ICCJ. Decizia nr. 364/2005. Penal. Art20,211alin 2 c. pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 364/2005
Dosar nr. 3897/2004
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 462 din 5 aprilie 2004, în baza art. 20, raportat la art. 211 alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.M., la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie (parte vătămată C.C.D.).
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive, începând din 15 aprilie 2003 până în data de 5 iulie 2003, inclusiv.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata înscrisă în art. 71 din acelaşi cod.
Acelaşi tribunal, în baza art. 20, raportat la art. 211 alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.I., la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie (parte vătămată C.C.D.)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive, începând din 15 aprilie 2003 până la data de 15 iulie 2003, inclusiv.
În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 din acelaşi cod.
În baza art. 116 C. pen., a aplicat ambilor inculpaţi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Bucureşti pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a constatat că partea vătămată C.C.D. a renunţat la pretenţiile civile formulate.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata sumei de câte 3.000.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
În data de 15 aprilie 2003, inculpaţii au plecat de la domiciliile lor din comuna Sineşti şi au ajuns în Bucureşti, în jurul orelor 16,00, aflându-se pe Şos. Colentina. Aici, inculpaţii au observat-o pe partea vătămată care se apropia de intrarea din spate a blocului de pe str. Teiul Doamnei şi care, căutându-şi cheile în geantă a scos şi telefonul mobil, pe care apoi l-a introdus în buzunarul drept al hainei.
Inculpaţii au hotărât să deposedeze partea vătămată de telefon, motiv pentru care au intrat după aceasta în holul blocului, pe intrarea din spate. Inculpatul G.M. a imobilizat-o pe partea vătămată cu o mână, iar cealaltă mână i-a pus-o la gură, în timp ce inculpatul I.I., după ce a îmbrâncit-o pe partea vătămată, a încercat să o controleze la buzunare.
Partea vătămată s-a zbătut, încercând să scape, motiv pentru care, inculpatul G.M. a lovit-o cu pumnul în zona feţei. Inculpatul I.I. a introdus mâna în buzunarul drept al hainei părţii vătămate pentru a-i lua telefonul mobil, însă nu a reuşit întrucât partea vătămată s-a zbătut, moment în care s-a rupt buzunarul hainei sale.
Îngrijitorul blocului, martorul S.R., alertat de strigătele părţii vătămate s-a apropiat din afară de uşa de acces a blocului şi văzând ce se întâmpla pe scară, a bătut puternic în geamul uşii şi a strigat la cei doi autori să o lase în pace pe partea vătămată. Inculpaţii s-au speriat şi au încercat să iasă de pe uşa din faţă a blocului, însă, nu au reuşit, întrucât această uşă, ca şi aceea din spatele blocului, se deschide doar cu cheile. Atunci, inculpaţii au fugit în sus, pe scările blocului.
Martorul a alertat secţia de poliţie, inculpaţii fiind prinşi imediat pe scările blocului în care s-a comis fapta.
Împotriva sentinţei penale, au declarat apel inculpaţii I.I. şi G.M., care au criticat-o sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor, respectiv, a regimului de executare, susţinând, în esenţă că, faţă de atitudinea lor sinceră, instanţa de fond care a coborât pedepsele sub minimul special, trebuia să dispună ca aceasta să fie executată prin muncă, în condiţiile art. 86 C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 468/ A din 21 iunie 2004 a respins apelurile, ca nefondate, cu următoarea motivare:
„Faptul că cei doi inculpaţi prinşi şi imobilizaţi de poliţie, apoi puşi în faţa unor probe indubitabile de vinovăţie, au recunoscut formal fapta, nu justifică reţinerea circumstanţei atenuante şi coborârea pedepselor sub minimul special, dar fiind apelul lor, pedepsele nu pot fi majorate.
Cu atât mai puţin se impune executarea pedepsei prin muncă, în cazul acestor inculpaţi care nici măcar nu aveau vreo ocupaţie la data comiterii infracţiunii. Cele două acte depuse la dosar în apel, nu sunt de natură să demonstreze contrariul.
Pe de altă parte, modul cum au realizat cei doi inculpaţi tâlhăria rămasă în faza de tentativă, dar prin imobilizarea şi lovirea victimei, imprimă faptei un grad ridicat de pericol social.
De asemenea, nici atitudinea inculpaţilor nu a fost constant sinceră, ci oscilantă. Astfel, iniţial, inculpatul G.M. a negat faptul că el ar fi lovit victima, pentru ca abia în final să recunoască şi acest aspect.
În fine, tot inculpatul G.M. este cunoscut cu antecedente penale.
În raport de toate acestea, se apreciază că motivul de apel invocat de inculpaţi este nefondat".
În termenul legal, împotriva deciziei penale, au declarat recurs inculpaţii I.I. şi G.M. criticând-o referitor la modalitatea de executare a pedepselor, în sensul de a se constata că în cauză este oportună suspendarea condiţionată a executării, prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., sau executarea pedepselor la locul de muncă, în condiţiile art. 867 din acelaşi cod.
Recursurile declarate de inculpaţi, sunt nefondate.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt conformă cu probele administrate în cauză şi au încadrat faptele comise de inculpaţi în textele de lege corespunzătoare.
Cu privire la individualizarea pedepselor aplicate de către instanţa de fond, se constată că acestea se situează sub limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante în favoarea inculpaţilor şi că executarea lor, în regim de detenţie, în limitele stabilite de instanţa de fond, constituie un minim necesar realizării prevederilor art. 52 C. pen.
În ce priveşte critica formulată de inculpaţi şi anume, suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate sau executarea acestora la locul de muncă, se constată că nu poate fi primită.
Astfel, potrivit alin. (3) al art. 81 C. pen., „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani ..".
De asemenea, alin. (3) al art. 867 din acelaşi cod, stabileşte că: „Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani ..".
Raportând aceste dispoziţii legale la speţă, se constată că ele nu pot fi aplicate, întrucât nu este îndeplinită vreuna din condiţiile de bază ale acestor instituţii şi anume, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă să nu fie mai mare de 15 ani închisoare.
Ori, inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea infracţiunii de tâlhărie, rămasă în faza de tentativă, pentru care legea prevede o pedeapsă de până la 20 de ani închisoare.
Pe de altă parte, raportat la faptă şi făptuitori, se constată că nici scopul pedepsei, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen., nu ar putea fi realizat prin suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate sau prin executarea lor la locul de muncă, având în vedere, între altele, modalitatea de comitere a tâlhăriei, rămasă în faza de tentativă, prin imobilizarea şi lovirea victimei, ceea ce imprimă faptei un grad ridicat de pericol social, cât şi atitudinea oscilantă a inculpaţilor care au negat faptul că au lovit partea vătămată, inculpatul G.M. fiind cunoscut şi cu antecedente penale.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificând Decizia atacată şi în raport de prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţii I.I. şi G.M. sunt nefondate şi a fi respinse ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii I.I. şi G.M. împotriva deciziei penale nr. 468/ A din 21 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul arestării preventive de la 15 aprilie 2003, la 5 iulie 2003, pentru inculpatul G.M. şi de la 15 aprilie 2003 la 15 iulie 2003, pentru inculpatul I.I. Obligă pe recurenţi la plata sumei de câte 1.200.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3632/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3656/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
