ICCJ. Decizia nr. 3650/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 47 din 22 martie, Tribunalul Militar Teritorial a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul mr. (r) poliție C.I. împotriva sentinței nr. 94 din 14 iunie 1995 a Tribunalului Militar Teritorial, definitivă prin decizia penală nr. 16 din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție.
Instanța de fond a reținut că, prin cererea formulată condamnatul a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constând în aceea că, prin hotărârile sus-menționate nu s-a ținut seama de modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996, în sensul că, pentru infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen., pentru care a fost condamnat, s-a introdus condiția punerii în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a părții vătămate ceea ce nu a existat în speță.
De asemenea, revizuientul a mai completat motivarea cu dispozițiile deciziei penale nr. 4593 din 10 decembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, prin care i-a fost admisă în principiu o anterioară cerere de revizuire cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., instanța omițând însă să se pronunțe și în legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen.
Instanța, examinând situația juridică a condamnatului, a reținut că prin sentința penală nr. 94 din 14 iunie 1995 Tribunalul Militar Teritorial l-a condamnat pe C.I. la un an și 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 214 C. pen. și la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 257 C. pen., dispunând, prin contopire, executarea pedepsei celei mai grele, de 4 ani închisoare cu aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen.
Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 81 din 17 octombrie 1995 a Curții Militare de Apel și, respectiv, a recursului prin decizia penală nr. 16 din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție.
O primă cerere de revizuire a acestor hotărâri a fost respinsă de Tribunalul Militar Teritorial prin sentința nr. 88 din 25 mai 1999, fiind respins și apelul condamnatului prin decizia nr. 64 din 15 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție.
Curtea Supremă de Justiție însă, prin decizia penală nr. 4593 din 10 decembrie 1999, a admis recursul condamnatului revizuient împotriva acestor hotărâri, casându-le și, admițând în principiu cererea de revizuire, a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Militar Teritorial numai cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.
în rejudecare, prin sentința nr. 61 din 10 aprilie 2000, Tribunalul Militar Teritorial a constatat întemeiată cererea de revizuire cu referire la infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. și, anulând sentința nr. 94 din 14 iunie 1995 a aceluiași tribunal, l-a achitat pe revizuient în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire și la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru această infracțiune.
Această hotărâre a rămas definitivă prin neapelare.
Prin urmare, judecătorul delegat cu executarea a formulat contestație la executare, care, prin sentința nr. 149 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial a fost admisă, dispunându-se, după descontopire, executarea doar a pedepsei de un an și 3 luni închisoare din sentința nr. 94 din 14 iunie 1995 a aceluiași tribunal, stabilită pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 214 C. pen.
S-a dedus timpul arestării și executării de la 6 octombrie 1994 la 15 noiembrie 1994 și, respectiv, de la 27 decembrie 1996 la 23 septembrie 1998, anulându-se vechiul mandat de executare și dispunându-se emiterea altuia, cu datele noi.
Apelul condamnatului împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins, prin decizia nr. 10 din 23 ianuarie 2001 a Curții Militare de Apel.
Recursul condamnatului a fost însă admis prin decizia penală nr. 2380 din 13 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, constatându-se prescrisă executarea pedepsei de un an și 3 luni închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 214 C. pen.
Condamnatul a formulat și alte cereri de revizuire, respinse prin sentința nr. 20 din 19 februarie 2001 (apel respins prin decizia nr. 73 din 21 iunie 2001 a Curții Militare de Apel și recurs respins prin decizia penală nr. 1979 din 12 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție), precum și prin sentința nr. 138 din 8 septembrie 2003 ambele ale Tribunalului Teritorial București.
în toate cererile de revizuire, inclusiv în prezenta cauză, condamnatul a invocat prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., indicând ca fapt sau împrejurare descoperită, ce nu a fost cunoscută de instanță la soluționarea cauzei, modificarea adusă art. 214 C. pen., prin Legea nr. 140/1996 în sensul condiționării tragerii la răspundere penală pentru această infracțiune de introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, ceea ce în cauză nu există.
Pentru a respinge cererea de revizuire din prezenta cauză, instanța a reținut că dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., invocate de condamnat ca aplicabile, se referă la fapte și împrejurări de fapt care să nu fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și nu de drept, așa cum, în realitate, invocă petiționarul.
Cum însă, pentru același motiv, Tribunalul Militar Teritorial a respins o altă cerere de revizuire prin sentința nr. 138 din 8 septembrie 2003, definitivă, instanța a constatat că în cauză există autoritate de lucru judecat, respingând cererea ca inadmisibilă.
Apelul condamnatului revizuient a fost respins prin decizia nr. 31 din 15 iunie 2004 a Curții Militare de Apel.
împotriva deciziei sus-menționate condamnatul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859alin. (1) pct. 3, 9 și 171 C. proc. pen., astfel:
- incompatibilitatea judecătorului N.S. care a participat în același proces penal la soluționarea cauzei de mai multe ori;
- motivarea soluției contrazice dispozitivul deciziei din apel, cu referire la afirmația că motivele din apel nu au fost depuse în termen, contrazisă imediat în aceeași redactare în precizarea că motivele de apel pot fi formulate și oral în ziua judecății;
- s-a făcut o greșită aplicare a legii prin neadmiterea motivului de revizuire invocat ca înscriindu-se în cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 6809 din 15 decembrie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul revizuient C.I. pentru toate cele trei motive de casare invocate reținând în esență că judecătorul N.S. nu se regăsește în nici una din situațiile de incompatibilitate arătate, magistratul participând la câte o singură judecată, în mai multe cauze diferite referitoare la revizuient. S-a mai reținut că motivul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., nu a fost formulat în cererea de revizuire introductivă și prin urmare, fiind un motiv invocat abia în calea de atac a apelului, nu putea afecta legalitatea și temeinicia hotărârii apelate astfel că, în mod corect, nu a fost analizat de instanța de control judiciar.
De asemenea, s-a mai constatat că a fost corectă interpretarea dată de instanțe cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul că textul de lege se referă la împrejurări de fapt descoperite ulterior judecății și nu la modificări ulterioare ale legii penale. Critica privind greșita aplicare a legii atunci când instanțele nu au considerat modificarea aceluiași art. 214 C. pen., prin Legea nr. 140/1996 (urmărirea acestei infracțiuni numai de plângere prealabilă a persoanei vătămate, condiție inexistentă la data judecării cauzei) ca fiind o împrejurare recunoscută de instanță la soluționarea cauzei este, de asemenea, nefondată.
S-a mai reținut că introducerea condiției plângerii prealabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii pentru infracțiunea dedusă judecății, ce și în cauza de față, nu au efect asupra acelei hotărâri, aflată sub autoritate de lucru judecat, această cauză nefiind prevăzută printre cazurile de înlăturare sau modificare a pedepsei, prevăzute de art. 458 C. proc. pen. și cu atât mai puțin printre cazurile de revizuire, prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
împotriva acestei ultime decizii, condamnatul a formulat contestație în anulare la 20 decembrie 2004 invocând drept temei dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. [(instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i)] cu privire la care existau probe în dosar) și art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (invocând faptul că sentința penală nr. 94/1995 a Tribunalului Militar București, sentința penală nr. 61/2000 a tribunalului Militar Teritorial București; decizia penală nr. 2380/2002 a Curții Supreme de Justiție și decizia penală nr. 6809 din 15 decembrie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție) s-au pronunțat pentru aceeași faptă, gestiunea frauduloasă.
Examinând actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare formulată de condamnatul contestator C.I. nu este admisibilă.
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedește că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;
c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i), cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Dat fiind caracterul ei de cale extraordinară de atac, contestația în anulare trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Referitor la motivul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnat se impune precizarea că reglementări de drept penal și procesual penal în vigoare conține prevederi în legătură cu aplicarea legii penale în timp și, respectiv, căile de înlăturare și modificare a pedepselor.
Astfel, se constată că în mor corect instanțele anterioare au apreciat că plângerea prealabilă nu este un element constitutiv al infracțiunii ci o condiție a răspunderii penale. Lipsa plângerii prealabile nu afectează existența conținutului juridic al infracțiunii, fiind doar o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
O astfel de cauză de înlăturare a răspunderii penale este incidentă numai în cazul infracțiunilor pentru care, până la rămânerea definitivă a hotărârii este prevăzută condiția plângerii prealabile a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Or, introducerea condiției plângerii prealabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii pentru infracțiunea dedusă judecății, în speță infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen., nu au efect asupra acelei hotărâri, aflată sub autoritatea de lucru judecat, această cauză nefiind prevăzută printre cazurile de înlăturare sau modificare a pedepsei așa cum prevede art. 458 C. proc. pen.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 2380 din 13 mai 2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., a constatat prescrisă executarea pedepsei de un an și 3 luni închisoare, aplicată condamnatului C.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen., potrivit art. 125 și art. 126 lit. b) C. pen. și a înlăturat dispoziția de emitere a unui mandat cu privire la această pedeapsă.
De altfel, toate susținerile contestatorului condamnat au fost avute în vedere cu ocazia ambelor cereri de revizuire formulate de acesta, astfel că au făcut deja obiectul analizei instanțelor anterioare, existând practic autoritate de lucru judecat în cauză.
Și în ce privește motivul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., invocat de condamnatul contestator este de remarcat faptul că această reglementare instituia un remediu procesual prin care partea interesată obține restabilirea legalității încălcate.
Pentru a se putea reține acest caz de contestație în anulare, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume existența a două hotărâri penale definitive și identitate de obiect și persoană.
Examinând actele dosarului respectiv cele patru hotărâri penale la care condamnatul contestator a făcut referire în cuprinsul motivelor contestației în anulare formulate în scris, nu rezultă existența a două hotărâri definitive pronunțate pentru aceeași faptă, așa cum o cer prevederile art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestația în anulare fiind inadmisibilă și pentru acest aspect.
Drept urmare, nefiind întrunite condițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen. și nici ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestația în anulare nu este admisibilă în principiu.
Față de cele ce preced, înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat C.I., pe care l-a obligat în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3661/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3638/2005. Penal → |
|---|
