ICCJ. Decizia nr. 3735/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 357 din 12 martie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost condamnat inculpatul F.G.C. la o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 211alin. (2) lit. b) și c) C. pen.
Conform art. 7 din Legea nr. 543/2002 a fost revocată grațierea condiționată a pedepsei de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 506/2002 a Judecătoriei sectorului 6 București, în temeiul art. 864C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală menționată.
în baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1647/2001 a Judecătoriei sectorului 6 București.
Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite cele două pedepse de câte un an și 6 luni închisoare, aplicate prin sentințele penale nr. 1647/2001 și 506/2002 ale Judecătoriei sectorului 6 București, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare, aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul F.G.C. urmând a executa 2 ani și 6 luni închisoare.
Conform art. 35 alin. (1), cu referire la art. 139 alin. (2) și art. 136 alin. (6) C. proc. pen., instanța de fond a revocat măsura arestării preventive a inculpatului și a dispus punerea în libertate a acestuia, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestării preventive de la 26 ianuarie 2001 la 24 mai 2001, de la 23 ianuarie 2001 la 9 aprilie 2002 și de la 16 august 2003 până la punerea în libertate a acestuia.
Sub aspectul laturii civile s-a luat act că partea vătămată H.B.E. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind acoperit prin restituire.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:
în noaptea de 15 august 2003, în jurul orelor 2,30, inculpatul F.G.C. și partea vătămată H.B.E. s-au aflat în discoteca E.C., împreună cu alți prieteni. Inculpatul i-a cerut părții vătămate telefonul mobil, deoarece nu putea să sune de pe propriul telefon mobil pentru că nu mai avea cartelă. Partea vătămată i-a înmânat telefonul, cei doi stabilind să se întâlnească după o oră și să-și restituie telefoanele. Inculpatul nu a respectat înțelegerea, a plecat acasă, însușindu-și telefonul părții vătămate, comportându-se ca un adevărat proprietar.
Telefonul a fost găsit în locuința inculpatului, de unde a fost ridicat și restituit părții vătămate.
Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza reclamației depuse de partea vătămată, procesului verbal de percheziție domiciliară, dovezii de ridicare și restituire a bunului sustras, procesul verbal de recunoaștere din grup, procesului verbal de confruntare, probe coroborate cu declarațiile inculpatului.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 745/ A din 7 octombrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
împotriva acestei din urmă decizii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat recurs în temeiul art. 3859pct. 17 și art. 3859pct. 171 teza II C. proc. pen., invederând că încadrarea juridică dată faptei comise de inculpat este greșită, iar deducerea prevenției este, de asemenea, greșită.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar conform art. 62 din același cod, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească situația de fapt sub toate aspectele, pe bază de probe.
Așadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o distincție în ceea ce privește valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza urmăririi penale ori în aceea a judecății.
în consecință, nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între probele administrate succesiv, instanța fiind îndreptățită a reține numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul.
Instanța de fond s-a conformat acestor texte și pe baza ansamblului probator administrat în cauză, justificat a stabilit o altă situație de fapt decât cea reținută în rechizitoriu.
Inculpatul în mod constant a negat săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, iar partea vătămată, în faza de urmărire penală a avut o poziție oscilantă, afirmând inițial că telefonul i-a fost smuls de către inculpat, pentru ca apoi să susțină că a fost amenințată, iar la confruntarea cu inculpatul partea vătămată a invederat că a fost lovită.
Declarațiile părții vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Or, aceste declarații contradictorii ale părții vătămate nu se coroborează cu declarațiile martorilor B.M., C.R., A.G., G.T., A.I. și G.M. care (cu excepția martorului B.M. în faza de urmărire penală) au evidențiat constant că partea vătămată i-a dat de bună voie telefonul mobil lui F.G.C., cei doi stabilind momentul restituirii bunului, moment care nu a mai fost respectat de inculpat.
Pe de altă parte, din probele aflate în dosar, nu rezultă împrejurarea că inculpatul a amenințat sau lovit partea vătămată, sau că a intrat în posesia telefonului fără consimțământul acesteia.
în consecință, fapta unei persoane care primind, în baza unei înțelegeri un bun în speță a unui telefon mobil, urmând ca după un timp scurt să-l restituie, lăsând persoanei vătămate drept garanție propriul telefon, care nu mai putea fi utilizat temporar, și refuzul acesteia de a-l restitui constituie infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen. și nu infracțiunea de tâlhărie, atâta vreme cât din probele administrate nu rezultă infracțiunea de violențe sau amenințări pentru a obține sau păstra un bun.
Ca atare, hotărârile pronunțate în cauză au fost temeinice și legale, motiv pentru care recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3736/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3732/2005. Penal → |
|---|
