ICCJ. Decizia nr. 1364/2006. Penal
| Comentarii |
|
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, secţia penală, Decizia nr. 1364 din 2 martie 2006
Prin sentinţa penală nr. 710/ PI pronunţată la 9 noiembrie 2005, în dosarul nr. 6406/P/2005, Tribunalul Timiş, secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul T.G.N. după cum urmează:
- la 13 ani de închisoare, pentru săvârşirea, împotriva părţii vătămate minore T.C.L., a infracţiunii de viol prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b)1) şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- la 4 ani de închisoare, pentru săvârşirea, împotriva aceleiaşi părţi vătămate, a infracţiunii de incest prevăzute de art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), precum şi
- la 7 ani de închisoare, pentru săvârşirea, împotriva părţii vătămate minore C.R.F., a unei tentative la infracţiunea de viol, prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a făcut aplicarea prevederilor:
- art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., în sensul contopirii pedepselor, stabilindu-se că inculpatul urma să execute 13 ani de închisoare precum şi un spor de 2 ani, pedeapsa rezultantă fiind de 15 ani de închisoare;
- art. 71 C. pen., în sensul interzicerii exercitării de către inculpat a drepturilor prevăzute de art. 63 C. pen., ca pedeapsă accesorie;
- art. 64 lit. a), b), c) şi d) C. pen., în sensul interzicerii exercitări, pe o perioadă de 10 ani, a drepturilor enumerate de respectivele prevederi legale;
- art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), în sensul deducerii din pedeapsa rezultantă a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare de reţinere şi apoi de arestare preventivă, de la 8 iunie 2005 şi până la pronunţarea sentinţei ş.
- art. 350 C. proc. pen., text de lege conform căruia a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Totodată instanţa a luat act că nici G.S. şi C.M., în calitate de reprezentanţi ai minorelor-părţi vătămate şi nici Spitalul Municipal Timişoara - Secţia Dermatologie şi respectiv C.J.A.S. Timiş nu s-au constituit părţi civile.
În aceeaşi cauză s-a făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen., inculpatul fiind obligat la plata către stat a sumei de 10.000.000 lei (vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare.
Apelul declarat ulterior de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 10/ A pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la 11 ianuarie 2006, în dosarul nr. 12277/P/2005.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut, în esenţă, că în anul 2003, inculpatul a profitat de absenţa din domiciliu a altor membri maturi ai familiei sale pentru a o viola pe fiica sa T.C.L., în vârstă de 8 ani, iar ulterior şi pentru a o agresa sexual pe nepoata sa C.R.F. în vârstă de 10 ani.
S-a mai reţinut că încercarea de a o viola pe C.R.F. a rămas în faza de tentativă datorită faptului că minora a reuşit să se opună, iar ulterior să fugă,
Tot în legătură cu această minoră s-a reţinut că expertizarea sa medico legală a evidenţiat un „himen complezant ce permite consumarea unui act sexual cu menţinerea integrităţii anatomice a acestuia".
În ceea ce o priveşte pe fiica inculpatului, T.C.L., s-a reţinut însă că a fost victima mai multor raporturi sexuale exercitate de inculpat împotriva voinţei ei.
În desluşirea situaţiei de fapt instanţele au avut în vedere declaraţiile convergente date de către cele două părţi vătămate în cursul urmăririi penale precum şi depoziţiile unora dintre martori.
În acelaşi sens s-a luat în considerare şi un alt aspect probatoriu evidenţiindu-se că la data comiterii infracţiunilor inculpatul era deja bolnav de sifilis şi potenţial transmiţător al germenului acestei boli, iar examinarea ulterioară a minorelor a evidenţiat că ambele suferă de aceeaşi boală.
În legătură cu această împrejurare instanţele au analizat şi alte împrejurări reţinând că:
- inculpatul s-a apărat susţinând că minorele s-ar fi îmbolnăvit prin atingerea unor obiecte şi purtarea unor haine, inclusiv lenjerie intimă, aparţinând fostei sale concubine, N.N., care îl contaminase anterior şi pe el;
- această apărare a fost ulterior dezvoltată susţinându-se că N.N. ar fi exercitat asupra minorelor acte de perversiune sexuală;
- în faţa instanţei de fond partea vătămată C.R.F. a dat o declaraţie în care confirma nu numai aceste aserţiuni ale inculpatului ci şi o altă apărare a lui în sensul că în cursul urmăririi penale minorele au fost manipulate de G.S., mama lui C.R.F., care le-a determinat să facă afirmaţii nereale care să ducă la inculparea lui T.G.N.
Apărările amintite au fost înlăturate de instanţe pornindu-se pe de-o parte, aşa cum s-a arătat, de la caracterul convergent al declaraţiilor pe care părţile vătămate le-au dat în cursul urmăririi penale şi care sunt în concordanţă nu numai cu depoziţiile martorei G.S. şi a actualului concubin al acesteia ci şi cu declaraţiile mamei inculpatului, I.S.
De asemenea, instanţele au luat în considerare constatările medico legale care atestă că minora T.C.L. prezintă o deflorare veche şi că forma şi nivelul de evoluţie a bolii venerice identificate în cazul părţilor vătămate exclud contaminarea prin atingerea cu obiecte ale unei persoane bolnave, dar corespund unei infectări produse prin contact sexual, fie şi incomplet, ca în cazul minorei C.R.F.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în termen legal inculpatul T.G.N., cauza fiind înregistrată apoi pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu numărul de dosar 7387/P/2005.
Recursul nu a fost motivat în scris, însă cu ocazia dezbaterilor care au avut loc în Şedinţa publică din 2 martie 2006 apărarea recurentului a solicitat în principal casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi achitarea inculpatului în temeiul art. 3859 pct. 18 şi al art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., deoarece declaraţiile celor două minore sunt neconforme realităţii fiind date ca urmare a instigării lor de către G.S.
În acelaşi sens s-a susţinut că achitarea ar urma să se dispună în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în ceea ce priveşte faptele săvârşite cu privire la minora T.C.L. şi în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în legătură cu fapta comisă împotriva minorei C.R.F.
În subsidiar, a fost criticat modul de individualizare a pedepselor solicitându-se aplicarea în cauză a prevederilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., în sensul diminuării respectivelor pedepse.
Recursul este nefondat.
Singura probă care, aparent, confirma apărările inculpatului este declaraţia dată în faţa instanţei de fond de partea vătămată C.R.F. care este fiica fratelui inculpatului şi care, dată fiind şi vârsta pe care o avea inclusiv la data respectivei audieri putea fi lesne influenţată de familia acestuia.
Este de observat în aceeaşi ordine de idei că, dacă o eventuală influenţare a minorei T.C.L. de către mama sa, G.S. ar fi putut fi luată eventual în considerare, este totul neverosimil ca aceeaşi martoră să fi putut să o influenţeze în cursul urmăririi penale pe partea vătămată C.R.F., care a confirmat fără ezitare în acea fază procesuală vinovăţia inculpatului.
De altfel, în cursul urmăririi penale mama inculpatului şi fratele acestuia, este vorba de martorii I.S. şi C.M., au dat la rândul lor declaraţii care, în limita aspectelor pe care aceştia le cunoşteau personal, confirmau suspiciunile privind comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina lui T.G.N.
În mod special este de amintit că, la urmărirea penală, I.S. a indicat că părţile vătămate i-au mărturisit că au fost agresate sexual de inculpat şi că această mărturisire a avut loc după primul examen medical făcut în localitatea Deta şi prin care au fost diagnosticate cu sifilis.
Respectiva susţinere a martorei atestă implicit că primă divulgare a vinovăţiei inculpatului a avut loc în orice caz înainte de internarea minorelor la Spitalul Municipal Timişoara, adică înainte ca asupra lor să se fi putut exercita presupusa influenţă a martorei G.S., care locuia separat de fiica sa şi pe care a vizitat-o numai după internarea în respectivul spital.
De altfel, nici în faţa instanţei de fond, mama inculpatului, I.S., nu a revenit asupra declaraţiilor de la urmărirea penală, singura sa nuanţare fiind în sensul că nu poate spune cu certitudine care dintre declaraţiile părţilor vătămate corespund adevărului.
Este de amintit însă că tot la urmărirea penală au fost audiaţi şi C.A., care este frate cu inculpatul şi C.N., care este concubinul mamei inculpatului, ambii martori confirmând că în luna mai şi apoi în toamna anului 2003 în familie s-a discutat despre agresarea sexuală a părţilor vătămate de către T.G.N., însă faptele acestuia nu au provocat nici o reacţie notabilă în familie.
Aceste declaraţii sunt relevante deoarece:
- exclud odată în plus ipoteza că minorele ar fi fost influenţate de martora G.S., cu care nu au avut legături în cursul anului 2003;
- ilustrează nivelul de promiscuitate din familia, inculpatului, aspect care constituie un indiciu privind condiţiile în care partea vătămată C.R.F. a putut fi determinată să îşi modifice în favoarea inculpatului declaraţia dată în faţa instanţei
- nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel inculpatul nu a stăruit în audierea respectivilor martori, însuşindu-şi implicit afirmaţiile făcute de ei la urmărirea penală.
În egală măsură, Curtea are în vedere că şi celelalte elemente ale analizei probelor făcute de instanţele de fond şi de apel conformă de o manieră lipsită de echivoc situaţia de fapt avută în vedere pentru condamnarea inculpatului.
De altfel, recurentul-inculpat s-a rezumat la afirmarea propriei nevinovăţii fără a aduce vreun argument convingător în sensul că respectiva situaţie de fapt ar fi neconformă realităţii.
Aşa fiind, în cauză nu îşi găsesc incidenţa prevederile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
O concluzie similară se impune şi în legătură cu motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., dat fiind că instanţa de fond a făcut o corectă şi echilibrată aplicare a criteriilor legale de individualizare, atât în ceea ce priveşte pedepsele stabilite corespunzător celor trei infracţiuni concurente cât si în cazul pedepsei rezultante, menţinerea lor de către instanţa de apel fiind deci pe deplin justificată.
Este, de asemenea, de observat că nici sub acest aspect recurentul nu a fost în măsură să îşi argumenteze critica adusă acestui mod de individualizare a pedepselor pe care s-a rezumat să le califice ca fiind prea severe.
În acelaşi timp Curtea constată că în speţă nu îşi găsesc incidenţa nici alte motive de recurs dintre acelea care, potrivit art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu.
Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără întrerupere, în stare de reţinere şi apoi de arestare preventivă cu începere de la 9 iunie 2005 şi până la judecarea recursului, perioada menţionată va fi dedusă din durata pedepsei conform art. 38516 alin. (2), raportat la art. 381 alin. (1) şi la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de soluţionarea cauzei în recurs, cu precizarea că suma corespunzătoare onorariului cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru a asigura apărarea inculpatului în această fază procesuală a fost avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1264/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1371/2006. Penal → |
|---|
