ICCJ. Decizia nr. 1557/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1557/2006
Dosar nr. 22067/1/2005
(nr. vechi 6655/2005)
Şedinţa publică din 9 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 46/ CEA din 7 septembrie 2005 a Tribunalului Constanţa, în baza art. 403 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 118 din 26 februarie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul penal nr. 2207/1998, formulată de revizuientul condamnat I.M.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., de către revizuient care a susţinut că există fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar în dovedirea temeiului invocat s-a indicat declaraţia numitului D.C., care la judecarea cauzei a avut calitatea de coinculpat, arătându-se că situaţia de fapt învederată, precum că revizuientul condamnat nu a participat la săvârşirea infracţiunii, constituie o împrejurare nouă cu ajutorul căreia se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnate a revizuientului.
Instanţa a constatat că susţinerile coinculpatului D.C. au fost cunoscute de către instanţele care au judecat cauza în primă instanţă şi în căile de atac, astfel nefiind întrunită condiţia prevăzută de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel revizuientul, în termen, motivat pe considerentul că instanţa de fond nu a dat valenţă probelor administrate, din care a rezultat că nu a participat la săvârşirea faptei de tâlhărie cu consecinţa morţii, solicitând admiterea cererii şi revizuirea sentinţei penale de condamnare.
Prin Decizia penală nr. 260/ P din 12 octombrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 966/P/2005, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul I.M., împotriva sentinţei penale nr. 46/ CEA din 7 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul penal nr. 55/CEA/2005, iar în baza art. 192 C. proc. pen., a fost obligat apelantul la 500.000 ROL (50 RON) cheltuieli judiciare statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sentinţa penală nr. 118 din 26 februarie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care inculpatul a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare a fost atacată cu apel şi recurs, rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 3107 din 30 iunie 2000.
În cererea de revizuire, condamnatul a solicitat a se lua act că nu se face vinovat de săvârşirea faptei de tâlhărie cu consecinţa morţii victimei.
Instanţa de fond a admis audierea coinculpatului D.C., care surprinzător, a relatat după foarte mulţi ani, că este singurul autor al faptelor, arătând că declaraţiile anterioare nu le-a făcut sub ameninţări, violenţe exercitate de coinculpat sau familia acestuia, ci doar pentru faptul că acesta din urmă avea o datorie neachitată.
Motivaţia dată de condamnatul D.C. în schimbarea declaraţiei, nu a putut fi primită de instanţa de fond, deoarece nu este argumentată pe aspecte legate de starea de fapt şi este în contradicţie, flagrantă cu restul probelor administrate în cauză, cum ar fi procesul-verbal de prelevare a urmelor de la faţa locului şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopic nr. 28343 din 16 iunie 1999.
Cum condamnatul nu a prezentat instanţei că a descoperit fapte sau împrejurări noi, un martor, un înscris, care nu au fost cunoscute de instanţa de fond cu ocazia soluţionării cauzei, retractarea declaraţiei coinculpatului, singulară, nu poate constitui un caz de revizuire a sentinţei penale, nefiind prevăzută de prevederile art. 394 C. proc. pen., astfel că apelul declarat a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs revizuientul condamnat I.M., fără a arăta în scris motivele.
În recurs, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2006, s-a învederat faptul că la dosarul cauzei a fost primită şi depusă o adresă de la Spitalul Penitenciar Bucureşti, cu nr. N 2/24610 din 22 februarie 2006 către această instanţă prin care s-a comunicat că numitul I.M. a decedat în data de 04 februarie 2006.
Apărătorul recurentului revizuient, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea cererii de revizuire, în sensul rejudecării cauzei şi achitarea inculpatului.
Examinând recursul declarat de revizuientul condamnat I.M. împotriva deciziei instanţei de recurs din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) cu referire la art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., în condiţiile art. 403 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte apreciază recursul revizuientului condamnat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
În conţinutul dispoziţiilor art. 403 alin. (4) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut expres condiţiile judecării cererii de revizuire în situaţia decesului condamnatului.
Astfel, „când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. g) procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. (2) şi (3) care se aplică corespunzător."
Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
- s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei;
- un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
- un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
- când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat instanţa de apel şi-a însuşit, la rândul ei argumentele primei instanţe, reţinând că motivele formulate pentru revizuient nu se circumscriu faptelor sau împrejurărilor noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, aşa cum impune cazul de revizuire prevăzut la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având drept consecinţă respingerea cererii de revizuire formulată de condamnat.
Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut un examen propriu asupra solicitării revizuientului condamnat de a se stabili nevinovăţia sa, chiar şi în raport cu proba testimonială administrată de prima instanţă, cu ocazia judecării cererii de revizuire, respectiv declaraţia martorului D.C., coinculpat cu revizuientul condamnat, în contextul mijloacelor de probă cu caracter ştiinţific menţionate, constatând că aceste apărări nu se încadrează în cazul de revizuire invocat, ca, de altfel nici şi în celelalte cazuri stipulate de art. 394 C. proc. pen., ale căror condiţii sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.
Mai mult, apărările de constatare a nevinovăţiei revizuientului condamnat I.M. au fost invocate nu numai în primă instanţă, cu ocazia judecării fondului cauzei, dar şi în căile ordinare de atac, respectiv a apelului şi recursului, instanţele, pronunţându-se motivat asupra acestora, în raport cu probele administrate, stabilind, dimpotrivă vinovăţia inculpatului I.M. în săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi art. 37 lit. a) C. pen., precum şi art. 211 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a) din acelaşi cod, şi având drept consecinţă condamnarea acestuia pentru fiecare din faptele arătate, urmând ca acesta să execute o pedeapsă principală rezultantă de 25 de ani închisoare, aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 118 din 26 februarie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, rămasă definitivă prin respingerea recursului inculpatului, prin Decizia nr. 3107 din 30 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4502/1999.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia revizuirii în raport cu motivele invocate de revizuientul condamnat, pronunţând o hotărâre legală sub toate aspectele, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră Decizia pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică sub toate aspectele.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat I.M. împotriva deciziei penale nr. 260/ P din 12 octombrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul I.M. împotriva deciziei penale nr. 260/ P din 12 octombrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1549/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1561/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
