ICCJ. Decizia nr. 7014/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 12 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul penal nr. 1208/P/2004, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen., în infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) C. pen.
în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 C. pen.
în baza dispozițiilor art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului M.I. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 35 din 3 octombrie 2002 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, dacă nu este arestat în altă cauză.
în baza dispozițiilor art. 14 și art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă H.S.
în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, întocmit în dosarul nr. 264/P/2002, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, inculpatul M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen., întrucât a ucis-o pe minora H.I., prin obstrucționarea căilor respiratorii.
S-a reținut prin rechizitoriu că, în data de 22 septembrie 2002, părinții minorei H.I., din jud. Caraș-Severin, au constatat lipsa acesteia de acasă și întrucât nu a apărut la domiciliu, au intrat în panică și au anunțat autoritățile.
Atenția organelor judiciare s-a îndreptat spre inculpatul M.I. care fusese văzut de martorul T.I., la data dispariției, îndreptându-se cu minora în zona Văii Gârliștei.
Potrivit raportului medico-legal nr. 227/2002 al S.J.M.L. Caraș-Severin, moartea victimei H.I. a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin obturarea căilor respiratorii superioare. De asemenea, s-a concluzionat că arsurile constatate cu ocazia autopsiei sunt post-mortale și pot fi consecința arsurii cu flacăra.
Fiind audiat, inculpatul M.I. a avut o poziție obstrucționistă, dar în final, în cursul urmăririi penale, a recunoscut că el este autorul faptei.
Astfel, inculpatul a relatat că, în data de 22 septembrie 2002, s-a întâlnit cu minora H.I. pe Valea Mare care i-a comunicat faptul că dorește să plece în localitatea Anina întrucât s-a certat cu părinții săi. Cei doi au mers împreună până la o peșteră unde minora i-a propus să întrețină cu el relații sexuale. Inculpatul a refuzat, dar a acceptat ca minora să-i excite manual sexul, toată acțiunea petrecându-se în interiorul peșterii.
După cele întâmplate, cei doi au ieșit din peșteră și au rămas la discuții pe marginea acesteia, moment în care s-ar fi luat la ceartă. Supărat că victima l-a insultat, inculpatul a ucis-o prin obturarea căilor respiratorii cu palma, după care a cărat cadavrul înapoi în peșteră.
în declarația dată în faza cercetării judecătorești, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei și a învederat că nu-și menține declarația dată în faza de urmărire penală întrucât s-au exercitat presiuni fizice și psihice asupra sa, pentru a declara într-un anume sens.
Revenirea inculpatului în cursul cercetării judecătorești, a fost apreciată de către instanța de fond ca fiind justificată, coroborându-se cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.
Relativ la declarația inculpatului dată în faza de urmărire penală, instanța de fond reține că începe cu o relatare firească și amănunțită a cursului unei zile din viața acestuia, începând de la primele ore (6.00 dimineața), până în jurul prânzului, 14,30, când susține că a plecat "la locul numit P." după vacă și a trecut pe lângă casa numitei N.T. (la întoarcere) care l-a întrebat unde a fost.
Brusc, după relatarea discuției cu numita N.T., inculpatul întrerupe, fără nici o logică relatarea firească a cursului evenimentelor, folosind formule "revin la declarație" și începe o nouă relatare de la momentul când a plecat să caute vaca, arătând că s-a întâlnit pe drum cu victima, care i-a spus că a fugit de acasă și că pleacă în orașul Anina. Surprinzător în această revenire la declarație este și faptul că până la momentul revenirii, evenimentele relatate s-au derulat până în jurul prânzului ori după revenire, inculpatul vorbește de o cu totul altă perioadă a zilei și anume seara, când se presupune că s-a întâlnit cu victima.
Cu privire la folosirea prezervativului, instanța de fond reține existența unui dubiu, întrucât, intelectul mediu spre slab, scopul folosirii prezervativului, momentul deținerii acestuia, și nu în ultimul rând, rezultatul raporturilor de expertiză privind ADN-ul extras din prezervativ, care-l exclud pe inculpat, nu justifică și nu confirmă acest lucru.
Se reține, de asemenea, faptul că spre deosebire de conținutul declarației olografe, dată până la momentul revenirii, când inculpatul povestește amănunțit ce a făcut, după revenirea sa la declarație, acest lucru nu se mai întâmplă.
Toate aceste contradicții existente între declarațiile date în cursul urmăririi penale conduc la concluzia că nu reflectă adevărul și creează serioase dubii cu privire la săvârșirea faptei de către inculpatul M.I.
Instanța de fond reține, totodată, că la reconstituirea faptei nu s-au exercitat presiuni fizice sau psihice asupra inculpatului însă apărătorul acestuia nu s-a aflat în imediata apropiere a peșterii unde s-a făcut reconstituirea, ci la o distanță considerabilă. Astfel, atât martorul Ș.A., cât și martorul T.I. nu pot afirma dacă la locul reconstituirii era prezent și apărătorul inculpatului. Mai mult, martorul I.I.D., arată că apărătorul inculpatului nu a fost la locul efectuării reconstituirii.
în legătură cu prezervativul găsit la locul unde a fost descoperită victima, singurul martor care declară că inculpatul M.I., cu ocazia reconstituirii a confirmat folosirea lui, este martorul T.I., însă declarația acestuia nu se coroborează cu nici o altă probă a dosarului, fiind infirmată de însăși concluziile expertizei ADN.
în ceea ce privește incinerarea cadavrului, instanța reține că din nici o probă administrată în cauză, nu rezultă că inculpatul ar fi făcut acest lucru, aspect care, ridică serioase dubii în ceea ce privește săvârșirea faptei de către M.I.
în fine, expertizele efectuate în condițiile art. 116 C. proc. pen., indică faptul că la nivelul locusului ADN TH 01 nici una dintre celulele prezentate nu se regăsește în profilul probei de prezervativ, atribuit cu probabilitate victimei. Profilul ADN al probei de prezervativ nu poate proveni de la defuncta H.I.
în raport de aceste considerente, prima instanță a apreciat că din coroborarea probelor administrate în cauză au rezultat dubii serioase cu privire la săvârșirea faptei de către inculpatul M.I.
Existând, astfel, îndoială asupra vinovăției inculpatului și cum această îndoială nu a fost înlăturată nu poate să profite decât inculpatului impunându-se achitarea sa.
Hotărârea de achitare a fost pronunțată în al doilea ciclu procesual după desființarea sentinței penale nr. 188 din 27 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin prin care s-a dispus condamnarea inculpatului M.I., la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș Severin.
Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul greșitei achitări a inculpatului întrucât probele administrate conduc, fără dubiu, la concluzia că inculpatul este autorul faptei, impunându-se condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii.
în privința încadrării juridice, procurorul a apreciat că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. d) C. pen.
Prin decizia penală nr. 143 din 11 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 1621/P/2005, a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin împotriva sentinței penale nr. 12 din 27 ianuarie 2005, a Tribunalului Caraș-Severin, desființându-se hotărârea sub aspectul laturii penale.
în baza dispozițiilor art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. d) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 174 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului M.I., la pedeapsa de 20 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.
A fost dedusă, din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive, de la 3 octombrie 2002 și 28 ianuarie 2005.
Cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea de constituire de parte civilă a părții vătămate H.S.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză îl indică pe inculpatul M.I., ca fiind autorul faptei.
Astfel, insuficiența elementelor de expertizat îi profită inculpatului, dar nu în sensul nevinovăției lui pentru fapta comisă, concluziile expertizelor efectuate la nivel național neputând fi interpretate decât greșit în sensul excluderii vinovăției acestuia. Dimpotrivă, concluzia științifică privind decesul victimei H.I., fetiță în vârstă de 11 ani, prin asfixiere mecanică respectiv, obturarea căilor respiratorii superioare prin sufocare "necontestată în nici o fază procesuală de inculpat sau avocații săi, dar și imposibil de contestat, se coroborează cu declarațiile inculpatului date în cursul urmăririi penale, inclusiv la reconstituirea stării de fapt, care a detaliat comiterea infracțiunii. Inculpatul a afirmat că a stat cu victima aproximativ o oră în peșteră, după care el a plecat și H.I. rămânând singură a început să țipe, iar inculpatul s-a întors, ia pus mâna la gură "să nu mai zbiere, s-a astupat și l-a un moment dat am văzut că nu mai răsuflă, apoi am lăsat-o acolo și am plecat acasă".
Aceste declarații ale inculpatului se coroborează și cu declarațiile constante ale martorului T.I., care l-a văzut pe inculpat împreună cu minora H.I. în zona locului comiterii omorului, la "data de 22 septembrie 2002, în jurul orelor 15-15,30", care este și data săvârșirii faptei.
Cât privește revenirea inculpatului asupra recunoașterii infracțiunii, instanța de apel o apreciază ca fiind nejustificată, atâta timp cât ea apare ca o simplă afirmație, deci nedovedită. Ca atare, vinovăția inculpatului a fost corect reținută prin actul de sesizare al instanței, având suportul probator care nu a putut fi înlăturat în cursul judecății.
în privința încadrării juridice, instanța de control judiciar a admis cererea procurorului, în sensul reținerii infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) C. pen., deoarece a fost comisă de inculpat prin obturarea căilor respiratorii, sufocând-o în acest mod pe minora în vârstă de 11 ani, aflată în neputința de a se apăra, datorită forței sale fizice limitate de vârsta sa fragedă, comparativ cu forța fizică a inculpatului.
în ce privește latura civilă, întrucât constituirea de parte civilă s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) C. proc. pen., cererea a fost respinsă ca fiind tardivă.
împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.I. care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 18 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de fond.
Inculpatul recurent, prin apărătorul său, a învederat faptul că, în cauză, nu a fost înlăturată prezumția de nevinovăție, astfel încât, indiferent de gravitatea faptei, dacă nu există probe evidente de vinovăție, nu se poate dispune condamnarea inculpatului M.I.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856alin. (1) și art. 3857alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este fondat, însă pentru alte motive decât cele invocate de recurentul inculpat.
Potrivit încheierii din 6 martie 2003 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. 1003/P/2003, instanța de judecată, având îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, a admis cererea formulată de apărătorul inculpatului M.I. privind efectuarea, în cauză, a unei expertize psihiatrice care să stabilească dacă inculpatul a avut sau nu discernământul faptei.
Potrivit Raportului de expertiză psihiatrică întocmit de I.M.L. Timișoara, inculpatul a avut discernământul faptei însă sub rezerva faptului că inculpatul nu a fost internat în prealabil la un spital psihiatric, respectiv la Spitalul Penitenciar București, cu atât mai mult cu cât acesta era arestat și supus anterior testului poligraf.
Potrivit dispozițiilor art. 117 C. proc. pen., efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracțiunilor de omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituții sanitare de specialitate. în vederea efectuării expertizei, organele de cercetare penală sau instanța dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar.
în raport de dispozițiile art. 117 C. proc. pen., de mențiunile cuprinse în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, se impunea, ca instanța de fond, să dispună internarea inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, pentru stabilirea discernământului acestuia în raport de fapta reținută în sarcina sa.
Raportul de expertiză constituie un mijloc de probă cu particularități și caractere care îi conferă o individualitate proprie. Expertul trebuie să facă o analiză individuală a cazului respectiv, proprie subiectului examinat și situației concrete de fapt.
Discernământul inculpatului trebuie raportat la natura și circumstanțele săvârșirii faptei, la caracterul concret în care acesta a acționat deliberat, deci dacă a avut în momentul respectiv și pentru actul antisocial respectiv nu numai capacitatea de a-și exprima liber voința sau nu, ci mai ales, de a anticipa critic consecințele ce decurg din faptele sale.
în atare condiții, înalta Curte constată că expertiza psihiatrică s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 117 C. proc. pen., impunându-se admiterea recursului declarat de inculpatul M.I. în conformitate cu dispozițiile art. 38515 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, respectiv la Tribunalul Caraș-Severin.
în cadrul rejudecării, pentru justa soluționare a cauzei, se va dispune internarea inculpatului M.I. în vederea efectuării expertizei psihiatrice, într-o instituție sanitară de specialitate.
De asemenea, în cadrul rejudecării, se va proceda la audierea martorului N.P., martor prezent la întocmirea procesului verbal de cercetare la fața locului și al cărui nume a fost amintit de inculpat într-o scrisoare adresată tatălui victimei datând din 18 martie 2003.
Martorul a purtat discuții cu inculpatul, în perioada 22 septembrie 2002 - 3 octombrie 2002 (în perioada dispariției minorei H.I. și până la găsirea cadavrului), putând oferii detalii relativ la comportamentul acestuia ulterior consumării faptei.
în cadrul rejudecării au fost examinate și celelalte motive invocate în recursul inculpatului și s-au administrat și alte probe apreciate ca fiind necesare justei soluționări a cauzei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7011/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5912/2005. Penal → |
|---|
