ICCJ. Decizia nr. 6163/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6163/2005
Dosar nr. 4277/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 191 din 10 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul acelei instanţe nr. 5725/2004, a fost condamnat inculpatul R.F.D., la 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a făcut aplicarea art. 64 – art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie, s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi i s-a dedus prevenţia din durata pedepsei de la 22 septembrie 2004.
Conform art. 191 alin. (1) C. proc. pen, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în fapt, de prima instanţă, că la data de 22 septembrie 2004, în jurul orelor 15,00, aflându-se pe str. Sebastian sector 3 Bucureşti inculpatul a acostat pe partea vătămată I.C.M. şi sub pretextul că are de dat un telefon, prin ameninţare i l-a luat părţii vătămate şi l-a şi controlat în buzunar, ulterior apărând un echipaj de poliţie care i-a surprins pe cei doi.
Inculpatul era însoţit de Ş.A.Şt. şi pe parcursul urmăririi penale a susţinut că şi acesta ar fi exercitat presiuni asupra părţii vătămate, afirmaţie pe care nu şi, mai menţinut-o la confruntarea între cei doi, astfel că Ş.A.Şt. a şi fost scos de sub urmărire penală.
Instanţa a înlăturat apărarea inculpatului că partea vătămată i-ar fi dat telefonul de bunăvoie, cât şi cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., reţinând că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru care a fost condamnat.
Împotriva sentinţei inculpatul a declarat apel, cerere formulată în termenul prevăzut de lege şi a invocat lipsa intenţiei de tâlhărie, solicitând în principal achitarea, iar în subsidiar reducerea pedepsei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., prin Decizia penală nr. 505/ A din 21 iunie 2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.F.D. împotriva sentinţei penale nr. 191/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a computat prevenţia de la 22 septembrie 2004 la zi.
Apelantul a fost obligat să plătească 800.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Partea vătămată a declarat că nu-l cunoştea pe inculpat, iar acesta că l-ar mai fi văzut prin cartier, în ambele situaţii inculpatul nefiind îndreptăţit să-i ceară telefonul să-l folosească aşa cum pretinde că a făcut.
În realitate, aşa cum declară partea vătămată la primele cercetări inculpatul l-a ameninţat cu bătaia, motiv pentru care, de teamă i l-a şi dat, speriat că are lângă el două persoane necunoscute care îl pot agresa el fiind singur.
Partea vătămată este minor, elev în clasa a X-a, se afla în apropiere de domiciliu, împrejurări de care inculpatul a şi profitat, cerându-i telefonul sub ameninţarea că-l bate şi îl taie dacă nu face ce-i cere, respectiv dacă nu-i dă telefonul mobil.
Primindu-l în aceste condiţii, inculpatul i-a şi scos cartela, metodă frecventă folosită pentru a nu mai putea fi identificat bunul însuşit şi abia la apariţia patrulei de poliţişti, l-a înapoiat pentru a nu fi găsit la el, fapta fiind însă consumată.
Aşa fiind, în mod temeinic instanţa a considerat neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., în speţă fiind întrunite atât subiectiv cât şi obiectiv condiţiile infracţiunii de tâlhărie pentru care inculpatul a fost condamnat.
Şi în ce priveşte dozarea juridică a pedepsei se constată neîntemeiată critica adusă sentinţei, în speţă fiind respectate criteriile legale înscrise în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, inculpatul este recidivist, în condiţiile prevăzute de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (condamnat anterior tot pentru tâlhărie), a avut o poziţie procesuală nesinceră, iar la stabilirea pedepsei spre minimul legal s-au avut în vedere şi datele personale rezultate din actele medicale depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul R.F.D.
Prin motivele de recurs, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., referitor la situaţia când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, se referă la faptul că partea vătămată nu a fost legal citată la judecarea apelului, sens în care inculpatul a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Al doilea motiv de recurs invocat de inculpat, care urmează să fie analizat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., referitor la împrejurarea când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, se referă la faptul că inculpatul a acţionat fără intenţia de a tâlhări pe partea vătămată, solicitând în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea sa.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate, pedeapsă pe care o consideră prea severă în raport cu circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi cu circumstanţele sale personale.
Acest ultim motiv de recurs va fi analizat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpatul R.F.D. nu este fondat, soluţiile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice.
Astfel, se constată că într-adevăr partea vătămată I.C.M. nu a fost citată pe parcursul judecării apelului, însă hotărârea nu este casabilă.
Potrivit art. 197 C. proc. pen., un act procesual sau procedural este lovit de nulitate dacă actul respectiv a fost îndeplinit fără stricta respectare a legii.
În cauză ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.
Din analiza acestor texte de lege rezultă că pentru anularea unui act procesual sau procedural trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal;
b) această încălcare să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale;
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit prin încălcarea legii.
Nulitatea relativă poate fi luată în considerare numai dacă a fost invocată de către cel căruia i s-a produs o vătămare în drepturile sale procesuale, respectiv cel care invocă nulitatea are obligaţia să dovedească existenţa vătămării produse prin încălcarea legii cu ocazia efectuării actului procesual sau procedural.
Revenind la cauză se constată că prin necitarea părţii vătămate la judecarea apelului nu i s-a produs inculpatului nici o vătămate a drepturilor sale procesuale, acesta nefiind în imposibilitate de a-şi formula apărări.
Având în vedere că inculpatul nu a făcut dovada existenţei vreunei vătămări produse prin încălcarea dispoziţiilor legal referitoare la citarea părţii vătămate, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat de inculpat nu este fondat.
De altfel, singura parte care putea invoca încălcarea legii, în acest caz ar fi putut fi partea vătămată, dacă considera că i s-ar fi produs o vătămare a drepturilor sale procesuale.
Nici cel de al doilea motiv de recurs formulat de inculpat nu este fondat.
Se constată că, în mod corect, s-a reţinut de instanţa de fond şi cea de apel că fapta inculpatului, care la data de 22 septembrie 2004, în timp ce se afla pe str. Sebastian, prin ameninţări verbale a deposedat pe partea vătămată de un telefon mobil întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile constante ale părţii vătămate I.C.M., coroborate cu declaraţiile martorului Ş.A.Şt. şi cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii, rezultă că inculpatul a acţionat cu vinovăţie, în forma intenţiei directe.
Astfel, inculpatul în vederea sustragerii telefonului mobil de la partea vătămată, a ameninţat-o cu bătaia pe aceasta, iar partea vătămată, minor, din cauza spaimei i-a predat bunul respectiv.
Se constată, fără putinţă de tăgadă, că partea vătămată a predat telefonul inculpatului, datorită acestei constrângeri, neputându-se reţine apărarea inculpatului, făcută pro causa, de altfel, în scopul diminuării răspunderii penale, că victima i-a remis bunul de bunăvoie (probele administrate dovedesc că violenţa psihică a fost săvârşită de inculpat în scopul însuşirii telefonului, existând o relaţie de condiţionare între violenţă şi furt).
De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut şi a justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, ţinându-se cont de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptei, natura infracţiunii, modul de acţionare şi împrejurările comiterii precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care, în pofida probelor care demonstrează săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, a încercat să denatureze adevărul, nerecunoscând exercitarea violenţei psihice asupra părţii vătămate, care era minor.
De asemenea, la individualizarea pedepsei s-a avut în vedere şi faptul că recurentul inculpat a suferit mai multe condamnări pentru acelaşi gen de fapte, fiind şi recidivist în formă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (primul termen al recidivei constituindu-l condamnarea de un an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 407/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală), manifestând nu numai perseverenţă infracţională, dar şi o anumită „specializare" în comiterea de tâlhării.
Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată, care de altfel a fost orientată spre minimul special prevăzut de lege, corespunde atât prin cuantum, cât şi prin modalitate de executare, dublului său scop, educativ şi coercitiv, astfel, cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, sens în care îl va respinge, ca atare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va computa prevenţia la zi pentru inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.F.D. împotriva deciziei penale nr. 505/ A din 21 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 22 septembrie 2004 la 1 noiembrie 2005.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 120 RON (1.200.000 lei) cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6137/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6164/2005. Penal. Art. 183 Cod Penal. Recurs → |
|---|
