ICCJ. Decizia nr. 4180/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4180/2005
Dosar nr. 2260/2005
Şedinţa publică din 7 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 21 din 16 martie 2005, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a respins plângerea formulată de petiţionarul M.V. împotriva rezoluţiei din 30 iunie 2004 (pct. 2 din dispozitivul rezoluţiei) dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în dosarul nr. 820/P/2003.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrează la 9 decembrie 2004, petiţionarul M.V. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei din 30 iunie 2004 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 820/P/2003, şi a se dispune, în baza art. 288 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de el, pentru săvârşirea, în calitatea sa de judecător, a infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., deoarece fapta nu există.
În motivarea plângerii se arată că, în cursul anului 2004, a aflat, prin intermediul unui terţ, că în dosarul nr. 820/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, prin rezoluţia din 30 iunie 2004, neînceperea urmăririi penale faţă de el pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului.
Deşi s-a adresat, printr-o cerere, în data de 19 octombrie 2004, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie această instituţie nu i-a comunicat copia rezoluţiei, considerente faţă de care, în data de 10 noiembrie 2004, a formulat o plângere împotriva actelor procurorului, pe care a adresat-o şefului secţiei de urmărire penală şi criminalistică. Cum nici această plângere nu a fost soluţionată, s-a adresat instanţei de judecată.
În notele scrise depuse în 15 februarie 2005, petentul a precizat că împotriva sa nu s-a început urmărirea penală în dosarul nr. 820/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că deşi s-au efectuat doar acte premergătoare, s-au emis totuşi acte procesual penale, fără ca procesul penal să fie început, condiţii în care rezoluţiile emise de procuror, de conexare, de disjungere, de declinare de competenţă, de audiere de martori, de solicitare scrisă de acte, sunt lovite de nulitate, nulitate a cărei constatare a solicitat-o.
A mai susţinut petentul că, între volumele dosarului 820/P/2003 se găsesc patru volume ale aceluiaşi parchet, deşi nu există nici o conexitate şi indivizibilitate între cauzele reunite, care sunt distincte şi privesc persoane diferite şi perioade de timp diferite, fără nici o legătură cauzală între ele.
Cum, în dosarul nr. 820/P/2003 a fost cercetat pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., a solicitat să se dispună disjungerea cauzei şi judecarea cauzei doar în ceea ce-l priveşte.
De asemenea, a cerut să se lămurească pe ce temei de drept parchetul a înştiinţat despre situaţia sa juridică un terţ, câtă vreme lui nu i s-a făcut nici o comunicare.
Faţă de toate cele de mai sus a solicitat să se mai constate că i-au fost încălcate dreptul la imagine, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, cât şi dreptul la un proces echitabil.
A mai solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din C.E.A.D.O.L.F., să se lămurească, în contradictoriu cu organul de urmărire penală, respectiv parchetul, condiţiile de fapt şi de drept în care s-a dispus, în dosarul nr. 25/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, înregistrarea convorbirilor sale telefonice, întrucât la data înregistrării era judecător, condiţii în care era necesar avizul Ministerului Justiţiei, care nu s-a cerut. Mai mult, numărul de telefon 094/521250 nu îi aparţinea, fiind numărul de telefon al unui terţ.
Examinând plângerea formulată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, ale dosarelor nr. 820/P/2003 şi nr. 444/P/2002 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au constat următoarele:
Prin rezoluţia din 30 iunie 2004, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în dosarul nr. 820/P/2003, s-a dispus, la pct. 2, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale, printre alţii, şi faţă de judecătorul M.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 264 C. pen. (pct. 3).
În considerentele rezoluţiei s-a reţinut, cu privire la soluţia de mai sus că, în cauză, s-au efectuat cereri cu privire la sesizarea Ministerului Justiţiei în sensul că judecătorii M.V. şi P.A. au împiedicat, în luna octombrie 2001, trimiterea la organele de poliţie a mandatelor de executare a pedepsei închisorii, pentru trei condamnaţi, cu scopul de a le oferi acestora timpul necesar pentru obţinerea de acte medicale false în vederea promovării unei contestaţii în anulare.
S-a mai reţinut că această sesizare a fost disjunsă din dosarul nr. 820/P/2003 şi conexată la dosarul nr. 411/P/2003 al P.N.A., secţia de combatere a corupţiei, în care continuă cercetările.
În motivarea rezoluţie s-a arătat că, judecătorii inspectori ai Ministerului Justiţiei, în urma verificărilor efectuate au întocmit o notă-sinteză, în concluziile căreia au reţinut că la unele instanţe, în momentul înregistrării cererii de amânare a executării pedepsei, acest lucru se comunică organelor de poliţie, care nu mai execută mandatul. În aceeaşi notă s-a reţinut că dispoziţiile care constituie cadrul legal pentru amânarea executării pedepsei nu sunt suficient de complete, de precise şi că, de lege ferenda, s-ar impune completarea art. 454 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că, mandatul de executare să fie păstrat în evidenţă până la data expirării amânării pedepsei şi introducerea art. 4541 C. proc. pen., care să prevadă că preşedintele instanţei, primind cererea, să poată dispune temporar amânarea executării pedepsei până la soluţionarea acesteia.
Petentul a formulat şi adresat procurorului şef secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în data de 10 noiembrie 2004, o plângere împotriva acestei rezoluţii, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. (8) C. proc. pen., împotriva acestei rezoluţii se poate face plângere la instanţa de judecată, potrivit art. 2781 C. proc. pen., iar potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – art. 278 din acelaşi cod, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale dată de procuror, persoana vătămată poate face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, sau, în cazul nesoluţionării plângerii, cum este cazul în speţă, în termen de 20 de zile de la data expirării primului termen, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Petentul a formulat plângerea, în data de 10 noiembrie 2004, aşa cum rezultă din copia depusă la dosar.
Faţă de cele mai sus-arătate, este evident că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale face parte dintre soluţiile ce pot fi atacate, conform art. 278 C. proc. pen.
Totuşi, prin plângerea formulată, petentul nu atacă soluţia de neîncepere a urmăririi penale, ci temeiul acestei măsuri, solicitând schimbarea temeiului, din art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., urmărind astfel stabilirea nevinovăţiei sale, iar nu imposibilitatea continuării urmăririi dintr-o cauză prevăzută de lege.
Or, pe calea aleasă, aceea a plângerii împotriva actelor procurorului, chiar şi în situaţia în care susţinerile sale ar fi fondate, rezolvarea acestui aspect nu este posibilă, o soluţie prin care să se confirme nevinovăţia sa, putând fi obţinută numai în situaţia în care s-ar fi început urmărirea penală şi s-ar fi cerut continuarea ei, conform dispoziţiilor art. 13 C. proc. pen., dispoziţii care însă presupun explicit existenţa urmăririi penale, a învinuitului sau inculpatului în cauză, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul M.V., fără a-l motiva.
Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a înscrisurilor noi, prezentate, la instanţă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în această fază procesuală, Înalta Curte constată următoarele:
Prin rezoluţia din 30 iunie 2004 dată în dosarul nr. 820/P/2003, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale, în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., faţă de judecătorii P.A. şi M.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, în baza art. 278 C. proc. pen., şi apoi a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul M.V. a formulat plângeri, acţiuni ce s-au finalizat prin sentinţa penală nr. 21 din 16 martie 2005 a Curţii de Apel Oradea.
În faza recursului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie depune la dosarul cauzei două acte, respectiv o adresă şi o notă, prin care se comunică instanţei faptul că din eroare a fost menţionat în dispozitivul rezoluţiei atacate numele judecătorului M.V., în fapt, judecătorul pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale fiind M.T.
În urma acestei precizări, Înalta Curte constată că rezoluţia din 30 iunie 2004 nu-l mai vizează pe recurentul petiţionar şi ca atare, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat.
În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obligat recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.V. împotriva sentinţei penale nr. 21 din 16 martie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei (60 lei noi).
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3994/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4225/2005. Penal. Art. 266 Cod Penal. Recurs → |
|---|
