ICCJ. Decizia nr. 1856/2006. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1856/2006
Dosar nr. 253/1/2006
Şedinţa publică din 22 martie 2006
Examinând recursul de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 63 din 5 decembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a admis plângerea formulată de petiţionarii T.I. şi T.A., împotriva rezoluţiei din 30 iunie 2005 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 162/P/2004.
S-a desfiinţat rezoluţia atacată precum şi rezoluţia nr. 1081/II/2005 din 14 octombrie 2005 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi s-a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
S-a reţinut că petiţionarii au reclamat faptul că, la 23 aprilie 2002, făptuitoarea V.E., notar public, a autentificat contractul de garanţie imobiliară nr. 527/4 din 23 aprilie 2002, atestând nereal că au consimţit să garanteze, prin instituirea ipotecii de gradul I asupra apartamentului proprietatea lor, împrumutul acordat de B.C.R., sucursala Hunedoara, SC M.D.E. SRL Deva.
Petiţionarii au susţinut că nu au cunoştinţă de existenţa acestui contract de garanţie imobiliară, nu a fost la notar şi nu au semnat contractul.
În cursul cercetărilor, numitul T.D., fiul petiţionarilor şi administratorul societăţii care a beneficiat de credit, a recunoscut că a semnat contractul în fals în numele părinţilor săi, la sediul biroului notarial.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin rezoluţia din 30 iunie 2005 dată în dosarul nr. 162/P/2004, a dispus, în baza art. 228 alin. (4), art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi art. 51 C. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitoarea V.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 şi 291 C. pen.
În motivarea soluţiei s-a arătat că la autentificarea actelor necesare încheierii contractului de împrumut bancar au participat un număr de 8 persoane, astfel încât există posibilitatea ca semnăturile atribuite petiţionarilor să fi fost executate de alte persoane, prin inducerea în eroare a notarului public".
Ca atare s-a apreciat că notarul public V.E. s-a aflat în situaţia erorii de fapt cu privire la semnatarii înscrisului autentificat la 23 aprilie 2002, cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Plângerea formulată împotriva rezoluţiei conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, din 14 octombrie 2005.
Prima instanţă a reţinut că plângerea formulată conform art. 2781 C. proc. pen., este fondată întrucât cercetările efectuate nu sunt complete.
S-a reţinut că actele premergătoare efectuate atestă presupunerea că petiţionarii nu au semnat înscrisul autentificat de notarul public.
Cu toate acestea în cauză nu a fost administrată proba cea mai concludentă, respectiv expertiza grafologică a semnăturilor atribuite petiţionarilor.
S-a mai reţinut că motivarea care justifică soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu are suport legal atâta timp cât, potrivit, art. 43 alin. ultim din Legea nr. 36/1995, notarul public are obligaţia de a stabili identitatea, domiciliul şi capacitatea părţilor.
De asemenea, s-a reţinut că soluţia nu se întemeiază pe o stare de fapt cerută ci doar pe „bănuială" că notarul public a fost indus în eroare de persoana care a semnat înscrisul şi pe suspiciunea că semnăturile depuse nu aparţin petiţionarilor.
S-a mai reţinut că prin plângerea formulată petiţionarii au susţinut că au solicitat cercetarea intimatei pentru săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, iar procurorul s-a pronunţat cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 246 şi 249 C. pen.
Instanţa a apreciat că în raport cu cele reclamate de petiţionari şi ţinând seama de activitatea specifică pe care a desfăşurat-o intimata ca notar public se impune ca procurorul să se pronunţe şi cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), prin care reglementează infracţiunea de abuz în serviciu.
În consecinţă, s-a apreciat că se impune desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei la procuror pentru a continua cercetările urmând:
- să se efectueze o expertiză grafologică pentru a se stabili autenticitatea semnăturilor petenţilor de pe înscrisul-contract de garanţie imobiliară" în litigiu, eventual o nouă expertiză, dacă raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 224842 din 3 octombrie 2004 la care se face referire în sentinţa penală nr. 432 din 2 noiembrie 2005 a Tribunalului Hunedoara, conţine concluzii cu privire la aceste semnături.
- să fie audiat numitul T.D.F. cu privire la împrejurările în care acesta susţine că a semnat contractul în locul petiţionarilor.
- să fie audiată făptuitoarea cu privire la împrejurările concrete ale autentificării înscrisului, cu referire la îndatoririle pe care le presupune exercitarea funcţiei de notar prevăzută de dispoziţiile art. 43 şi 50 din Legea nr. 36/1995.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de intimata V.E.
În motivarea recursului s-a susţinut că este de necontestat faptul că actul incriminat constituie o reînnoire a contractului de ipotecă, necesară ca urmare a rescadenţării debitului datorat de debitorul principal, care este fiul petiţionarilor.
S-a susţinut că în contextul în care contractul iniţial cu garanţie a fost semnat de petiţionarul T.I., la rescadenţare părţile prezentându-se numai pentru legalizări, actul notarial fiind completat de reprezentanţii băncii, iar la biroul notarial s-au prezentat un număr de 8 persoane, este posibil ca datorită aglomeraţiei actul să fi fost semnat de fiul părţilor vătămate, aşa cum de altfel acesta a şi recunoscut.
S-a mai arătat că ulterior petiţionarul şi-a dat acordul de a garanta împrumutul rescadenţat, semnând un act adiţional prin care a recunoscut că are calitatea de girant, astfel încât nu a fost lezat în nici un fel şi ca atare este exclusă existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care de altfel petiţionarii nici nu au formulat plângere, după cum nu au formulat plângere nici pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
A mai susţinut intimata că în mod corect procurorul a reţinut existenţa erorii de fapt ce înlătură răspunderea penală, în realitate fiul petiţionarilor semnând în locul acestora în ideea că, societatea debitoare fiind insolvabilă nu vor putea fi urmăriţi nici părinţii săi.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că justificat a fost desfiinţată rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimată.
Astfel, actele premergătoare efectuate confirmă susţinerea petiţionarilor că nu au semnat contractul de garanţie autentificat de intimată sub nr. 527 din 11 din 23 aprilie 2002.
Aşa fiind, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, pentru stabilirea adevărului se impune continuarea cercetărilor pentru a se stabili dacă la autentificarea actului intimata a respectat dispoziţiile art. 43 alin. ultim din Legea nr. 36/1995, urmând ca organele de cercetare penală să aibă în vedere toate faptele reclamate de petiţionari.
Împrejurarea că anterior petiţionării au consimţit şi au semnat un alt contract de garanţie mobiliară este lipsită de relevanţă atâta timp cât actul autentificat la 23 aprilie 2003 reprezintă un alt contract de garanţie la încheierea căruia trebuiau îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă, inclusiv cele referitoare la consimţământul părţilor.
Reţinând că nu există nici motive de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu în condiţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimata petiţionară V.E. împotriva sentinţei penale nr. 63 din 5 decembrie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurenta intimată petiţionară la plata sumei de 60 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1848/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 1876/2006. Penal → |
|---|
