilor de întârziere în condiţiile în care reprezentanţii părţii civile cunoşteau situaţia financiară a societăţii inculpatului.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 299 din 25 martie 2004 în temeiul art. 409 şi 410 alin. (1) partea I pct. 8 susţinând că greşit a fost admis recursul şi s-a menţinut soluţia de achitare a inculpatului, care este consecinţa unei grave erori de fapt.
Recursul în anulare este nefondat.
Corect, instanţa rejudecând recursul inculpatului a constatat că soluţia de condamnare pronunţată de instanţa de apel este greşită.
Din ansamblul probelor administrate nu rezultă că inculpatul a desfăşurat vreo activitate de inducere în eroare a părţii civile cu prilejul încheierii contractului nr. 14/2000 sau pe perioada executării acestuia.
Împrejurarea că societatea administrată de inculpat a achitat numai în parte marfa livrată nu constituie în mod evident o modalitate de inducere în eroare, atâta timp cât inculpatul nu a desfăşurat nici un fel de manoperă frauduloasă pentru a determina partea civilă să-i livreze în continuare produse petroliere.
Simplul fapt că în contul societăţii inculpatului au intrat pe parcursul derulării contractului, sume de bani care, totalizate, acoperă valoarea mărfurilor livrate, nu constituie o modalitate de inducere în eroare.
Împrejurarea că sumele obţinute din valorificarea produselor petroliere nu au fost folosite integral pentru plata mărfurilor este lipsită de relevanţă întrucât nu este de natură a dovedi că astfel partea civilă a fost indusă în eroare, atâta timp cât inculpatul nu a făcut, pentru a justifica neplata integrală a mărfurilor, afirmaţii nereale cu privire la rulajul din contul societăţii.
Concluzia care se impune este aceea că, deşi cunoştea faptul că mărfurile nu au fost achitate integral, partea civilă a continuat să livreze societăţii inculpatului produsele contractate.
Abia la data de 16 februarie 2001, ca urmare a noii politici a SC F.P. SRL, s-a solicitat inculpatului o filă cec drept garanţie.
Această împrejurare rezultă din declaraţia martorului G.A., reprezentant al părţii civile.
Este de reţinut că fila cec a fost dată în alb şi a fost completată de reprezentanţii părţii civile la data de 10 august 2001.
Predarea filei cec nu poate fi considerată ca fiind p modalitate de inducere în eroare atâta timp cât reprezentanţii societăţii au acceptat să primească un cec în alb, care deci nu îndeplinea condiţiile Legii nr. 59/1934, pentru a fi valabil şi mai mult decât atât, au completat fila cec după apropare 4 luni, deşi potrivit legii nu erau îndreptăţiţi să facă acest lucru.
Pe de altă parte, potrivit clauzelor contractuale plata mărfurilor trebuia efectuată prin ordin de plată.
Este esenţial şi faptul că, aşa cum de altfel se reţine şi prin actul de sesizare, partea civilă cunoştea faptul că cecul respectiv nu are acoperire.
Din adresa de la dosar rezultă că B.A. nu a comunicat inculpatului faptul că, la data de 23 noiembrie 2001, contul a fost închis, precum şi faptul că cecul respectiv era pentru retragere numerar şi nu pentru plăţi împrejurare ce confirmă cele susţinute de inculpat.
Aşa fiind, se reţine că în lipsa unor manopere dolosive din partea inculpatului la încheierea şi executarea contractului, împrejurarea că preţul mărfurilor nu a fost achitat integral reprezintă doar o neexecutare parţială a obligaţiilor contractuale şi nu are caracter penal.
Se constată, de asemenea, că nu s-a dovedit în nici un fel că sumele de bani retrase de inculpat în numerar din contul societăţii au fost folosite numai în scop personal şi că ceea ce s-a folosit în scop personal era necuvenit.
Aşa fiind, se constată că nu există motivul de casare invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă acesta va fi respins conform art. 4141 alin. (1), raportat la art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 299 din 25 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul I.M..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3030/2005. Penal. Art. 181 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3037/2005. Penal. întrerupere executare. Recurs → |
|---|
