ICCJ. Decizia nr. 1949/2006. Penal. Cerere de contopire a executării pedepselor (alte modificări de pedepse) (art.449 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1949/2006
Dosar nr. 30311/1/2005
(nr. vechi 7860/2005)
Şedinţa publică din 27 martie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 6973 din 9 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 7146/2005, s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de A.V.M. 1990 - 1991 împotriva sentinţei penale nr. 140 din 24 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul condamnat M.C.
S-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost obligată A.V.M. 1990 - 1991 la plata sumei de 80 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 140 din 24 octombrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 3182/2005, s-a dispus, în baza art. 461 lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 449 C. proc. pen., art. 11 alin. (2) din Constituţie şi art. 5, 6 şi 13 din C.E.D.O., admiterea cererii de contopire a pedepselor formulată de condamnatul C.M.
S-a constatat ca fiind concurente infracţiunile pentru care condamnatului C.M. i-au fost aplicate pedepse cu închisoarea prin Decizia penală nr. 486 din 15 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, prin sentinţa penală nr. 1574 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti şi prin sentinţa penală nr. 72 din 12 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 5459 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
S-a constatat că prin Decretul nr. 1164/2004 al Preşedintelui României (M. Of. nr. 1207/16.12.2004), au fost graţiate resturile rămase neexecutate din pedepsele aplicate condamnatului C.M. prin Decizia penală nr. 486/1999 a Curţii Supreme de Justiţie şi prin sentinţa penală nr. 1574/2002 modificată prin Decizia penală nr. 776/2006 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a constatat că în prezent condamnatul C.M. are de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 72 din 12 decembrie 2003, definitivă prin Decizia penală nr. 5459 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pedeapsă ce a fost aplicată pentru o faptă concurentă cu acele fapte pentru care resturile de pedeapsă rămase neexecutate au fost graţiate prin Decretul nr. 1164/2004 a Preşedintelui României.
S-a constatat că, din pedepsele ce au fost graţiate, condamnatul a executat în detenţie de la 10 ianuarie 1997 la 9 iulie 1998, de la 17 februarie 1999 la 16 decembrie 2004 şi de la 17 decembrie 2004 la 14 iulie 2005, perioade ce au fost deduse din pedeapsa de 10 ani închisoare, executabilă în prezent.
S-a dedus din pedeapsa de 10 ani închisoare, pedeapsa executată de la 28 septembrie 2005 la zi.
I-au fost interzise condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 35 C. pen., raportat la art. 120 alin. (3) şi (4) C. pen., s-a dispus executarea de către condamnat a pedepsei complementare prevăzută de art. 67 C. pen., precum şi pedeapsa complementară a interdicţiei de exercitare pe timp de 7 ani, după executarea pedepsei principale a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., precum şi măsura de siguranţă prevăzută de art. 116 C. pen., privitoare la interdicţia de a se afla pe raza teritorială a municipiului Bucureşti şi Petroşani timp de 5 ani după executarea pedepsei principale.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei cu închisoare nr. 228 din 03 din 28 septembrie 2005 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi emiterea unui nou mandat de executare.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vizând cazul de casare prevăzut de art. 3855 pct. 171 C. proc. pen., apreciindu-se că, în mod greşit s-a dedus arestarea preventivă de la 10 ianuarie 1997 la 9 iulie 1998 din pedeapsa de 10 ani închisoare în executarea căreia se află condamnatul recurent C.M.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs A.V.M. 1990 - 1991 din România, considerându-se vătămaţi prin pronunţarea acestei hotărâri.
Au apreciat că se impune aplicarea unui spor de pedeapsă şi tragerea la răspundere penală a tuturor celor vinovaţi de „mineriade".
Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6973 din 9 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7146/2005.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestaţie în anulare A.V.M. 1990 - 1991 din România, solicitând admiterea contestaţiei, casarea deciziei şi rejudecarea recursului pe care l-au declarat împotriva sentinţei penale nr. 140 din 24 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 3, art. 5 pct. 4 şi 5, art. 16 şi art. 13 din C.E.D.O.
În motivele scrise se arată că potrivit art. 363 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei poate face apel, iar prin similitudine şi recurs.
În atare condiţii, respingerea recursului declarat de A.V.M. 1990 - 1991, ca inadmisibil, atrage incidenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Prin dispoziţiile art. 362 pct. l lit. f) C. proc. pen., se apreciază de către contestatoare, legiuitorul a lăsat posibilitatea, în mod efectiv, ca orice persoană fizică sau juridică vătămată în drepturile sale prin desfăşurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau a măsurii dispuse prin hotărârea pronunţată de instanţă, hotărâre prin care i-au fost prejudiciate interesele legitime.
De asemenea, se consideră că au fost încălcate şi prevederile art. 3, art. 5 lit. a) – f), art. 5 pct. 4 şi 5 din C.E.D.O.
Înalta Curte, examinând motivele invocate de contestatoare, prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi următoarele C. proc. pen., constată următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, fiind un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, o cale de anulare pentru vicii, nulităţi, relativ la actele de procedură.
Ţinând seama de caracterul ei de cale extraordinară de atac, legiuitorul a stabilit limitativ cazurile de contestaţie, termenele, precum şi titularii care o pot formula.
Potrivit dispoziţiilor art. 387 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror.
În vederea verificării prealabile a contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 386 lit. a) – c) C. proc. pen., contestatoarea invocând cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., legiuitorul a fixat o etapă procesuală în care instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă cererea este făcută de o persoană care are calitatea procesuală cerută de lege, dacă cererea este motivată şi dacă a fost introdusă în termenul prevăzut de lege.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de fond l-a constituit cererea de contopire a pedepselor aplicate condamnatului C.M., constatându-se că acesta a săvârşit mai multe infracţiuni, înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, fiind incidente dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 449 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, condamnatul a invocat, în susţinerea cererii sale şi dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., în sensul existenţei unei cauze „de micşorare a pedepsei ivită în timpul executării".
În atare condiţii, contestaţia în anulare putea fi formulată, pentru cazul de contestaţie prevăzută de art. 386 lit. a), doar de condamnatul C.M. (implicat în recurs ca intimat), acesta fiind parte în proces, în sensul prevăzut de art. 387 alin. (1) C. proc. pen.,
În ceea ce priveşte susţinerea contestatoarei (prezentă la judecarea cauzei în recurs) în sensul că respingerea recursului formulat de A.V.M. 1990 - 1991 din România, ca inadmisibil, ar echivala cu „situaţia în care nu au fost prezenţi în sala de judecată la data judecării recursului", Înalta Curte constată că interpretarea dată este contrară legii, nefiind susţinută de nici o dispoziţie legală.
Pe cale de consecinţă, constatându-se că cererea a fost făcută de o persoană care nu are calitatea procesuală cerută de lege, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A.V.M. 1990 - 1991 din România împotriva deciziei penale nr. 6973 din 9 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7146/2005.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 60 RON (600.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A.V.M. 1990 - 1991 din România împotriva deciziei penale nr. 6973 din 9 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7146/2005.
Obligă contestatoarea A.V.M. 1990 – 1991 din România la plata sumei de 60 RON (600.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1942/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1971/2006. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
