ICCJ. Decizia nr. 5461/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea amintită instanța, investită cu judecarea apelurilor declarate de inculpații B.V., F.D., B.M.D. și H.L. împotriva sentinței penale nr. 228 pronunțate de Tribunalul Bihor, secția penală, la 24 iunie 2006, în dosarul nr. 7696/2003, a făcut aplicarea art. 3002raportat la art. 160b C. proc. pen., verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a ultimilor trei inculpați, măsură care a fost menținută.
împotriva acestei încheieri au declarat recurs în termen legal inculpații F.D. și H.L., cauza fiind înregistrată apoi pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 5138/2005.
într-o primă motivare, scrisă, a recursului său inculpatul F.D. a susținut că nu se face vinovat de comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și că există posibilitatea ca instanța de apel să fie reticentă în a pronunța achitarea sa având în vedere perioada considerabilă în care s-a aflat deja în stare de arest și care, într-o astfel de ipoteză, ar apărea ca abuzivă.
Cu același prilej respectivul recurent a afirmat că nu prezintă pericol social, că nu este susceptibil de a se sustrage "de la cercetări" dată fiind stabilitatea statutului sau social, iar posibilitatea ipotetică de a influența martorii sau de a împiedica cercetarea judecătorească nu mai subzistă în condițiile în care s-a aflat deja în stare de arest timp de doi ani.
Cu prilejul dezbaterilor desfășurate la termenul de la 28 septembrie 2005 motivarea recursului declarat de F.D. a fost completată relevându-se că:
- în speță nu s-a făcut dovada comiterii infracțiunii de trafic de droguri și că, în general, nu există probe sau indicii temeinice care să justifice luarea și respectiv menținerea măsurii arestării preventive,
- prelungirea succesivă a măsurii amintite acoperă o durată excesiv de lungă contravenind principiului proporționalității consacrat prin C.E.D.O.;
- vârsta avansată a respectivului inculpat și starea sa de boală nu justifică nici ele privarea sa de libertate înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, iar
- trimiterea lui în judecată s-ar fi datorat unor activități frauduloase desfășurate de procuror în cursul urmăririi în scopul denaturării adevărului.
Recursul declarat de inculpatul H.L. a fost motivat numai oral, cu prilejul acelorași dezbateri, susținându-se în esență că:
- în speță nu au fost administrate probe care să ateste vinovăția respectivului inculpat și să justifice menținerea stării sale de arest;
- punerea lui în libertate ar da o mai mare eficiență exercitării dreptului său legitim la apărare în sensul că ar facilita identificarea și administrarea tuturor probelor concludente și relevante pentru soluționarea cauzei, iar
- încheierea de ședință de la 22 august 2005 este nulă deoarece s-au încălcat normele imperative care impuneau citarea, asigurarea prezenței lui H.L. și asistarea lui de către un avocat diferit de apărătorul desemnat din oficiu pentru un alt inculpat care avea interese procesuale contradictorii cu cele ale recurentului.
Invocând toate aceste argumente ambii recurenți au solicitat admiterea recursurilor și casarea încheierii atacate, astfel încât aceștia să participe în continuare la proces în stare de libertate.
Recursurile sunt nefondate.
în acest sens, Curtea reține că în considerentele încheierii recurate instanța a evidențiat în mod expres că "temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea inculpaților subzistă și în prezent" și că "în cauză există motive verosimile de a bănuială că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.".
Pornind de la aceste argumente, care își găsesc deplină susținere în materialul probatoriu administrat în cauză, de la pedepsele cu închisoarea aplicate celor doi recurenți prin sentință ca și de la rezonanța socială a faptelor deduse judecății instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3002raportat la art. 160b C. proc. pen., constatând că menținerea stării lor de arest este pe deplin justificată.
Așa fiind, și ținând seama de limitele stricte ale judecării cauzei de față, care vizează exclusiv chestiunea măsurii arestării, iar nu și probleme de fond, Curtea constată că sunt lipsite de concludență criticile recurenților care aduc în discuție aspecte de ordin probatoriu referitoare la vinovăția sau nevinovăția lor ori la presupuse fraude comise de procuror în cursul urmăririi penale, adică apărări care rămân să fie analizate de instanța de apel.
în acest context apare ca irelevantă invocarea de către inculpatul F.D. a statutului său social, a stării de boală ori a unei slăbiciuni datorate vârstei.
în același timp, Curtea reține că aserțiunile respectivului recurent referitoare la lipsa unei proporționalități între limitele speciale de sancționare a infracțiunii pentru care recurenții au fost trimiși în judecată și durata perioadei în care aceștia s-au aflat în stare de arest preventiv se află de asemenea în vădită contradicție cu datele speței, de exemplu cu durata pedepselor cu închisoarea aplicate de prima instanță și care au fost individualizate la câte 12 ani pentru fiecare dintre recurenți.
Pur speculativă și lipsită de suport în datele cauzei este și susținerea recurentului H.L. potrivit căreia instanța investită cu judecarea apelurilor ar putea fi tentată să renunțe la analiza obiectivă a probelor și la corecta aplicare a reglementărilor incidente în speță doar pentru a legitima perioada arestării preventive.
în altă ordine de idei, Curtea reține că asigurarea de către un singur avocat, desemnat din oficiu la 22 august 2005, a apărării pentru recurenții din cauza de față precum și pentru B.M.D. nu a contravenit prevederilor art. 171 și următoarele C. proc. pen., întrucât la termenul menționat nu s-a analizat decât problema arestării preventive, chestiune în legătură cu care interesele individuale ale fiecăruia dintre cei trei inculpați nu se puteau afla în contradicție, așa cum a susținut, fără a argumenta, recurentul H.L.
în fine apărarea aceluiași recurent referitoare la încălcarea, în ceea ce îl privește, a dispozițiilor legale care reglementau citarea sa și impuneau aducerea lui în fața instanței este, de asemenea, nefondată.
Este de reținut astfel că în speță aplicarea art. 160b C. proc. pen., s-a făcut printr-o corectă raportare la norma de principiu conținută în art. 159 alin. (4) din același cod, în sensul că verificarea arestării acestui inculpat a avut loc numai în prezența apărătorului său, după ce s-a efectuat procedura de citare, mai întâi la Penitenciarul Oradea (aflat în circumscripția instanței de apel), iar apoi și la Penitenciarul București Rahova, unde H.L. fusese transferat în legătură cu alte procese, situație în care aducerea sa la Curtea de Apel Oradea pentru termenul de la 22 august 2005 nu era posibilă.
întrucât în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. art. 3859C. proc. pen., Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursurilor ca nefondate.
în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.
întrucât pentru asigurarea apărării calificate a recurentul H.L. a fost desemnat din oficiu un avocat, s-a dispus ca onorariul cuvenit acestuia din urmă a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5463/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5453/2005. Penal → |
|---|
