ICCJ. Decizia nr. 2359/2006. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2359/2006
Dosar nr. 30058/1/2005
(nr. vechi 7753/2005)
Şedinţa nepublică din 11 aprilie 2006
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 83/2005, Tribunalul Braşov a condamnat pe inculpatul G.D., la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., şi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe perioada termenului de încercare de 5 ani.
În fapt, s-a reţinut că, denunţătorul P.B. este angajat la SC E. SA Transilvania Sud Braşov din anul 1981, iar în anul 2000 i s-a repartizat un apartament cu titlu de locuinţă de serviciu, locuinţa proprietate SC E. SA Sud Braşov.
În anul 2002, SC E. SA Braşov a aprobat şi a început vânzarea apartamentelor proprietatea sa către chiriaşii ce le deţineau cu titlu de locuinţe de serviciu, în baza unei evaluări solicitate de unitate, vânzare condiţionată de plata integrală a preţului stabilit prin raport de expertiză.
În luna mai 2004, denunţătorul P.B. şi soţia sa decid cumpărarea apartamentului în care locuiau în calitate de chiriaşi, operaţiune pe care deja o efectuaseră locatari din bloc, sens în care P.B. a depus la SC E. SA, sucursala Braşov o cerere înregistrată cu nr. 3828 din 27 mai 2004 şi aprobată de conducerea societăţii. Denunţătorul P.B. a fost îndrumat să se adreseze S.C.C.C. şi patrimoniu din cadrul SC E. SA Braşov, unde a luat legătura cu şeful biroului patrimoniu, inculpatul G.D.
Întrucât, la începutul anului 2004, preţul apartamentelor proprietatea SC E. SA Braşov s-au modificat, inculpatul G.D. a comunicat denunţătorului P.B. că valoarea locuinţei ale se ridică la suma de 816.175.000 lei, iar în vederea cumpărării imobilului trebuia să prezinte o evaluare efectuată de un expert acreditat A., deoarece apartamentul urma a fi vândut la preţul pieţii. Totodată, inculpatul G.D. a recomandat denunţătorului pe expertul A.G., comunicându-i şi numărul de telefon la care îl poate apela.
Denunţătorul P.B. a contactat telefonic pe expertul A.G., solicitându-i efectuarea lucrării de expertizarea apartamentului într-un termen cât mai scurt, precum şi deplasarea la locuinţa sa pentru a constata starea imobilului.
Vizionând apartamentul, martorul A.G. a comunica denunţătorului că preţul imobilului se ridică la suma de peste 33.000 Euro, cunoscând de la inculpatul G.D. care este valoarea contabilă a apartamentului pe care îl deţinea, P.B. s-a arătat nemulţumit de precizările expertului şi l-a rugat să efectueze expertiza astfel încât preţul de vânzare al apartamentului să fie apropiat de valoarea lui contabilă.
În zilele următoare, P.B. a contactat telefonic atât pe inculpatul G.D. cât şi pe martorul A.G. solicitându-le sprijin în vederea cumpărării locuinţei la un preţ aproximativ egal cu cel din contabilitatea instituţiei. Văzând că, solicitările sale nu primesc un răspuns, P.B. a întrebat dacă nu ar „fi mai bine să dea ceva" pentru a i se rezolva problema, martorul A.G., „dându-i de înţeles că aceasta ar fi soluţia ideală".
În data de 14 iunie 2004, inculpatul G.D., expertul A.G. şi denunţătorul P.B. s-au întâlnit pe terasa restaurantului Q.A. din municipiul Braşov pentru a stabili etapele de urmat. Cu acest prilej A.G. a solicitat denunţătorului suma de 200 Euro care reprezenta contravaloarea raportului de expertiză şi suma de 3000 Euro pentru ca apartamentul să fie evaluat la un preţ cât mai scăzut şi cât mai apropiat de valoarea contabilă înscrisă în evidenţele SC E. SA, respectiv un preţ mai mic decât preţul pieţii.
Cu aceeaşi ocazie, inculpatul G.D. a solicitat denunţătorului suma de 500 Euro pentru a aviza raportul de expertiză întocmit de expertul A.G. şi a întocmi documentaţia aferentă vânzării apartamentului, atribuţii ce intrau în sarcinile sale de serviciu.
În acelaşi timp, cei trei au stabilit ca banii ce urmau a fi daţi de denunţător inculpatului G.D. şi martorului A.G. să fie remişi în data de 16 iunie 2004, denunţătorul P.B. fiind de acord cu remiterea sumelor de bani pretinse.
Ulterior acestei întâlniri, denunţătorul P.B. „s-a gândit că nu se impunea să remită inculpatului G.D. şi martorului A.G. sumele de bani solicitate de aceştia, întrucât aceştia nu-i făceau nici o favoare", întrucât era obligaţia acestora de a efectua actele necesare întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, ca şi atribuţie de serviciu. Aşa fiind, denunţătorul a înţeles să sesizeze organele de cercetare penală.
În data de 16 iunie 2004, denunţătorul P.B. se prezintă la sediul P.N.A. Braşov, unde formulează plângere penală solicitând efectuarea de cercetări faţă de aspectele pe care le evidenţiase; la sediul organelor judiciare denunţătorul a apelat la telefonul mobil pe inculpatul G.D. şi pe martorul A.G., stabilind să se întâlnească în aceeaşi zi, la Restaurantul Q.A. din Braşov, orele 20,00.
În aceeaşi zi, sub supravegherea P.N.A., denunţătorul apelează din nou pe inculpatul G.D., solicitând informaţii referitor la modul de înmânare a sumelor de bani pretinse; inculpatul G.D. a indicat denunţătorului să cumpere două plicuri în care să introducă sumele de bani, iar plicul conţinând suma de 500 Euro să-i fie înmânată fără ca martorul A.G. să-l poată observa.
În data de 16 iunie 2004, în jurul orelor 20,00, denunţătorul P.B., inculpatul G.D. şi martorul A.G. s-au întâlnit la locaţia stabilită anterior, respectiv la Restaurantul Q.A. din Braşov, ocazie cu care martorul A.G. a înmânat denunţătorului raportul de expertiză întocmit şi s-a semnat un contract de prestări servicii de către denunţător.
Urmare a preluării raportului de expertiză denunţătorul a remis suma de 3 milioane lei şi 300 Euro martorului A.G. Apoi, inculpatul G.D. a verificat împreună cu martorul A.G. conţinutul raportului de expertiză şi pentru a întări convingerea denunţătorului că acesta este corect şi merită banii solicitaţi a spus că „ pe ăsta nici Dumnezeu nu-l mai schimbă".
Inculpatul G.D. a comunicat denunţătorului că se poate prezenta la începutul săptămânii următoare, pentru a semna contractul de vânzare-cumpărare, solicitând, totodată, denunţătorului date de identitate pentru a întocmi contractul şi apoi s-a ridicat de la masă intenţionând să plece: denunţătorul a urmat pe inculpatul G.D. căruia i-a înmânat suma de 500 Euro, sumă pe care inculpatul a introdus-o în buzunar.
Inculpatul G.D. nu a recunoscut faptul că a pretins denunţătorului P.B. suma de 500 Euro, susţinând că denunţătorul este cel care a insistat ca el să primească suma de bani menţionată, sumă pe care a fost de acord să o primească pentru a „scăpa de insistenţele denunţătorului".
Afirmaţiile inculpatului nu au fost însă susţinute de materialul probator administrat în cauză. Astfel, denunţătorul afirma în cursul urmăririi penale că i s-a solicitat de către inculpat suma de 500 lei Euro motivat de faptul că „are de dat cota parte din ea şi altor persoane", persoane pe care însă nu le-a nominalizat. După acceptul denunţătorului de a remite suma de 500 Euro, „inculpatul a devenit mai prietenos şi a asigurat că vânzarea cumpărarea apartamentului se va încheia la preţul înscris în contabilitate".
P.B. cunoştea că după ce „era aprobată cererea sa de către director, toate demersurile, privind contractul de vânzare-cumpărare, erau realizate de inculpatul G.D.". Ştiind acest lucru, P.B. „s-a gândit că dacă îi dă inculpatului G.D. suma pretinsă de acesta, va fi ajutat să-şi obţină locuinţa la preţul înscris în contabilitate".
Din starea de fapt de mai sus a rezultat cu claritate că inculpatul, prin manoperele efectuate, indicare nume expert, tergiversarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, a urmărit determinarea lui P.B. să îi remită o sumă de bani, ulterior „înţelegerii" intervenite între cei doi, inculpatul devenind mai „prietenos".
Este adevărat că inculpatul nu era singur în măsură a aproba vânzarea cumpărarea apartamentului deţinut de către P.B., însă în atribuţiile de serviciu intrau şi avizarea din punct de vedere tehnic a raportului de expertiză întocmit în vederea perfectării contractului.
Or, fapta funcţionarului care pretinde bani pentru efectuarea unui act ce constituie o parte dintr-un act final, dacă acea parte priveşte îndatoririle sale de serviciu şi are rol în realizarea actului final, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită.
Nu are relevanţă împrejurarea că inculpatul G.D. nu aviza raportul de expertiză întocmit din punct de vedere al preţului vânzării, atâta timp cât a lăsat denunţătorului să înţeleagă că are astfel de atribuţii, iar banii primiţi urmau „a fi împărţiţi cu alte persoane cu responsabilitate", promiţând în acelaşi timp perfectarea contractului.
Altfel spus, inculpatul G.D. a indus denunţătorului impresia că fără oferirea unei sume de bani contractul nu se va perfecta la preţul apropiat celui din contabilitate, lăsând totodată să se înţeleagă că prin favorul pe care îl făcea îşi va încălca atribuţiile de serviciu.
În acelaşi timp este irelevant pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că inculpatul a indicat sau nu corect destinaţia pe care ar fi avut-o suma de bani, important fiind poziţia sa subiectivă faţă de primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu.
Împotriva hotărârii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi solicitând desfiinţarea acesteia. În cadrul rejudecării, parchetul a cerut majorarea pedepsei aplicate inculpatului întrucât aceasta nu corespunde gradului de pericol al faptei şi persoanei acestuia. Totodată, a solicitat schimbarea modalităţii de executare şi înlăturarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
Inculpatul a solicitat, la rândul său, aplicarea de circumstanţe atenuante şi reducerea pedepsei, considerând că aceasta este prea aspră.
Prin Decizia penală nr. 316/ Ap din 10 octombrie 2005, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei penale nr. 83/2005 a Judecătoriei Braşov pe care o desfiinţează sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, al modalităţii de executare a acesteia şi al aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
Rejudecând cauza în aceste limite,
A majorat cuantumul pedepsei aplicate inculpatului G.D. de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 8 ani.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Braşov, conform programului stabilit de acest organ;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
A înlăturat din dispozitivul sentinţei atacate dispoziţiile art. 81 şi 83 C. pen., precum şi dispoziţiile art. 118 C. pen., raportat la art. 19 din Legea nr. 87/2000.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins apelul declarat de inculpatul G.D. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe inculpatul apelant să plătească statului suma de 120 lei RON (1.200.000 lei ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare, restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi a făcut o analiză temeinică a probelor. Vinovăţia inculpatului îmbracă forma intenţiei directe prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen., şi este dovedită de materialul probator administrat în cauză.
În consecinţă, fiind întrunite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. pen., soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare este legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de apel a constatat însă că s-a stabilit un cuantum prea mic al acesteia, ce nu corespunde gradului de pericol social concret al faptei şi persoanei inculpatului.
Raportat la modul în care a fost săvârşită infracţiunea, la împrejurările în care a fost pretinsă şi primită suma de bani, funcţia deţinută şi atribuţiile ce reveneau inculpatului, consecinţele produse, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului rezultă că pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită de instanţa de fond şi egală cu minimul special prevăzut de textul de lege sancţionat, nu răspunde exigenţelor legii penale şi nu este de natură a asigura scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Prin fapta sa, inculpatul a adus o atingere însemnată relaţiilor social ocrotite de lege, fapt ce reclamă o sancţiune corespunzătoare pentru reabilitarea ordinii de drept încălcate. Inculpatul s-a folosit de funcţia pe care o avea în cadrul SC E. SA Braşov şi de atribuţiile pe care le avea în cadrul S.C.C.C.P. (şef de birou patrimoniu) pentru a pretinde denunţătorul P.B. suma de 500 Euro.
În atribuţiile de serviciu ale inculpatului intră şi avizarea, din punct de vedere tehnic, a raportului de expertiză întocmit de A.G., ca parte a unui întreg proces privind vânzarea locuinţei către denunţător.
Totodată, în ce priveşte conduita procesuală a inculpatului, se constată că a recunoscut că a pretins şi primit suma de 500 Euro prezentând însă nuanţat scopul ce l-a determinat să acţioneze în acest mod, precum şi împrejurările în care a comis fapta.
Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că se impune majorarea cuantumului pedepsei la 4 ani închisoare, pedeapsă de natură a asigura prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
În ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, ţinând seama de circumstanţele reale şi personale existente în cauză, se constată că scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins şi fără privare de libertate.
Inculpatul este la prima confruntare cu legea penală, este căsătorit, are în întreţinere un copil minor, s-a prezentat personal în faţa instanţei de judecată, la fiecare termen, dovedind un regret sincer în privinţa comiterii infracţiunii.
De asemenea, s-a încadrat în muncă, după desfacerea contractului de muncă la SC E. SA Braşov, dovedind că doreşte să se integreze în societate.
Faţă de aceste considerente, rezultă că în speţă sunt incidente dispoziţiile referitoare la suspendarea executării pedepsei. Ţinând seama de ansamblul circumstanţelor reale şi personale existente se constată că dispoziţiile art. 861 C. pen., răspund mai bine exigenţelor legii penale şi că se impune un control al organelor judiciare asupra conduitei inculpatului pe durata termenului de încercare, ca o garanţie a îndreptării inculpatului şi reintegrării sale sociale. Luându-se în considerare persoana inculpatului şi mai ales comportamentul său după comiterea faptei, rezultă că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, el nu va mai săvârşi infracţiuni.
În ce priveşte măsura confiscării dispuse de prima instanţă, în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. final C. pen., aceasta este nelegală. Suma de bani găsită asupra inculpatului a fost restituită în cursul urmăririi penale denunţătorului P.B. care a pus la dispoziţia organelor judiciare, pentru realizarea flagrantului, 700 Euro.
Potrivit art. 255 alin. ultim C. pen., banii se restituie denunţătorului dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat de acea infracţiune. Această dispoziţie este imperativă şi este independentă de orice atitudine a denunţătorului, astfel că măsura dispusă de instanţa de fond urmează a fi înlăturată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul G.D.
Prin recursurile formulate se critică hotărârea instanţei de apel pentru netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate, cât şi a modalităţii de executare a pedepsei.
Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate şi executarea acesteia în regim de detenţie având în vedere gravitatea faptei comise şi poziţia procesuală a inculpatului care nu a recunoscut săvârşirea faptei.
Inculpatul a solicitat menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond având în vedere că este infractor primar, a avut un comportament corespunzător, anterior comiterii faptei, cât şi după ce a fost pus în libertate.
Recursurile au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cazului de casare menţionat şi a motivelor formulate de parchet şi inculpat, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate, soluţia instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Astfel, se reţine că prin recursurile formulate nu se constată nici situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond, pe baza probatoriului administrat în cauză, şi nici încadrarea juridică dată faptei.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate de lege, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În cauză, instanţa de apel, la stabilirea pedepsei, a avut în vedere tocmai criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respective gravitatea infracţiunii de luare de mită, împrejurările comiterii, care au fost anterior menţionate, cât şi circumstanţele personale ale inculpatului care este infractor primar, este relativ tânăr, era şi este încadrat în muncă şi a avut o atitudine procesuală corespunzătoare, regretând comiterea infracţiunii.
Într-adevăr, inculpatul s-a folosit de funcţia pe care o deţinea şi atribuţiile pe care le avea în cadrul serviciului pentru a pretinde denunţătorului P.B. suma de 500 Euro.
Recurentul inculpat a recunoscut că a pretins şi primit suma de 500 Euro, însă în cadrul dreptului la apărare a nuanţat scopul care l-a determinat să acţioneze astfel.
În raport de aceste circumstanţe reale şi personale reţinute, instanţa de apel a aplicat, recurentului inculpat o pedeapsă de 4 ani închisoare.
Corect s-a stabilit că scopul educativ şi coercitiv al pedepsei stabilite, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen., poate fi atins chiar fără executarea pedepsei închisorii, în condiţiile suspendării sub supraveghere prevăzut de art. 861 C. pen.
Înalta Curte constată că în raport de persoana recurentului inculpat şi de atitudinea sa poate după comiterea faptei, simpla aplicare a pedepsei constituie nu numai un avertisment, dar şi o garanţie că nu va mai săvârşi o altă faptă penală, mai ales că termenul de încercare este de 8 ani .
În sprijinul acestei garanţii este şi faptul că recurentul inculpat a fost arestat preventiv în perioada cuprinsă între 16 iunie 2004 – 1 septembrie 2004, perioadă care a contribuit efectiv la reeducarea inculpatului.
Pe de altă parte, în raport de pericolul social concret al faptei săvârşite, de relaţiile sociale ocrotite de lege care au fost încălcate, pedeapsa aplicată, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare pot conduce la reabilitarea ordinii de fapt încălcate.
În consecinţă, se apreciază că nu sunt motive nici pentru majorarea pedepsei aplicate nici pentru micşorarea acesteia şi nici nu se impune schimbarea modalităţii de executare.
Astfel, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile formulate de parchet şi de inculpat vor fi respinse ca nefondate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul G.D. împotriva deciziei penale nr. 316/ Ap din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2358/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2361/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
