ICCJ. Decizia nr. 1318/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1318/2006
Dosar nr. 3339/1/2006
Şedinţa publică din 28 februarie 2006
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 februarie 2006, din Camera de Consiliu, pronunţată în dosarul 1847/2006, Curtea de Apel Ploieşti a admis propunerea formulată de D.N.A. şi în baza art. 1491 C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.C., pentru o perioadă de 29 zile, începând cu 23 februarie 2006 şi până la 23 martie 2006, inclusiv.
Totodată, a fost emis mandatul de arestare preventivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că împotriva inculpatului P.C. prin ordonanţa 16/P/2006 din 23 februarie 2006 a D.N.A. s-a pus în mişcare acţiunea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în cursul lunii ianuarie 2006 a pretins şi la data de 22 februarie 2006 a primit suma de 600 Euro de la denunţătorul F.D., pentru a interveni pe lângă procurorul M.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, faţă de care a lăsat să se creadă că are influenţă, pentru ca acesta să dea o sluţie favorabilă în care denunţătorul avea tot calitate de învinuit.
În cauză, s-a constatat că fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. b) şi h) C. proc. pen., se impune arestarea preventivă a inculpatului care avea calitatea de ofiţer de poliţie judiciară cu grad de inspector în cadrul Poliţiei municipiului Târgovişte.
Astfel, instanţa de fond a constat că în cauză există nu numai indicii temeinice, dar şi probe din care rezultă presupunerea că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, pentru care legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul P.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Un prim motiv de recurs se referă la nulitatea procesului-verbal de transcriere a înregistrării discuţiei dintre denunţător şi inculpatul P.C. în raport de dispoziţiile art. 911 şi 922 C. proc. pen.
Astfel, se susţine că în dosarul cauzei există ordonanţa de interceptare şi înregistrare a convorbirilor dintredenunţător şi inculpat, dar nu există încheierea motivată a instanţei, emisă în condiţiile art. 922 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., de confirmare a ordonanţei procurorului.
Se solicită să se constate că procesul-verbal de redare a înregistrării din 22 februarie 2006 este lovit de nulitate în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 64 alin. (2) C. proc. pen. (care prevede că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal), având ca efect înlăturarea singurului temei care ar fi justificat arestarea preventivă a inculpatului.
Al doilea motiv de recurs se referă la nulitatea actelor şi lucrărilor efectuate în cauză ulterior procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din data de 22 februarie 2006, inclusiv a încheierii atacate.
Astfel, se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 78/2000 infracţiunile de corupţie, dacă sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit art. 465 şi 467 – art. 479 C. proc. pen., ori în cauză după întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din 22 februarie 2006, în data de 23 februarie 2006 s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a solicitat instanţei arestarea preventivă a recurentului în calitate de inculpat, conform procedurii prevăzută de art. 1491 C. proc. pen., cu încălcarea dispoziţiilor procedurii speciale privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpatul P.C. nu este fondat.
Astfel, instanţa de fond, constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în sensul că în cauză există nu numai indicii temeinice, dar şi probe din care rezultă că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat, precum şi faptul că există cazurile prevăzute de art. 148 lit. b) (referitor la infracţiunea flagrantă) şi respectiv lit. h) (pentru infracţiunea reţinută în sarcina recurentului legea prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani iar în cauză există probe certe din care rezultă că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică) în temeiul art. 1491 C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a recurentului, măsură considerată a fi necesară în interesul urmăririi penale.
În sarcina recurentului inculpat s-a reţinut că ar fi săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în cursul lunii ianuarie 2006 ar fi pretins şi, la data de 22 februarie 2006 a primit 600 Euro de la denunţător, pentru a interveni pe lângă procuror în scopul obţinerii unei soluţii favorabile denunţătorului.
Cu privire la primul motiv de recurs se constată că prin încheierea din Camera de Consiliu din 23 februarie 2006 pronunţată în dosarul 1846/2006 (încheiere depusă în copie, după dezbateri, de către reprezentantul D.N.A.), Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art. 912 alin. (3) C. proc. pen., a confirmat ordonanţa nr. 16/ P din 22 februarie 2006 a D.N.A. privind înregistrarea imaginilor şi convorbirilor ambientale cu mijloace tehnice speciale, între denunţătorul F.D. şi inspectoratul de poliţie P.C., precum şi între denunţătorul F.D. şi procurorul M.M., pentru o perioadă de 24 ore, începând cu ora 22 februarie2006, ora 13,30.
Se constată că primul motiv de recurs invocat de inculpat a rămas, practic, fără obiect, în condiţiile în care în cauză au fost respectate dispoziţiile legale privind înregistrările audio, ordonanţa procurorului fiind confirmată, în termenul de 24 ore, de către instanţa competentă.
Nici cel de al doilea motiv de recurs formulat de inculpatul P.C. nu este fondat.
Într-adevăr, potrivit art. 21 din Legea nr. 78/2000 infracţiunile prevăzute în lege ca infracţiuni de corupţie, dacă sunt flagrante se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 465 şi art. 467 – art. 479 C. proc. pen. .
Datorită faptului că infracţiunea este descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, făptuitorul, martorii, instrumentele cu care a săvârşit infracţiunea şi alte mijloace de probă fiind la îndemâna organului de urmărire penală, s-a impus ca cercetările şi judecarea să fie făcute după o procedură specială.
Această procedură prezintă două aspecte. Primul îl constituie preocuparea legiuitorului ca făptuitorul să rămână la dispoziţia organului de cercetare penală, prevăzându-se în acest scop obligativitatea reţinerii şi luării măsurii arestării preventive, precum şi consemnarea probelor de îndată, într-un proces-verbal.
Al doilea aspect, îl constituie rapiditatea cu care se desfăşoară urmărirea penală şi judecata, determinată şi de faptul că organele judiciare au la dispoziţie toate elementele pentru aflarea adevărului.
Dacă urmărirea penală şi judecata nu se pot face în termenele scurte prevăzute de lege, fiind necesară administrarea de probe noi, continuarea cercetării penale sau a judecăţii se face după procedura obişnuită, de drept comun, legiuitorul neprevăzând un act procedural special privind schimbarea procedurii speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită.
În cauză, se constată că au fot respectate dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 465 şi urm. C. proc. pen.
Astfel, constatarea infracţiunii s-a făcut potrivit dispoziţiilor art. 467 C. proc. pen., prin întocmirea procesului-verbal din 22 februarie 2006, în care au fost consemnate împrejurările în care s-a reţinut că a fost săvârşită fapta, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane.
Prin ordonanţa din 23 februarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 16/P/2006, D.N.A. a dispus, în raport de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 136 şi 143 C. proc. pen., reţinerea învinuitului pe o durată de 24 ore.
Tot la 23 februarie 2006, procurorul prin ordonanţă a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, în temeiul art. 235 C. proc. pen.
Din aceste acte procedurale, astfel cum au fost întemeiate în drept, rezultă că procurorul care a instrumentat cauza a constatat că nu sunt întrunite toate condiţiile necesare soluţionării cauzei potrivit procedurii speciale, trecând implicit la procedura de drept comun.
Înalta Curte apreciază că organul judiciar a procedat corect în concordanţă cu dispoziţiile legale, respectiv art. 468 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că, în cauză, strângerea tuturor datelor necesare soluţionării juste a cauzei impune o cercetare mai amănunţită.
Astfel, în aceste condiţii au devenit aplicabile dispoziţiile art. 1491 C. proc. pen., referitor la arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale, pe o perioadă de maxim 30 zile.
Împrejurarea că în cauză urmărirea penală nu se mai desfăşoară potrivit procedurii speciale privind infracţiunile flagrante, fiind schimbată în procedura obişnuită, nu înlătură caracterul flagrant al infracţiunii reţinută în sarcina recurentului (potrivit art. 465 alin. (1) C. proc. pen., este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire) şi implicit cazul prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., care poate sta la baza luării măsurii arestării preventive.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea presupus săvârşită este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică, rezultă şi din particularităţile cauzei, reţinându-se că ar fi fost săvârşită o infracţiune de corupţie, calitatea inculpatului de ofiţer de poliţie judiciară, pretinderea unor sume de bani sub pretextul intervenţiei pe lângă un magistrat.
Pericolul pentru ordinea publică rezidă şi din sentimentul de neîncredere al societăţii civile în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei, în condiţiile în care subiectul activ al infracţiunii pretins săvârşite, este ofiţer de poliţie judiciară.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul formulat de inculpat va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva încheierii din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. 1847/2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 60 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1298/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1319/2006. Penal → |
|---|
