ICCJ. Decizia nr. 6137/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6137/2005
Dosar nr. 4694/2005
Şedinţa publică din 31 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 20/ F din 14 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 744/P/F/2005, s-a respins plângerea formulată de persoana vătămată C.N. împotriva rezoluţiei din 17 mai 2005 pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 471/P/2005 şi rezoluţia procurorului general din data de 22 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 515/II/2//2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea adresată parchetului, petiţionarul C.N. a solicitat tragerea la răspundere penală a numiţilor T.V., notar public, şi C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen.
Prin rezoluţia din 17 mai 2005 pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, dată în dosarul nr. 47/P/2005, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii T.V. şi C.M., reţinându-se că demolarea gardului despărţitor dintre proprietăţile de la nr. 13 şi 11 nu constituie o acţiune de distrugere în sensul dispoziţiilor art. 217 alin. (1) C. pen.
Plângerea formulată de petiţionar împotriva acestei rezoluţii, a fost respinsă prin rezoluţia din 22 iunie 2005 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 515/II/2/2005.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul s-a adresat cu plângere, în termen legal, la Curtea de Apel Braşov, cauza fiind înregistrată sub nr. 744/P/F/2005.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că demolarea, de către făptuitorul T.V., a gardului despărţitor, fără autorizaţie de construire a unei porţiuni de 26 m, nu constituie în sine elementul material al infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., întrucât bunul ce constituie obiectul material, trebuie lezat în substanţa sa sau să fie adus în stare de neîntrebuinţare. Or, în speţă, gardul ce a fost demolat, a fost înlocuit cu unul nou care are aceeaşi destinaţie ca primul, respectiv delimitarea proprietăţilor.
Pe de altă parte, acţiunea făptuitorului T.V., de a demola gardul despărţitor fără acordul tuturor proprietarilor, respectiv fără acordul petiţionarului, nu poate constitui infracţiunea de distrugere întrucât în cazul actelor de conservare este recunoscută posibilitatea pentru oricare dintre coproprietari de a realiza remedierea degradărilor bunului comun fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul C.N. solicitând casarea sentinţei, desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale.
Examinând recursul declarat de petiţionar, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultă că între imobilul situat la nr. 13 care este proprietatea făptuitorului C.M. şi a numitei C.T., respectiv a petiţionarului C.N. şi C.V., şi imobilul situat la nr. 1, care este proprietatea făptuitorului T.V., se afla un gard construit din material lemnos aflat într-o stare avansată de degradare.
Având acordul vecinilor săi (inclusiv acordul numitului C.M.), cu excepţia petiţionarului C.N., făptuitorul T.V. s-a oferit să înlocuiască gardul despărţitor cu un nou gard care să delimiteze cele două imobile.
În aceste condiţii, în cursul lunii aprilie 2000, numitul T.V., cu ajutorul unei echipe de muncitori, a demolat gardul despărţitor şi a reconstruit un nou gard confecţionat din lemn şi cu stâlpi din metal.
Materialul rezultat în urma demolării a fost ars datorită stării avansate de degradare.
Întrucât numitul T.V. a construit fără autorizaţie de construire atât gardul despărţitor din lemn (26 m) cât şi o altă porţiune de gard în lungime de 22 m fabricat din plasă de sârmă, Primăria municipiului Braşov a dispus amendarea sa prin procesul – verbal din 23 octombrie 2000, cu amendă contravenţională în cuantum de 7.000.000 lei.
Ulterior, la data de 4 ianuarie 2001, a obţinut autorizaţie numai pentru gardul confecţionat din plasă de sârmă pe o lungime de 22 m, fiind obligat prin sentinţa civilă nr. 4334 din 4 aprilie 2003 a Judecătoriei Braşov la demolarea porţiunii de 26 m gard executat fără autorizaţie de construire.
În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de distrugere, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., atât sub aspectul laturii obiective cât şi sub aspectul laturii subiective.
Distrugerea semnifică fie dispariţia completă a entităţii materiale a bunului fie divizarea totală a lui.
Caracteristica esenţială a acestei ipostaze a elementului material este faptul că ea conduce la imposibilitatea refacerii entităţii bunului.
În speţa de faţă, activitatea făptuitorului T.V. de a ridica un nou gard nu poate fi caracterizată ca o acţiune de distrugere, de aducere în stare de neîntrebuinţare, în sensul cerut de textul ce incriminează fapta, reprezentând în fapt o activitate de demontare şi de ridicare a unui nou gard.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul nu a avut intenţia de a distruge ci a urmărit înlocuirea unui gard aflat în stare avansată de degradare.
Nu este lipsit de relevanţă nici împrejurarea că însuşi făptuitorul avea un drept asupra gardului, acesta delimitând proprietatea sa, de proprietatea petiţionarului C.N.
În atare condiţii, cum din actele premergătoare nu a rezultat indiciile săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., atât rezoluţia procurorului cât şi hotărârea instanţei de fond, sunt legale şi temeinice, astfel încât nu se impune desfiinţarea lor şi începerea urmăririi penale faţă de făptuitori.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge recursul declarat de petiţionarul C.N. împotriva sentinţei penale nr. 20/ F din 14 iulie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 80 RON (800.000 lei).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.N. împotriva sentinţei penale nr. 20/ F din 14 iulie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 80 RON (800.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6130/2005. Penal. Art. 184 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6163/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
