ICCJ. Decizia nr. 1876/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1876/2006
Dosar nr. 22131/1/2005
(nr. vechi 6687/2005)
Şedinţa publică din 23 martie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 901 din 9 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 495/2005, rejudecând cauza în fond după casare:
I. În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul I.M. la pedeapsa închisorii de 4 ani, 10 luni şi 15 zile.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1103 din 12 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, pe care a contopit-o cu pedeapsa aplicată în speţă, urmând ca inculpatul I.M. să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, 10 luni şi 15 zile închisoare.
În temeiul art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a constatat că inculpatul a executat pedeapsa aplicată în perioada 27 octombrie 1998 până la data de 11 septembrie 2003.
II. Prin aceeaşi sentinţă penală, în temeiul art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul M.I. la pedeapsa închisorii de 3 ani, 11 luni şi 6 zile.
În temeiul art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a constatat că inculpatul a executat pedeapsa aplicată în perioada 27 octombrie 1998 până la data de 01 octombrie 2002.
III. În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul I.D. la pedeapsa închisorii de 2 ani, 3 luni şi 14 zile.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a constatat că inculpatul a executat pedeapsa aplicată în perioada 15 martie 2002 până la data de 28 iunie 2004.
IV. În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul D.P.C. la pedeapsa de un an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia de la 27 octombrie 1998 la 26 noiembrie 1998.
S-a luat act că partea vătămată M.M.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la fiecare inculpat suma de câte 100.000 lei.
În baza art. 191 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la câte 4.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, în fond, după casare, prima instanţă a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că la data de 26 iunie 1998, inculpaţii I.M. şi I.D. (fraţi), s-au întâlnit în curtea Şcolii Generale din cartierul Titan cu ceilalţi doi inculpaţi D.P.C. şi M.I. cu care se cunoşteau de mai multă vreme, de unde au plecat în parcul I.O.R., împrejurare în care inculpatul M.I. le-a propus celorlalţi să meargă împreună să fure pentru a face rost de bani, propunere cu care aceştia au fost de acord.
Mergând înspre zona staţiei de metrou Titan, inculpatul I.M. a observat-o pe partea vătămată M.M.A. care avea un telefon mobil prins de buzunarul exterior al genţii şi le-a arătat celor trei inculpaţi, propunându-le să o urmărească pentru a o deposeda de telefon.
Astfel, cei patru inculpaţi au urmărit-o pe partea vătămată în două magazine, fără să reuşească să-i ia telefonul, fiind însă observaţi de una din vânzătoare, care i-a atras atenţia părţii vătămate asupra intenţiei inculpaţilor.
La intrarea în al treilea magazin, partea vătămată a fost urmată doar de inculpaţii I.M. şi D.P.C., ceilalţi doi rămânând să-i aştepte în afara magazinului.
În momentul în care partea vătămată se pregătea să iasă din magazin, cei doi inculpaţi din interior au mers după aceasta, inculpatul D.P.C. aşezându-se în uşă pentru a-i bloca ieşirea, moment în care inculpatul I.M. a împins-o şi i-a smuls telefonul ce se afla prins de geantă, după care a fugit împreună cu inculpaţii M.I. şi I.D. care aşteptau în faţa magazinului.
Întrucât, odată cu smulgerea telefonului, din geanta părţii vătămate au căzut mai multe bancnote şi ochelarii, pentru a-i distrage atenţia şi a o împiedica să pornească în urmărirea celorlalţi inculpaţi care o luaseră la fugă, inculpatul D.P.C. a „ajutat-o" să-şi ridice bunurile căzute, fiind însă recunoscut de partea vătămată ca făcând parte din grupul celor care o urmăriseră anterior prin magazine, acesta a fost imobilizat şi condus la secţia de poliţie.
În aceeaşi zi, inculpatul I.M., însoţit de fratele său I.D. a vândut telefonul mobil martorului A.P.Şt. cu suma de 400.000 lei, după care s-au întâlnit cu toţii şi au cheltuit banii împreună.
Împotriva sentinţei penale nr. 901 din 1 iulie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 495/2005, au declarat apel inculpaţii D.P.C. şi I.D., susţinând că în urma rejudecării după casare, instanţa fondului a nesocotit o dispoziţie a instanţei de control judiciar, obligatorie, în sensul că nu a reanalizat situaţia juridică în raport de gradul de participare la săvârşirea infracţiunii a fiecăruia din cei patru inculpaţi şi, deci, instanţa nu a manifestat rol activ, iar pe de altă parte, cei doi inculpaţi se consideră nevinovaţi şi au solicitat achitarea lor în temeiul prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., şi respectiv art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen. (al doilea).
Instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii D.P.C. şi I.D. constatând, că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt căreia i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare.
Cât priveşte criticile invocate de apelanţi, instanţa de control judiciar a apreciat că rejudecând cauza în fond după casare, prima instanţă a procedat la reaudierea inculpaţilor şi a martorilor, iar în ce o priveşte pe partea vătămată M.M., a depus toate diligenţele pentru ca aceasta să fie adusă în faţa instanţei.
Din procesele verbale de aducere la îndeplinire a mandatelor de aducere a rezultat că deşi partea vătămată nu a putut fi prezentă în instanţă pentru a fi reaudiată, aceasta a precizat că îşi menţine toate declaraţiile date în primul ciclu procesual mai exact, în anul comiterii faptei, declaraţiile sale coroborându-se cu declaraţiile inculpaţilor date în faza de urmărire penală, dar şi cu declaraţiile martorilor, procesul verbal de prindere în flagrant şi procesul verbal de recunoaştere din grup, probe care, în opinia instanţei de apel conduc la stabilirea cu certitudine a vinovăţiei inculpaţilor în comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond.
Ca urmare, cererea de achitare formulată de inculpaţii apelanţi nu a fost primită, ca dealtfel nici cererea de a se trimite cauza spre rejudecare, atâta timp cât prima instanţă şi-a exercitat rolul activ şi a respectat indicaţiile instanţelor de control judiciar depunând diligenţele necesare pentru readministrarea probelor astfel cum s-a dispus.
În ce priveşte apărarea inculpatului D.P.C. în sensul că procesul verbal de recunoaştere a sa din grup este lovit de nulitate absolută, instanţa de apel a apreciat-o ca fiind nefondată în raport de modul în care s-a efectuat, astfel că a fost considerat ca legal întocmit.
Referitor la pedepsele aplicate inculpaţilor, instanţa a constatat că au fost corect individualizate, cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), realizarea scopului pedepsei astfel cum este definit de art. 52 C. pen., fiind asigurată.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs inculpaţii I.D. şi D.P.C. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, reiterând în esenţă motivele invocate în apel.
În motivele de recurs formulate în scris de recurenţi aceştia au solicitat în principal achitarea în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., susţinând că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar în subsidiar au susţinut că se impune casarea deciziei şi a sentinţei pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În plus recurentul inculpat I.D., tot într-o cerere subsidiară, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei comise, în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen., şi achitarea sa faţă de împrejurarea că este rudă de gradul II cu autorul infracţiunii.
Recursurile nu sunt fondate.
Examinând hotărârile atacate, respectiv actele şi lucrările de la dosar în raport de motivele de recurs invocate cât şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţele de fond şi de apel, rejudecând cauza după casare, au reţinut o corectă situaţie de fapt, confirmată de probele administrate în cauză din care rezultă că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, care au fost încadrate în textele de lege corespunzătoare şi pentru care le-a aplicat pedepse just individualizate, cu respectarea criteriilor arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Prima instanţă, rejudecând cauza, în fond, după casare, a reluat cercetarea judecătorească, procedând la reaudierea inculpaţilor şi a martorilor şi a depus diligenţe pentru ascultarea din nou a părţii vătămate M.M.A.
Reaudierea acesteia din urmă nu a fost posibilă din motive obiective, însă din conţinutul proceselor verbale de executare a mandatelor de aducere, dispuse de instanţă, rezultă fără dubiu poziţia procesuală a părţii vătămate, care a declarat că nu se poate prezenta din nou în faţa instanţei, invocând probleme familiale şi că nu are de declarat nimic în plus faţă de relatările făcute cu ocazia primei judecăţi a cauzei când a dat declaraţii amănunţite cu privire la împrejurările în care a fost agresată şi deposedată de telefonul mobil de către cei patru inculpaţi.
În plus partea vătămată a precizat că îşi menţine declaraţiile pe care le-a făcut în anul producerii infracţiunii, susţinerile sale coroborându-se cu declaraţiile inculpaţilor din faza de urmărire penală, dar şi cu declaraţiile martorilor, procesul verbal de prindere în flagrant şi cu procesul verbal de recunoaştere din grup, din conţinutul căruia rezultă că partea vătămată l-a recunoscut pe inculpatul D.P.C. ca făcând parte din grupul care o urmărise prin mai multe magazine.
De altfel, acesta din urmă a fost prins imediat după comiterea infracţiunii şi condus la sediul poliţiei.
Din declaraţiile părţii vătămate, dar şi a martorilor audiaţi în cauză care, cu ocazia rejudecării în fond după casare şi-au menţinut declaraţiile date anterior, precizând că datorită trecerii unui timp îndelungat de la comiterea faptei (iunie 1998) nu mai pot relata detalii cu privire la aceasta, a rezultat fără dubiu că toţi cei patru inculpaţi au participat la săvârşirea faptei de tâlhărie.
Rezultă aşadar, din coroborarea probelor administrate şi avute în vedere de instanţe cu ocazia rejudecării cauzei, că inculpaţii recurenţi I.D. şi D.P.C. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, astfel că cererile de achitare formulate de aceştia nu pot fi primite, ca dealtfel nici cererea subsidiară formulată de recurentul I.D., de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de tăinuire, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor alin. (2) al art. 221 C. pen.
Împrejurarea că recurenţii nu au participat efectiv la deposedarea prin violenţă a părţii vătămate, neavând o contribuţie materială la tâlhărie, nu înlătură calitatea lor de complice, atâta timp cât ei au înlesnit realizarea faptei prin întărirea şi întreţinerea hotărârii coinculpatului I.M. de a săvârşi infracţiunea.
Participarea la plănuirea infracţiunii, prezenţa în imediata apropiere a locului în care se consuma fapta, în condiţiile reţinute şi participarea la folosul realizat prin săvârşirea tâlhăriei, constituie elemente care caracterizează complicitatea morală la comiterea infracţiunii.
Cât priveşte cererea recurentului I.D. de schimbare a încadrării juridice a faptei este de arătat că pentru a se reţine infracţiunea de tăinuire, este necesar ca inculpatul să nu fi participat în nici un mod la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie ci, potrivit art. 221 C. pen., doar să primească sau să înlesnească valorificarea unui bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte penale, dacă prin aceasta a urmărit să obţină un folos material.
În speţă, însă, inculpatul I.D. a participat la săvârşirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei, prin violenţă, de telefonul mobil, în sensul că a comis aşa cum s-a arătat acte ce intră în conţinutul laturii obiective a complicităţii la infracţiunea de tâlhărie.
Ca urmare, încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul I.D. în complicitate la infracţiunea de tâlhărie este corectă, astfel că cererea sa nu este întemeiată.
Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 171 şi 18 C. proc. pen., şi invocat de ambii recurenţi, prin care se vizează casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanţa care a rejudecat cauza în fond după casare nu a ţinut cont de dispoziţiile instanţelor de control judiciar, este de observat că reluând judecata, conform dispoziţiilor instanţei superioare, prima instanţă a procedat la reaudierea inculpaţilor, a martorilor din acte şi a depus toate diligenţele pentru ascultarea nemijlocită a părţii vătămate, astfel încât nu se poate susţine că instanţa nu s-a conformat hotărârii de casare şi că nu ar fi exercitat rol activ.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de cei doi inculpaţi sunt nefondate, astfel că le va respinge, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii I.D. şi D.P.C. împotriva deciziei penale nr. 743 din 4 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat I.D. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat D.P.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei).
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1856/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1880/2006. Penal → |
|---|
