ICCJ. Decizia nr. 167/2006. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.167/2006
Dosar nr. 14826/1/2005
(nr. vechi 3613/2005)
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 151 din 3 martie 2005 pronunţată în dosarul nr. 9323/2004 al Tribunalului Iaşi, în baza dispoziţiilor art. 461 lit. c) C. proc. pen., s-a admis contestaţia la executare formulată de B.E.P. din cadrul Tribunalului Iaşi cu privire la sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă prin neapelare.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus şi respectiv s-a scăzut din durata pedepsei de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului P.M., prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin neapelare, perioada arestării preventive şi perioada executată, respectiv perioada cuprinsă între 14 ianuarie 2002 – 6 noiembrie 2004.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 388/2002 din 25 iunie 2002 emis de Tribunalul Iaşi şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare inclusiv onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contestaţia la executare, înregistrată la nr. 9323/2004 B.E.P. din cadrul Tribunalului Iaşi a solicitat instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., deducerea perioadei arestării preventive a inculpatului P.M. începând cu data de 14 ianuarie 2002 în loc de 14 ianuarie 2001, potrivit mandatului de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.
În scopul soluţionării cauzei a fost ataşat dosarul penal nr. 1119/2002 al Tribunalului Iaşi, dosar în care s-a pronunţat hotărârea contestată, din care rezultă următoarele:
La data de 14 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi a dispus, prin ordonanţa dată în dosarul nr. 1101/P/2001 punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului P.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.
La aceeaşi dată, 14 ianuarie 2002, împotriva inculpatului P.M. a fost luată măsura arestării preventive, fiind emis pe numele acestuia mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002.
Prin rechizitoriul din 18 ianuarie 2002 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. 1101/P/2001, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., cauza fiind soluţionată în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a Tribunalului Iaşi.
Prin hotărârea judecătorească anterior menţionată, inculpatului P.M. i-a fost aplicată pedeapsa principală de 7 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă din care în conformitate cu dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă perioada arestării preventive, respectiv perioada începând de la data de 14 ianuarie 2001.
În baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 388/2002 emis de Tribunalul Iaşi la data de 4 iunie 2002, condamnatul P.M. a executat pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare sus-arătată până, la data de 2 noiembrie 2004, când a fost liberat condiţionat în baza deciziei penale nr. 859 din 2 noiembrie 2004 a Tribunalului Constanţa.
Având în vedere că la data la care a fost arestat preventiv condamnatul P.M. este data de 14 ianuarie 2002, văzând că prin hotărârea de condamnare i s-a dedus condamnatului ca timp al arestării preventive perioada începând cu data de 14 ianuarie 2001, s-a constatat că deducerea făcută prin sentinţa penală nr. 313/2002 a Tribunalului Iaşi este greşită în sensul că a fost dedusă o perioadă de timp mai mare de un an decât timpul arestării preventive efective.
Instanţa a apreciat că această deducere greşită a timpului arestării preventive constituie o împiedicare la executare în sensul dispoziţiilor art. 461 lit. c) C. pen., şi pe cale de consecinţă, s-a dispus admiterea contestaţiei la executare şi deducerea din pedeapsa închisorii de 7 ani şi 6 luni aplicată condamnatului P.M. prin sentinţa penală nr. 313/2002 a Tribunalului Iaşi a duratei corecte a arestării preventive şi scăzută totodată şi perioada executată, respectiv perioada de la 14 ianuarie 2002 până la 2 noiembrie 2004.
S-a dispus anulare vechilor forme de executare şi emiterea altora noi conform prezentei hotărâri după rămânerea definitivă a acesteia.
Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă a declarat apel condamnatul susţinând că eroare cu privire la deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive comisă cu ocazia judecării în fond nu poate fi îndreptată pe calea contestaţiei la executare, nefiind incident nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 461 C. proc. pen.
Instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul condamnatului, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 461 lit. c) C. proc. pen., potrivit cărora contestaţia la executare poate fi făcută când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
S-a reţinut că practica judiciară a statuat în sensul că efectuarea greşită a computării reţinerii sau arestării preventive constituie cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen., iar în speţă, prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Iaşi în mod greşit s-a dedus perioada arestării preventive a inculpatului P.M. începând cu data de 14 ianuarie 2001, deşi acesta a fost arestat preventiv la data de 14 ianuarie 2002.
Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat casarea hotărârilor, iar în urma rejudecării, respingerea contestaţiei la executare.
Recursul nu este întemeiat.
Verificând hotărârile atacate, respectiv actele şi lucrările de la dosar în raport de dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., Înalta Curte constată, că în mod corect instanţele au admis contestaţia la executare şi au dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestării preventive începând cu 14 ianuarie 2002 în loc de 14 ianuarie 2001 cum greşit s-a menţionat în hotărârea de condamnare.
Astfel, la data de 14 ianuarie 2002, împotriva inculpatului P.M. a fost luată măsura arestării preventive, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002.
La 18 ianuarie 2002, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., cauza fiind soluţionată prin sentinţa penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a Tribunalului Iaşi, inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă principală de 7 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă din care s-a dedus greşit timpul arestării preventive de la 14 ianuarie 2001 când în realitate, conform mandatului de arestare inculpatului fusese arestat preventiv la 14 ianuarie 2002.
Aşa fiind, şi având în vedere că pe calea contestaţiei la executare pot fi rezolvate aspecte legate de punerea în executare a unei hotărâri, fără ca pe această cale să se repună în discuţie probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că hotărârile instanţelor, de admitere a contestaţiei la executare şi respectiv de respingere a apelului declarat de condamnat sunt legale şi temeinice, astfel că recursul declarat împotriva acestora apare ca nefondat şi va fi respins, ca atare, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat P.M. împotriva deciziei penale nr. 209 din 26 mai 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei (1.000.000 lei).
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1656/2006. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 1670/2006. Penal → |
|---|
