ICCJ. Decizia nr. 1371/2006. Penal
| Comentarii |
|
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, secţia penală, Decizia nr. 1371 din 2 martie 2006
Prin cererea formulată la 24 septembrie 2004 M.G.D. a adresat Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti o cerere de întrerupere a executării unei pedepse de 7 ani închisoare care i-a fost aplicată prin Decizia penală nr. 1808 pronunţată la 1 aprilie 2004 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În motivarea cererii s-a susţinut că starea de boală de care suferă condamnatul, „hepatită cronică persistentă cu virus hepatic C injectabil" nu poate fi ameliorată decât prin aplicarea, timp de un an, a unui tratament constând în injecţii cu Raferon, vaccin preparat pe bază de interferon, de câte trei ori pe săptămână.
S-a mai afirmat că un astfel de tratament nu poate fi aplicat în condiţiile în care M.G.D. se află în detenţie.
Prin sentinţa penală nr. 3057 pronunţată la 15 noiembrie 2004, în dosarul nr. 9382/2004, Judecătoria sectorului 4 a declinat competenţa de soluţionare a cererii la Tribunalul Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată apoi pe rolul secţiei I penale cu numărul de dosar 6837/2004.
Prin sentinţa penală nr. 1219 pronunţată la 6 octombrie 2005 instanţa astfel sesizată a respins cererea, ca nefondată, reţinând că în speţă nu sunt întrunite condiţiile care permit, potrivit legii, întreruperea executării pedepsei cu închisoarea pentru considerente de ordin medical.
În acest sens s-a relevat că, potrivit concluziilor rezultate în urma expertizării sale medico legale, M.G.D. este, într-adevăr, „purtător de virus hepatic C", dar că asistenţa medicală adecvată respectivei afecţiuni, inclusiv testarea condamnatului pentru stabilirea oportunităţii tratamentului cu interferon se pot asigura în reţeaua sanitară a A.N.P.
Apelul făcut ulterior de către condamnat împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 1021/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 22 decembrie 2005, în dosarul numărul 3923/2005. În motivarea deciziei au fost reiterate argumentele avute în vedere de instanţa de fond referitoare la neîntrunirea în cauză a condiţiilor restrictive în care legea permite întreruperea executării pedepsei pentru considerente de ordin medical.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal condamnatul M.G.D., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu numărul de dosar 37942/2/2005.
Recursul nu a fost motivat în scris dar, cu ocazia dezbaterilor desfăşurate în Şedinţa publică din 2 martie 2005, în apărarea recurentului condamnat au fost evocate din nou „gravele afecţiuni de care acesta suferă" solicitându-se casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei.
Recursul este nefondat.
Aşa cum s-a subliniat în considerentele sentinţei şi apoi în motivarea deciziei instanţei de apel, starea de boală care îl pune pe cel condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa poate constitui un motiv de amânare a acelei executări numai în măsura în care respectiva imposibilitate este atestată printr-o expertiză medico legală.
Această cerinţă, instituită prin art. 453 alin. (1) C. proc. pen., cu privire la amânarea executării pedepsei, operează în mod similar, conform prevederilor exprese ale art. 455 C. proc. pen., şi în situaţia în care se cere întreruperea executării.
În considerarea acestor reglementări instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize medico-legale ale cărei concluzii atestă că M.G.D. poate executa pedeapsa privativă de libertate care i-a fost aplicată, reţeaua medicală a A.N.P. fiind în măsură să îi asigure asistenţa medicală adecvată bolii de care suferă.
Aşa fiind, respingerea de către instanţa de fond a cererii de întrerupere a executări pedepsei precum şi menţinerea acestei soluţii cu ocazia judecării apelului sunt pe deplin întemeiate.
În acelaşi timp, Curtea constată că în speţă nu îşi găsesc incidenţa nici unul dintre motivele de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu.
Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs, cu precizarea că suma a reprezentat onorariul pentru avocatul desemnat din oficiu în vederea asigurării asistenţei juridice a recurentului a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1364/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1374/2006. Penal → |
|---|
