ICCJ. Decizia nr. 677/2005. Penal. Strămutare. Strămutare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 677/2005
Dosar nr. 2961/2004
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2005
deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 283 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală, la 13 iunie 2004, în dosarul nr. 844/P/2003, precum şi asupra chestiunii tardivităţii recursului declarat împotriva aceleiaşi decizii de inculpatul U.I., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 49 pronunţată la 18 februarie 2003, în dosarul nr. 3399/2002, Tribunalul Gorj, secţia penală, l-a condamnat la câte un an de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., pe inculpaţii:
- U.I. şi
- V.I.
Totodată în cauză s-a făcut aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen., precum şi a art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), în sensul deducerii din pedepsele menţionate a duratei reţineri şi arestării preventive a inculpaţilor cuprinse între 6 iulie şi 11 iulie 2002.
Prin aceeaşi sentinţă inculpaţii au fost obligaţi la plata către stat a unor cheltuieli judiciare în valoare de câte 1.000.000 lei fiecare, precum şi, în solidar, la plata către partea civilă C.C.A. a unor despăgubiri în valoare de 600.000 lei.
Pronunţând această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data de 6 iulie 2002, cei doi inculpaţi l-au deposedat prin violenţă pe numitul D.V. de o orgă electronică şi de o boxă pe care şi le-au însuşit pentru a-l determina pe respectivul martor să îi restituie lui U.I. contravaloarea unei datorii mai vechi.
S-a reţinut, de asemenea, că obiectele menţionate aparţineau în realitate lui C.C.A. care i-a informat despre acest fapt pe inculpaţi, insă aceştia din urmă şi-au continuat activitatea infracţională, inclusiv prin exercitarea unor acte minore de violenţă împotriva părţii civile.
Individualizarea pedepselor sub minimul special a fost argumentată de instanţă atât în raport cu periculozitatea redusă a faptelor comise în speţă cât şi cu lipsa antecedentelor penale ale inculpaţilor, aspecte calificate ca circumstanţe atenuante.
În aceeaşi ordine de idei s-a reţinut că obiectele sustrase au fost recuperate de poliţie şi restituite părţii vătămate, în ziua de 7 iulie 2002, cu menţiunea că defecţiunile aduse orgii electronice în cursul incidentului au necesitat efectuarea unei reparaţii a cărei valoare corespunde despăgubirii civile stabilite în sarcina inculpaţilor.
Împotriva sentinţei astfel pronunţate au declarat apel cei doi inculpaţi, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia penală, cu numărul de dosar 844/P/2003.
Prin Decizia penală nr. 283, pronunţată la 13 iunie 2003, instanţa, astfel sesizată, a admis apelurile şi a desfiinţat în parte sentinţa, achitându-i pe inculpaţi pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) şi alin. (21) lit. a) C. pen., în condiţiile art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 alin. (1) lit. b1) şi art. 181 C. pen.
În considerarea aceluiaşi temei legal instanţa de apel le-a aplicat făptuitorilor câte o amendă administrativă de 3.000.000 lei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei s-a relevat, în esenţă că, în raport cu situaţia de fapt dovedită, cu situaţia conflictuală preexistentă şi cu amploarea redusă a incidentului, faptele reţinute în sarcina apelanţilor nu prezintă pericolul social al unor infracţiuni.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât U.I. cât şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia penală, cu numărul de dosar 2961/2005.
În ceea ce priveşte recursul inculpatului U.I. în cauză s-a invocat tardivitatea declarării acestuia.
Referitor la acest din urmă aspect este de amintit că, potrivit art. 3853 raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen., partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare hotărârii recurabile poate utiliza această cale de atac în termen de 10 zile de la respectiva pronunţare.
În speţă U.I. a fost prezent la dezbaterile desfăşurate la termenul de la 3 mai 2004, însă recursul său, formulat împotriva deciziei pronunţate la aceeaşi dată, a fost declarat la 1 iulie 2004 (data expedierii lui prin poştă).
Fiind declarat după împlinirea termenului legal mai sus amintit respectivul recurs intră sub incidenţa art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., şi urmează a fi respins ca tardiv.
Totodată, în cauză se va face aplicarea art. 192 alin. (2) C. proc. pen., în sensul obligării acestui recurent la plata de cheltuieli judiciare către stat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este de reţinut că acesta se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., criticile formulate vizând aprecierea eronată a situaţiei de fapt pe baza căreia instanţa de apel a considerat că se impune aplicarea art. 181 C. pen.
În acest sens recurentul a evocat: pericolul social generic al infracţiunii de tâlhărie, reflectat de severitatea regimului sancţionator prevăzut de lege, valoarea semnificativă, 42.000.000 lei, a bunurilor sustrase şi lezarea integrităţii corporale a părţii vătămate care a avut nevoie pentru vindecare de 2-3 zile de îngrijiri medicale.
Preexistenţa unei creanţe a lui U.I. împotriva martorului D.V. a fost, de asemenea, menţionată relevându-se că acest element nu era de natură a diminua periculozitatea faptelor comise deoarece inculpaţii au ştiut că bunurile sustrase nu îi aparţineau respectivului debitor.
În aceeaşi ordine de idei s-a susţinut că lipsa antecedentelor penale a inculpaţilor precum şi buna comportare avută de aceştia atât anterior cât şi ulterior comiterii tâlhăriei nu pot avea altă relevanţă juridică decât aceea a circumstanţelor atenuante avute în vedere de către instanţa de fond, a cărei hotărâre s-a solicitat a fi menţinută.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este nefondat.
În acest sens, Curtea reţine mai întâi că, în raport cu definiţia pe care art. 181 C. pen., o dă faptei ce nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, aplicabilitatea acestui text de lege în situaţiile reglementate de art. 211 din C. proc. pen., nu este, în principiu, exclusă.
Aşa fiind, este irelevantă critica privind pericolul social generic al infracţiunii de tâlhărie reflectat de severitatea regimului sancţionator.
Este cert pe de altă parte că martorul D.V. îi datora lui U.I. suma de 4.122.000 lei pentru a cărei recuperare inculpatul a recurs mai întâi la calea legală a unei acţiuni civile admise prin sentinţa nr. 14350 din 30 noiembrie 2000 a Judecătoriei Târgu Jiu.
Este, de asemenea, de necontestat că, timp de circa un an şi jumătate după pronunţarea acelei sentinţe, D.V. nu s-a conformat obligaţiei stabilite în sarcina sa de către instanţă, aspect care s-a aflat de fapt la originea conflictului desfăşurat la 6 iulie 2002.
Nu în ultimul rând este de observat că, aşa cum s-a evidenţiat şi în considerentele deciziei recurate, preluarea, fie şi forţată, a celor două bunuri de către inculpaţi s-a făcut nu în considerarea valorii lor, ci ca o formă de a-l determina pe debitor să îşi plătească datoria.
Aprecierea aceleiaşi instanţe potrivit căreia confruntarea propriuzisă dintre inculpaţi pe de-o parte şi martorul D.V. şi C.C. pe de alta s-a limitat la manevrele prin care fiecare dintre cele două grupuri a urmărit să captureze orga electronică este, de asemenea, confirmată în declaraţiile, mai degrabă convergente, ale celor direct implicaţi ca şi ale celorlalţi martori.
Că este aşa o demonstrează şi faptul că zilele de îngrijiri medicale necesare vindecării părţii vătămate C.C.A., nu mai mult de două sau trei, au fost recomandate în urma constatării medico legale a câtorva escoriaţii superficiale suferite de acesta.
Toate aceste aspecte duc la concluzia că instanţa de apel s-a pronunţat pe baza unei corecte aprecieri a situaţiei de fapt reflectate de materialul probatoriu şi că achitarea inculpaţilor îşi găseşte un deplin suport legal în prevederile art. 181 C. pen.
Reţinând deci că în cauză nu sunt incidente nici unul dintre motivele legale de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, respingând, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Întrucât apărarea în recurs a intimatului-inculpat V.I. a fost asigurată de un avocat desemnat din oficiu urmează a se dispune totodată ca onorariul cuvenit acestuia să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 283 din 13 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpaţii U.I. şi V.I.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul U.I. împotriva deciziei penale nr. 283 din 13 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Obligă pe recurentul inculpat U.I. la plata sume de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul de avocat în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului V.I. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2005
| ← ICCJ. Decizia nr. 6751/2005. Penal. întrerupere executare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6774/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs → |
|---|
