ICCJ. Decizia nr. 5571/2005. Penal
| Comentarii |
|
La data de 2 februarie 2005, petentul R.A. a formulat plângere potrivit dispozițiilor art. 2781C. proc. pen., împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 4389 din 11 ianuarie 2005, rezoluție prin care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea petentului împotriva soluției emise, la data de 28 octombrie 2004, în dosarul nr. 1798/P/2004, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
în motivarea plângerii petentul a arătat că rezoluția a fost dată fără a fi audiat de procuror cu privire la săvârșirea de către judecătorul G.D. a infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) și art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
S-a atașat dosarul nr. 1798/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și rezoluția nr. 4839 din 11 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Pentru a se pronunța, Curtea a reținut următoarele:
La 31 mai 2004, petentul R.A. a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București efectuarea de cercetări privind pe G.D., judecător la Judecătoria sectorului 4 București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) și art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Petentul a arătat că judecătorul respectiv, în sentința pronunțată, a făcut o serie de mențiuni inexacte, contrare realității.
Astfel, în practicaua sentinței penale nr. 2980 din 26 noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 7933/2003 al Judecătoriei sector 4 București, judecătorul G.D. a arătat că "la apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns partea vătămată R.A., arestat în altă cauza și inculpatul R.C., iar apoi a arătat că "nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară terminată cercetarea judecătorească".
Petentul a invocat că, în realitate, R.C. nu a avut calitatea de inculpat și că, în ședința respectivă, el a solicitat administrarea de probe, respectiv proba cu înscrisuri și proba testimonială, aspecte ce nu au fost reținute de instanță.
A mai arătat petentul că, în motivarea sentinței, judecătorul a arătat că "cele reclamate de către partea vătămată, respectiv inducerea în eroare a acestuia de către inculpat cu prilejul încheierii unui act de renunțare la moștenire au o natură civilă, nefiind prevăzute de legea penală ca infracțiune", ori, o astfel de faptă este incriminată de Codul penal fie ca abuz de încredere, fie ca înșelăciune.
De asemenea, ședința de judecată din 26 noiembrie 2003 nu a fost publică, mama sa fiind evacuată din sală.
Același judecător a refuzat audierea mamei sale R.E. și nu i-a permis să ia cunoștință de actele dosarului penal nr. 7933/2003 al Judecătoriei sectorului 4 București.
A mai arătat petentul, în plângerea sa, că judecătorul, prin sentința respectivă, a omis să se pronunțe asupra tuturor cererilor și capetelor de acuzare.
Prin sentința penală nr. 59 din 25 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.A., împotriva rezoluției nr. 4389 din 11 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, obligând petiționarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
în motivarea soluției, Curtea de Apel București a analizat fiecare aspect sesizat de petiționar în plângerea sa, apreciind că susținerile acestuia sunt infirmate de actele existente în dosarul cauzei.
Curtea a reținut că în respectiva cauză penală numitul R.C. a avut calitatea de inculpat, astfel că nu s-a consemnat greșit în sentința penală nr. 2980 din 26 noiembrie 2003.
Din caietul grefierului C.M., a rezultat că în ședința publică din 26 noiembrie 2003, numitul R.A. a solicitat încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri, precum și audierea în calitate de martor a mamei sale R.E., cerere care însă a fost respinsă de către judecătorul G.D.
Este real că judecătorul a omis, din neatenție să consemneze în partea introductivă a sentinței că nu au mai fost cereri de formulat și probe de administrat, însă această omisiune cu constituie infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv latura subiectivă sub forma intenției.
De asemenea, s-a apreciat că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât nu s-au produs urmările prevăzute de acest text de lege.
Prin sentința penală nr. 2980 din 26 noiembrie 2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea numitului R.C., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere și a fost disjunsă cauza cu privire la săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., dispunându-se trimiterea plângerii numitului R.A. sub acest aspect spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București.
A fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.
Prin decizia penală nr. 459 din 5 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de R.A. împotriva acestei sentinței penale.
în ceea ce privește extinderea procesului penal cu privire la săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și fals în declarații solicitat de partea vătămată, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 336 C. proc. pen., aceasta se poate realiza numai la cererea procurorului, instanța neputând dispune din oficiu.
Cu privire la plângerea formulată de petentul R.A., pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prin rezoluția nr. 5302/P/2004 din 17 iunie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București s-a confirmat propunerea organelor de poliție de neîncepere a urmăririi penale față de numitul R.C., întrucât nu existau date sau indicii temeinice cu privire la existența acestei infracțiuni.
Este de menționat că judecătorul G.D. a motivat sentința pronunțată arătând că cele reclamate de către partea vătămată (R.A.), respectiv inducerea în eroare a acesteia de către R.C. cu prilejul încheierii unui act de renunțare la moștenire, au o natură civilă, nefiind prevăzute de legea penală ca infracțiune.
Sentința penală nr. 2980 din 26 noiembrie 2003 a fost verificată sub acest aspect de către instanța de recurs, respectiv Tribunalul București, constatându-se că este legală și temeinică, astfel că recursul a fost respins ca nefondat.
De asemenea, nu au existat indicii că ședința de judecată din 26 noiembrie 2003 nu a fost publică și nici că petentului R.A. i s-ar fi interzis accesul la dosarul nr. 7933/2003 al Judecătoriei sectorului 4 București.
în ceea ce privește împrejurarea că martora R.E. nu a fost audiată de către instanță, în baza dispozițiilor art. 67 C. proc. pen., judecătorul a respins această cerere. Potrivit dispozițiilor legale invocate, judecătorul poate să admită și respectiv să respingă o cerere pentru administrare de probe, dacă aceste probe nu sunt utile și concludente, în ambele cazuri fiind necesar să motiveze acest lucru.
împrejurarea că judecătorul nu a motivat de ce a respins probele solicitate de R.A., nu constituie însă o faptă prevăzută de legea penală, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât nu a avut urmarea cerută de acest text de lege.
Așa cum s-a reținut și prin rezoluția atacată, încălcarea de către judecător a anumitor dispoziții procedurale, pronunțarea unei hotărâri judecătorești netemeinică sau nelegală, precum și motivarea eronată a acesteia, nu constituie prin ele însele acte materiale specifice ale infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sau art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Pentru a constitui respectivele infracțiuni este necesar să se probeze pe baza unor acte materiale concrete, intenția de a săvârși astfel de infracțiuni.
în motivarea acestei plângeri, petentul a arătat că nu a fost audiat de procuror cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu, infracțiuni presupus săvârșite de către judecătorul G.D., ori această audiere nu se impunea din moment ce parchetul a apreciat în mod corect că faptele reclamate de petent nu constituie infracțiunile respective și ca atare a dispus neînceperea urmăririi penale.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul R.A., reiterând, în motivele scrise depuse la dosar, aspectele invocate și în fața instanței de la curtea de apel, iar în fața instanței de recurs a lăsat soluția la aprecierea instanței.
Examinând sentința penală atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel București este temeinică și legală, iar recursul declarat de petiționar este nefondat.
Atât rezoluțiile date de parchet, cât și hotărârea instanței sunt corecte, nefiind susceptibile de a fi criticate.
Este de precizat, înainte de toate, că susținerile petiționarului cu privire la netemeinicia și nelegalitatea hotărârii judecătorești (inclusiv sub aspectul soluționării tuturor capetelor de cerere) nu pot constitui obiect al cercetărilor penale, aceste aspecte fiind de competența instanțelor superioare de control judiciar.
Pe de altă parte, fapta judecătorului G.D. de a fi omis consemnarea cererii petiționarului R.A., în sensul administrării probei cu înscrisuri și a probei testimoniale nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), sub aspectul laturii subiective.
De asemenea, în cauză nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât nu s-au produs urmările prevăzute de acest text în sensul vătămării intereselor legale ale unei persoane.
în consecință, afirmațiile petiționarului R.A., referitor la faptul că magistratul G.D. se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) și art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), sunt infirmate de probele administrate în cauză, în urma cercetărilor efectuate constatându-se că se impune neînceperea urmăririi penale față de G.D., judecător la Judecătoria sectorului 4 București, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectul, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), și neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Față de aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul R.A.
în temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5574/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5570/2005. Penal → |
|---|
