ICCJ. Decizia nr. 2362/2006. Penal. Cerere de întrerupere a executării pedepsei (art.455 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2362/2006
Dosar nr. 35005/3/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2006
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1588 din 25 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de întrerupere a executării pedepsei de 18 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 433/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, formulată de petentul-condamnat I.S.
Petentul a fost obligat să plătească 70 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că lucrările de întreţinere la mobilul proprietatea acestuia, precum şi plata taxelor şi impozitelor aferente pot fi efectuate prin mandatar, starea de degradare a imobilului neputând constitui o împrejurare specială de natura celor prevăzute de art. 455 – art. 453 lit. c) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale condamnatul I.S. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie, cu motivarea că aspectele invocate privind situaţia imobilului proprietatea sa sunt reale şi se impune prezenţa sa chiar şi pentru o perioadă scurtă, de numai 3 luni, pentru remedierea situaţiei.
Prin Decizia penală nr. 65/ A din 27 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul condamnatului I.S. declarat împotriva sentinţei penale nr. 1588 din 25 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II penală, şi l-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că şi în condiţiile în care este reală o anumită stare de deteriorarea garsonierei proprietatea condamnatului, precum şi neplata la zi a impozitelor şi taxelor aferente, aceasta nu reprezintă o împrejurare specială în raport de care continuarea executării pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, pe de o parte.
Pe de altă parte se reţine că petentul condamnat are posibilitatea să facă acte de administrare şi de întreţinere a spaţiului respectiv prin mandatar, dacă într-adevăr doreşte aceasta.
Nu în ultimul rând este discutabilă posibilitatea efectuării remedierilor şi aducerea la zi a plăţii impozitelor şi taxelor datorate, într-o perioadă de numai trei luni, pe timp de iarnă şi în situaţia în care se află condamnatul, lipsit de venituri certe, ca urmare a stării de detenţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat recurs condamnatul I.S., criticând-o pentru greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la întreruperea executării pedepsei, apreciind că problemele sale familiale complexe constituie temeiuri pentru admiterea cererii sale.
Recursul condamnatului va fi examinat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 171 C. proc. pen., referitor la greşita aplicare a legii.
Recursul nu este fondat, hotărârile în cauză fiind legale şi temeinice.
Din actele existente la dosar rezultă că petentul se află în executarea unei pedepse de 18 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 433/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pedeapsă care a început să fie executată la data de 3 iunie 1994.
În motivarea cererii sale petentul a arătat că în urma decesului tatălui său a moştenit un imobil, care nu este locuit în prezent şi se află într-o stare avansată de degradare, necesitând reparaţii urgente.
Din probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt reale în ceea ce priveşte decesul părinţilor săi existenţa imobilului şi a faptului că acesta nu este locuit.
Însă Curtea reţine că potrivit art. 455 C. proc. pen., raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen., întreruperea executării pedepsei închisorii este posibilă când din cauza unor împrejurări speciale executarea pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat sau familia acestuia, caz în care întreruperea executării pedepsei poate fi dispusă o singură dată şi numai pentru cel mult trei luni.
Rezultă că trebuie dovedite atât împrejurările speciale în care se găsesc condamnatul sau familia acestuia, cât şi consecinţele grave, pe care executarea pedepsei le-ar avea pentru aceştia dar şi certitudinea că aceste consecinţe ar putea fi înlăturate sau ameliorate în perioada maximă în care, potrivit legii, întreruperea executării pedepsei poate fi dispusă, respectiv 3 luni.
În speţă, însă, se constată că aspectele care rezultă din actele existente la dosar nu au caracterul unor împrejurări speciale, în sensul prevăzut de lege, care să justifice întreruperea executării pedepsei aplicate condamnatului mai ales că acesta are posibilităţi legale privind administrarea imobilului proprietatea sa.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul condamnatului I.S.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.S. împotriva deciziei penale nr. 65/ A din 27 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2361/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2367/2006. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
