ICCJ. Decizia nr. 5386/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 19 din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel Cluj, în baza art. 2781alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea petenților C.V. și B.M. împotriva rezoluției nr. 45949/10263/2001 din 9 aprilie 2002 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din 10 octombrie 2001, adoptată în dosarul nr. 92/P/1999, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.V. și M.L., pentru instigare la infracțiunea de fals intelectual și infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) și art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
A mai reținut că, din cuprinsul rezoluției rezultă că s-au efectuat acte premergătoare începerii urmăririi penale față de M.V. și M.L., pentru infracțiunile prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), și art. 291 C. pen., comise prin aceea că, la instigarea făptuitorului M.V., M.L. în calitate de notar de stat la fostul notariat de stat județean Cluj, a întocmit și autentificat în fals procura specială nr. 10220 din 10 mai 1994 prin care a atestat fictiv că persoana vătămată C.V. l-a împuternicit pe M.V. ca în numele ei și pentru ea să vândă apartamentul situat în Cluj, str. Clăbucet.
Prin utilizarea procurii, la 28 iulie 1994, la Notariatul de stat județean Sălaj s-a autentificat sub nr. 3646, contractul de vânzare-cumpărare prin care apartamentul părții vătămate C.V. a trecut proprietatea lui M.V., tatăl făptuitorului M.V. junior.
Acte premergătoare s-au mai efectuat pentru infracțiunile prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), și art. 291 C. pen., constând în aceea că la instigarea lui M.V., la 8 martie 1994, aceeași notară, M.L. de la Notariatul de stat județean Cluj a autentificat fals procurile speciale nr. 5250 și nr. 5252, prin care a atestat că B.M. și B.M. l-au împuternicit pe M.V. ca în numele lor și pentru ei să semneze și să efectueze toate formalitățile și actele necesare vânzării apartamentului nr. 12, proprietatea soților B. din Cluj-Napoca, str. Gârbău. în baza procurilor speciale la 2 aprilie 1996 s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 944 prin care proprietatea imobilului a trecut la M.A. și M.V., părinții făptuitorului M.V. junior.
Cercetări prealabile s-au efectuat și pentru infracțiunile prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), și art. 291 C. pen., constând în aceea că, la instigarea lui M.V. la 22 iunie 1994, M.L., notar, a întocmit procura falsă autentică cu nr. 14021 prin care partea vătămată M.E. îl împuternicea pe H.I. să-i vândă apartamentul nr. 27, situat în Cluj Napoca, str. Clăbucet, în baza procurii speciale la 30 iunie 1994 la fostul Notariat de stat județean Oradea, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 20640 prin care proprietatea asupra imobilului a trecut la M.M.A.
Instanța de fond mai reține că soluția de neurmărire penală adoptată prin rezoluția procurorului a fost motivată pe prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen.
Procurorul a motivat că procurile speciale nr. 10220 și 10223 din 10 mai 1994 date de C.V. lui M.V. sunt reale și consemnează voința petentei.
Faptul că numerele celor două procuri au fost eronat trecute în actele autentice nu le conferă un caracter mincinos, întrucât numărul de identificare nu ține de esența actului juridic ce conține voința părților. în sensul că făptuitorul a procedat conform voinței petentei C.V., procurorul a invocat și actul de vânzare-cumpărare provizoriu încheiat între cei doi care are caracterul unui antecontract. S-a mai motivat că, potrivit expertizelor criminalistice efectuate, semnătura de pe procurile speciale aparțin petentei C.V.
Referitor la procura specială nr. 14021 din 22 iunie 1994, M.E. a declarat că a dat și semnat această procură.
S-a mai motivat că și procurile nr. 5250 și nr. 5252 din 8 martie 1994 sunt autentice, reale, vânzarea apartamentului de către familia B., având la bază un antecontract de vânzare-cumpărare.
Rezoluția de urmărire penală mai reține că prin rechizitoriul nr. 955/P/1999, M.V. a fost trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), și art. 290 C. pen., părți vătămate C.V. și M.E., iar prin decizia penală nr. 498/2001, Curtea de Apel Oradea l-a achitat pe inculpat, motivând că procurile speciale sunt reale, nu au caracter fals și că inculpatul n-a realizat manopera de inducere în eroare a părților vătămate.
Se mai reține că prin rezoluția nr. 45949/10263/2001 din 9 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a admis în parte plângerile formulate de C.V. și B.M. împotriva rezoluției nr. 92/P/1999, dar în esență a confirmat soluția de neurmărire penală.
Curtea de apel Cluj a motivat respingerea plângerii petenților împotriva rezoluției de neurmărire, prin aceea că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) lit. a), b), d) și g) C. proc. pen., respectiv în cauză nu s-au falsificat înscrisuri oficiale, prin urmare, folosirea lor nu cade în sfera ilicitului penal, că numita M.L. nu a îndeplinit atribuțiile de serviciu în mod defectuos, astfel că actele întocmite de ea nu îndeplinesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
în sfârșit, în raport de prevederile art. 124 C. pen., răspunderea penală a prezumtivilor făptuitori este prescrisă.
împotriva deciziei au declarat recurs petenții C.V. și B.M. care critică decizia ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit se reține că în cauză acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare și că răspunderea penală a făptuitorului este prescrisă.
Recursul nu este fondat.
Pe de o parte, în cauză, s-a desfășurat o activitate laborioasă de strângere a unor date în cursul cercetării prealabile pentru a stabili dacă cele două persoane cercetate au comis faptele penale ce se impută. Așa cum s-a motivat, există serioase îndoieli.
Pe de altă parte, în mod corect instanța a reținut că în cauză este împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale.
Astfel, în cauză s-au efectuat cercetări pentru infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare până la 5 ani și care ar fi fost comise în 1994.
Potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an dar care nu depășește 5 ani.
Conform art. 123 C. pen., cursul prescripției prevăzut la art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.
în cauză s-au efectuat cercetări față de făptuitori, acestea fiind acte care trebuiau comunicate acestora astfel că, termenul de prescripție a fost întrerupt.
Chiar așa fiind, potrivit art. 124 C. pen., referitor la prescripția specială, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu jumătate.
Or, în cauză, termenul de prescripție specială este de 7 ani și 6 luni (5 ani, maximul de pedeapsă x 1 din aceasta). Cum termenele de prescripție se calculează de la data săvârșirii infracțiunii, în cauză anul 1994, rezultă că termenul de prescripție specială s-a împlinit în anul 2002.
Potrivit art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., prescripția răspunderii penale este un caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale astfel că, rezoluția de neurmărire nu poate fi desființată în vederea începerii urmăririi penale.
Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile petenților, și obligați fiecare la cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5388/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5384/2005. Penal → |
|---|
