ICCJ. Decizia nr. 3638/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin rechizitoriul nr. 166/P/2002, P.N.A. a trimis în judecată pe inculpatul R.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 257 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
în fapt, s-a reținut că, la începutul lunii iulie2001, inculpatul R.N. prin intermediul numitului Ș.I., a pretins și primit de la reprezentanții SC R. SRL și SC B.B.G. SRL și SC P.I. SRL, diverse sume de bani în valută (500 mărci germane, respectiv 200 mărci germane), lăsând să se creadă că are o anumită influență asupra unor funcționari din Ministerului Afacerilor Externe - D.L., pentru a obține în regim de urgență, licențe de export pentru material lemnos.
în cursul lunii mai 2002, în aceeași modalitate și pentru același scop, a pretins de la reprezentanții SC P.I. SRL suma de 1000 dolari S.U.A. și 500.000 lei.
Față de angajamentele luate, inculpatul, fără drept, s-a substituit reprezentanților societăților menționate și a semnat în fals cererile necesare pentru obținerea licențelor de export material lemnos.
Prin sentința penală nr. 1375 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpatul R.N. din art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000,art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului, pentru cele trei infracțiuni de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. proc. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., și a unei infracțiuni prevăzute de art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Totodată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Ministerul Public P.N.A., secția judiciară penală, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, constând în greșita achitare a inculpatului, atât sub aspectul infracțiunilor de trafic de influență cât și a celor de fals în înscrisuri sub semnătură privat și în omisiunea instanței dea se pronunța în ceea ce privește sumele de bani, care reprezintă obiectul infracțiunilor de trafic de influență.
Parchetul a motivat în esență că hotărârea prin care s-a dispus achitarea inculpatului R.N. este nelegală și netemeinică, întrucât s-a făcut o greșită evaluare a probelor administrate în cauză care certifică săvârșirea de către inculpat și întrunirea de către acestea a elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina acestuia. A susținut că instanța de fond nu a ținut seama de rezultatele cercetărilor ocazionate de tragerea la răspundere penală a martorului Ș.I., rezultate ce au determinat identificarea inculpatului R.N., ca participant la săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată. De asemenea, a mai arătat că prima instanță nu a ținut seama că semnăturile aflate pe cererile de licențe de export nu aparține conducerilor administratorilor firmelor beneficiare ale licențelor de export și a ignorat prevederile legale care obligau la desființarea înscrisurilor falsificate precum și cele referitoare la confiscarea obiectului infracțiunii.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 133 din 133 din 24 februarie 2005, a admis apelul P.N.A. și a desființat în parte sentința instanței de fond.
Rejudecând, în baza art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 l-a condamnat pe inculpatul R.N. la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru fapta privind SC R. SRL.
în baza art. 257 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 l-a condamnat pe același inculpat la 2 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru fapta privind SC B.B.G. SRL.
în baza art. 25 C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 l-a condamnat pe același inculpat la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru fapta privind SC P.I. SRL.
în baza art. 290 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru o singură faptă l-a condamnat pe inculpat la pedepse de câte un an închisoare.
A dispus că în baza art. 33 și art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul R.N. să execute o singură pedeapsă și anume pe cea mai grea, 3 ani închisoare cu calificarea art. 71 C. pen., precum și pedeapsa complementară de 2 ani și interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
A desființat înscrisurile falsificate.
L-a obligat pe inculpat la contravaloarea sumelor de 500 și respectiv 200 mărci germane, la datele încasării lor, în baza art. 256 alin. (2) C. pen., precum și la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare statului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a greșit soluțiile de achitare a inculpatului pentru săvârșirea celor 3 infracțiuni de trafic de influență, precum și cele două infracțiuni de fals, deși din tot probatoriul administrat în cauză rezultă cu certitudine că activitatea inculpatului R.N. a fost conjuctă cu cea a martorului Ș.I., condamnat la rândul său în alt dosar, acesta din urmă fiind cel care identifică persoanele interesate de obținerea licențelor de export și în același timp, cel prin care, inculpatul primea sumele de bani pretinse necesare "intervenției" sale, pe lângă instituțiile abilitate. De altfel, Tribunalul Bihor, prin sentința penală nr. 54 din 24 februarie 2004, l-a condamnat pe Ș.I. (martorul din prezentul dosar), pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 257 C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării, reținându-se participația celor doi, în modalitatea reținută de rechizitoriu.
S-a constatat că deși în cursul procesului penal inculpatul R.N. a negat că a primit sume în valută, pentru obținerea prin influența sa pe lângă Ministerului Afacerilor Externe licențele de export, acesta a recunoscut că a primit cu titlu de "ajutor" ori de împrumut" diverse sume de bani, de la Ș.I.
S-a mai reținut din actele dosarului că rezultă cu evidență nesinceritatea inculpatului, tendința acestuia de a escamota adevărul, prin inconsecvența declarațiilor făcute cu privire la sumele de bani primite, acesta de fiecare dată și-a mai însușit câte o sumă de bani luată în plus, numai ca urmare a identificării succesive a persoanelor care înmânau banii lui Ș.I., pentru obținerea licențelor.
A conchis că este evidentă vinovăția inculpatului sub aspectul infracțiunilor de trafic de influență și fals sub semnătură privată ce i se impută, motiv pentru care soluția pronunțată apare ca netemeinică și nelegală, iar apelul Parchetului a fost admis, fiind fondat.
Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul R.N. în termen legal, a declarat recurs înmânând drept motiv dispozițiile art. 3859pct. 12 și 18 C. proc. pen. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. și motivarea integrală a sentinței pronunțate de instanța de fond.
De asemenea, a arătat că există contradicții între considerentele decizie penale se menționează infracțiunea prevăzută de art. 256 C. pen. și dispozițiile unde inculpatul este condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen.
De asemenea, în ce privește infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., deși în considerente se apreciază că se aplică art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în dispozitiv, pentru o singură faptă s-a dispus condamnarea inculpatului la pedepse "de câte un an închisoare". A mai susținut apărătorul inculpatului recurent că, deși prin schimbarea încadrării juridice dată faptelor i s-a creat acestuia o situație mai favorabilă, instanța de apel trebuia să pună în discuția părților, potrivit art. 334 C. proc. pen., noua încadrare juridică dată faptelor și a solicitat, pentru aceste motive, trimiterea spre rejudecare a pedepsei aplicate și în reținerea ca modalitate de executare a dispozițiilor art. 81 C. pen. și art. 861C. pen.
Recursul declarat de inculpat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 3 C. proc. pen., în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și la persoana făptuitorului.
Pentru atingerea acestui scop, organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate, conform art. 4 din același cod, să aibe rol activ în desfășurarea procesului penal, iar în baza art. 62 și art. 63 C. proc. pen., trebuie să lămurească cauza sub toate aspectele ei, pe suportul probator administrat.
Examinând hotărârile atacate, în raport de criticile formulate oral de recurentul inculpat prin apărătorul ales și depuse și în memoriu la dosar, înalta Curte constată că referirea din dispozitivul deciziei penale pronunțată în apel de fapta prevăzută de art. 256 C. pen., în loc de cea prevăzută de art. 257 C. pen., e o simplă eroare materială evidentă așa cum este inadvertența privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu privire la fapta prevăzută de art. 290 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la câte un an închisoare "aceste împrejurări nefiind de natură a constitui cauze de nelegalitate a hotărârii recurate".
De asemenea, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice faptelor săvârșite de inculpatul R.N. nu viza o formă mai gravă ci din contră, deși în rechizitoriu sunt descrise distinct 3 infracțiuni de trafic de influență și de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., în final trimiterea în judecată a inculpatului s-a făcut numai pentru o singură infracțiune de trafic de influență și de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
De aceea, reținându-se deci dispozițiile art. 33 lit. a) și c) C. pen., se impunea a se face referire la toate cele trei infracțiuni prin ridicarea textelor de lege. Or inculpatului nu i s-a încălcat dreptul la apărare întrucât acesta și-a formulat toate apărările raportat la faptele ce i s-au reținut în sarcină, astfel încât nu poate invoca o vătămare condiție a nulității relativ prevăzute de art. 197 alin. (1) C. proc. pen. Deci recursul este întemeiat și sub aspectul acestor critici.
Cât privește criticile formulate de inculpat pe fondul cauzei respectiv greșita condamnare a acestuia de către instanța de control judiciar întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență arătând că din declarațiile tuturor martorilor, fără excepție nu s-a putut pune în evidență elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen., nu pot fi reținute deoarece contrazise de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, martorele B.O.S., G.M. și C.M. în depozițiile date au arătat că "martorul Ș.I. a primit diverse sume de bani pentru licențe de export, care urmau a fi obținute cu ajutorul unei persoane de B.". De asemenea, martora C.C. fiind audiată în instanță a declarat că "Ș.I. mi-a pretins suma de 1000 Euro și 500.000 lei pentru obținerea licențelor de export mi-a spus că diferența de bani trebuie pentru a interveni la București la un funcționar din Ministerul Afacerilor Externe. Ș.I. a pretins și primit suma de 1000 de Euro, pentru omul său, de la București.
Aceste declarații coroborate cu declarația olografă a martorului Ș.I. dată la 4 iunie 2002 în care relatează expres că "de fiecare dată persoanele de contact angajate la firmele care solicitau licențele de export îmi pregăteau plicul cu mită pe care îl luau și îl trimiteam la rândul meu numitului R.N. care la rândul lui o dădea funcționarilor din Ministerul Afacerilor Externe București converg spre formarea unei certitudini în ceea ce privește gradul de vinovăție al inculpatului R.N., fiind astfel evidentă cooperarea acestuia împreună cu Ș.I. la comiterea faptelor infracționale ce li s-au imputat.
Se constată că instanța de control judiciar a reținut corect atât situația de fapt cât și modul în care a acționat inculpatul ce a lăsat să se înțeleagă că au o influență asupra unor funcționari din Direcția licențe, în condițiile în care acestea erau obținute într-un timp foarte scurt.
De asemenea, în mod justificat a apreciat că nesincerea declarațiile inculpatului R.N. conform cărora a primit cu titlu de "ajutor" ori de "împrumut", diverse sume de bani de la Ș.I.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză se constată că inculpatul a recunoscut urmare a identificării succesive a persoanelor care înmânau banii lui Ș.I., pentru obținerea licențelor că de fiecare dată a mai primit, câte o sumă de bani luată în plus
Acesta efectua cereri în numele societăților comerciale, pe care le semna în fals, la rubrica director aplicând ștampila și anexând doar elementele fiecărei noutăți, așa cum îi erau trimise de Ș.I. și deși nu a recunoscut săvârșirea infracțiunilor de fals susținând, fie că ar fi avut împuternicire (SC P.I. SRL) fie că nu a fost executate de el (SC B.B.G.I. SRL), dar aceste apărări sunt combătute de restul probelor.
Potrivit declarației martorei B.C.M. reprezentant al SC P.I. SRL rezultă că nu a existat niciodată împuternicirea de care inculpatul în timpul procesului penal, s-a prevalat, pentru a justifica prezența semnăturii sale, pe cererea de licență de export. Această situație a fost condiționată de adresa nr. DJ/ 1201 din 18 iunie 2003 emisă de Direcția de licențe din cadrul D.C.E.
Deși rezultă din dosar, aceste aspecte, în mod surprinzător nu au fost avute în vedere de prima instanță care a considerat drept bună o adresă cu conținut subiectiv, care în mod formal pare a fi emisă de Ministrul Economiei și Comerțului la 21 octombrie, de fapt respectiva adresă nu se găsește nicăieri în nici o evidență a Ministrului Economiei și Comerțului și a fost depusă în cauză de inculpat prin apărătorul său ales fără ca să le fie încuviințate de instanță ca probă, potrivit dispozițiilor din codul de procedură penală, motiv pentru care nu s-a ținut seama de conținutul ei.
De asemenea, potrivit Raportului de Constatare tehnico-științifică cât și a celei de expertiză criminalistică întocmite pe parcursul desfășurării procesului penal s-a stabilit că semnăturile depuse pe șase din licențele de export material lemnos, eliberate pentru SC P.I. SRL au fost executate de inculpatul R.N., acesta nefiind exclus ca posibil autor nici de expertiza criminalistică privind semnăturile ce priveau licențele eliberate către SC B.B.G.I. SRL.
Verificând actele și lucrările dosarului se constată că instanța de control judiciar a reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, în concordanță cu probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptelor fiind corespunzătoare textelor legale.
Cât privește critica referitoare la greșita individualizare a pedepse inculpatului, în sensul reținerii dispozițiilor prevăzută de art. 81 C. pen., sau 861 C. pen., nu privesc modalitatea de exercitare a pedepsei privative de libertate întrucât inculpatul este grav bolnav, nu poate fi reținută întrucât, regimul sancționator a fost just apreciat în conformitate cu criticile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP); pedeapsa pe care urmează să o execute inculpatul fiind deja orientată spre minimul special prevăzut de textul incriminator.
De asemenea, raportat la dispozițiile art. 52 C. pen., Curtea constată că, față de modul de săvârșire al faptelor gradul de pericol social concret al acestora, scopul preventiv și educativ al pedepsei aplicate inculpatului nu poate fi atins decât prin executarea acesteia în regim de privare de libertate
Față de aspectele menționate și verificând decizia atacată potrivit art3859 alin. 4 C. proc. pen., constând că nu sunt alte temeiuri da casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, în raport de art. 38515 alin. (1) pct. b, înalta Curte urmează a constata recursul declarat de inculpatul R.N. nefondat și-l va respinge ca atare.
S-au văzut și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3650/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3657/2005. Penal → |
|---|
