ICCJ. Decizia nr. 2474/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2474/2006
Dosar nr. 1802/1/2006
Şedinţa publică din 14 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul din 19 februarie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a trimis în judecată pe inculpatul B.I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. şi tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în noaptea de 27 noiembrie 1996, inculpatul a pătruns prin efracţie, în locuinţa victimei I.V. din comuna Zădăreni, judeţul Arad, a lovit-o, a legat-o cu sfoară de mâini şi picioare şi cu un material textil a legat-o la gură şi la gât. În aceste condiţii a furat din casa victimei 160.000 lei.
A doua zi, inculpatul însoţit de trei martori, din nou a intrat în locuinţa victimei de unde a furat un acordeon, un televizor SPORT, o cuvertură de pat, două carpete, bunuri pe care inculpatul le-a ascuns.
În ziua de 29 noiembrie 1996, partea civilă V.D., fiica victimei, a găsit-o pe I.V. moartă, întinsă pe duşumea, cu mâinile şi picioarele legate şi acoperită cu o plapumă, o pernă şi o pătură. Lucrurile din locuinţă erau răvăşite.
Rechizitoriul a conchis că ambele infracţiuni, tâlhăria şi omorul au fost comise asupra victimei de către inculpatul B.I.
Tribunalul Arad, prin sentinţa penală nr. 246 din 22 decembrie 1997, l-a condamnat pe inculpat la 16 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 174, raportat la art. 176 lit. d) C. pen., şi la 4 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. S-a dispus contopirea pedepselor şi s-a aplicat un spor de 2 ani, urmând ca inculpatul să execute în final, 18 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
Inculpatul a fost obligat la despăgubiri către partea civilă V.D.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1996, inculpatul B.I. împreună cu martorul Z.I. au descărcat un camion cu deşeuri din lemn în curtea victimei, fiind plătiţi cu suma de 10.000 lei, mâncare şi băuturi alcoolice.
Seara, inculpatul şi martorul au mai băut la bufetul din comună.
Apoi, inculpatul şi martorul Z.I. s-au deplasat la locuinţa victimei cu intenţia de a cere bani în contul unor lucrări viitoare ce urmau să le presteze în gospodăria ei.
Instanţa de fond mai reţine că, după ce amândoi au intrat în curte, inculpatul a forţat uşa de la intrarea în locuinţa victimei cu un levier, a deşurubat becul din hol după care, a intrat într-o cameră luminată unde a stat circa o oră.
Când a ieşit din casă, inculpatul i-a spus martorului că a primit 22.000 lei de la victimă, după care s-a spălat pe mâini la un robinet din curtea casei.
Referitor la cauza decesului victimei, în motivarea hotărârii de fond se reţine doar fraza: „Precizează că după părerea sa, atunci a fost omorâtă femeia şi că inculpatul era încălţat cu cizme de cauciuc". Nu se înţelege din formulare cine „precizează".
Motivarea instanţei continuă cu constatarea lapidară că la faţa locului a fost depistată o cărare de urme de cizme de cauciuc.
Se mai reţine că, la 29 noiembrie 1996, fiica victimei V.D.A. a găsit-o pe aceasta în casă, întinsă pe duşumea, acoperită cu o plapumă, o pătură şi o pernă, având picioarele legate cu o sfoară.
Mâinile victimei erau, de asemenea, legate la spate cu sfoară, iar pe faţă prezenta leziuni. V.D.A., parte civilă în cauză, a mai declarat că în cameră lucrurile erau răvăşite, iar uşa de la intrare era forţată.
Mai motivează instanţa că, potrivit depoziţiilor martorilor T.Şt. şi T.M., din locuinţa victimei lipseau un televizor marca GOLD, un acordeon, cuverturi de perete în valoare de 300.000 – 400.000 lei şi o haină din piele în valoare de 100.000 lei.
Se reţine că raportul medico-legal nr. 487/ B/1 din 29 noiembrie 1996 al L.M.L. Arad a stabilit că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat şocului traumatic şi hemoragic, consecutiv unui traumatism toraco-abdominal cu multiple fracturi ale peretelui osos toracic (coastă şi stern), rupturi de ficat ce au putut fi produse prin loviri directe, multiple şi repetate cu corpuri dure şi prin compresiune. Din natura leziunilor rezultă intenţia directă a făptuitorului de a suprima viaţa victimei.
În finalul expunerii, instanţa conchide „în drept, fapta inculpatului de a ucide victima I.V., pentru a ascunde şi săvârşi o tâlhărie întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav iar fapta de a sustrage bani din locuinţa victimei, punând-o în neputinţa de a se apăra, omorând-o, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie".
„În sensul reţinut de tribunal s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie prin Decretul (!!n.n.) nr. 18/1972, 46/1979" „Inculpatul B.I. a săvârşit cele două texte (?!n.n.) de lege, urmează să se pronunţe pentru condamnarea sa." (Aceasta este chiar redactarea textuală a motivării tribunalului, care evident echivalează cu o nemotivare).
Prin Decizia penală nr. 403/A/1998, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul inculpatului B.I., care a cerut achitarea, întrucât nu este autorul faptelor, motivând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Instanţa de apel a reţinut că deşi inculpatul are o atitudine persistentă de negare a faptelor, acesta în prima declaraţie de la urmărirea penală a recunoscut comiterea infracţiunilor aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare şi la instanţa fondului. Că a făcut în această declaraţie o descriere amănunţită a situaţiei de fapt care nu putea fi rodul imaginaţiei inculpatului.
Instanţa de control judiciar a mai motivat că declaraţiile martorului Z.I. care l-a însoţit pe inculpat până în curtea locuinţei victimei confirmă împrejurarea că acesta a pătruns în casă, în seara de 27 noiembrie 1996, de unde a ieşit după o oră cu suma de 20.000 lei. S-a motivat că, potrivit constatării tehnico-ştiinţifice urmele de paşi fotografiate în grădina victimei pot proveni de la cizmele inculpatului.
S-a mai reţinut că actul medico-legal atestă că moartea victimei datează din 27 noiembrie 1996, deci coincide cu ziua în care se reţine că inculpatul a pătruns în locuinţa victimei.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, care în principal a cerut achitarea cu motivarea că nu este autorul faptelor.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia penală nr. 1106 din 23 martie 1999, a admis recursul inculpatului, a casat Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 246/1997 a Tribunalului Arad şi a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în vederea completării urmăririi penale.
Instanţa de recurs a motiva că trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatului s-a făcut în baza declaraţiilor martorului Z.I. şi a declaraţiei olografe de la dosarul de urmărire penală.
S-a apreciat că numai aceste probe nu conferă certitudinea asupra faptelor aşa cum au fost reţinute şi a vinovăţiei inculpatului.
Astfel, inculpatul recunoaşte faptele numai în declaraţia olografă dată în faţa organelor de poliţie după care, audiat în aceeaşi zi de procuror nu mai recunoaşte, susţinând că prima declaraţie i-a fost luată de organele de poliţie prin exercitare de violenţe fizice.
Instanţa de recurs mai reţine că, în raport de declaraţiile martorilor O.V., I.F., Z.I. şi L.I. care au afirmat, unii că în seara de 27 noiembrie 1997, orele 22-22,30, l-au întâlnit pe inculpat la bufetul din comună, iar la orele 23,30, inculpatul a fost văzut în dormitorul comun, se impunea efectuarea unui experiment care să stabilească dacă în acest interval de timp era posibil ca inculpatul să parcurgă distanţa între bufetul din comună şi locuinţa victimei şi de aici, la dormitorul comun al Schelei de foraj unde se odihneau muncitorii, inclusiv inculpatul şi numitul Z.I.
Instanţa de recurs a mai apreciat că este necesar a se stabili când au fost furate din casa victimei televizorul, carpetele, haina din piele, bunuri despre care instanţa de fond, în baza declaraţiilor martorilor T.Şt. şi T.M. a făcut vorbire în hotărâre fără a se preocupa de ziua când au fost sustrase.
Instanţa de recurs a mai constatat omisiunea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de a verifica baraca în care inculpatul ar fi depozitat acele bunuri potrivit declaraţiei sale olografe.
S-a mai relevat în motivarea instanţei de recurs că în cauză, în mod nejustificat nu s-a efectuat expertiza dactiloscopică a urmelor papilare ridicate cu prilejul cercetării la faţa locului de pe un televizor, o sticlă de vin şi cioburile provenite de la spargerea geamului de la uşa de acces în bucătărie.
În legătură cu aceste chestiuni, considerate esenţiale pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, instanţa de recurs a decis restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, motivat de faptul că aceasta nu s-ar putea realiza în faţa instanţei decât cu mare întârziere.
După restituirea cauzei la procuror, acesta a efectuat experimentul judiciar considerat necesar de Curtea Supremă de Justiţie pentru evaluarea distanţelor între bufetul din comuna Zădăreni, locuinţa victimei şi dormitoarele Schelei de foraj Zădăreni şi a timpului necesar pentru parcurgerea în mersul pe jos a acestor distanţe.
Serviciul criminalistic al I.P.J. Arad a comunicat Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad că urmele papilare ridicate de la faţa locului la 29 noiembrie 1996, asupra cărora Curtea Supremă a dispus efectuarea unei expertize dactiloscopice nu conţin suficiente detalii caracteristice pentru examinarea comparativă în vederea identificării persoanei.
Procurorul a audiat martorii, partea civilă şi l-a reaudiat pe inculpat.
Reexaminând materialul probator în ansamblu, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, prin rechizitoriul nr. 22 iunie 1999, l-a trimis în judecată pe inculpatul B.I. pentru infracţiunile prevăzute de art. 174 C. pen., raportat la art. 176 lit. d) C. pen. şi art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se că el este autorul omorului săvârşit asupra victimei I.V. şi a furtului prin violenţă a unor sume de bani ce au aparţinut victimei, a unor bijuterii, cercei şi inele, ce fuseseră legate într-o batistă pe care le-a scos din locuinţa ce a omorât victima.
Rechizitoriul reţine că celelalte bunuri de valoare mare, televizorul, carpetele, haina au fost furate de inculpat a doua zi, de 28 noiembrie 1996 din locuinţa victimei.
Prin sentinţa penală nr. 41 din 7 februarie 2000, Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul B.I. la 20 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., şi 5 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 33 – art. 34 C. pen., s-a sporit pedeapsa principală la 22 ani închisoare, s-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C. pen., s-a computat prevenţia de la 1 decembrie 1996 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Prin Decizia penală nr. 257/ A din 21 iunie 2000, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad care a criticat sentinţa pentru agravarea situaţiei inculpatului în propriul recurs, prin aplicarea unei pedepse mai mari decât cea stabilită în primul ciclu procesual şi apelul inculpatului care a criticat hotărârea fondului pentru greşita condamnare.
Instanţa de apel a desfiinţat hotărârea atacată şi a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în vederea completării urmăririi penale conform art. 333 C. proc. pen.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timişoara a motivat că probele administrate în cauză nu conferă certitudinea asupra faptelor reţinute în sarcina inculpatului B.I. şi a vinovăţiei acestuia.
S-a motivat că, deşi Curtea Supremă de Justiţie a considerat necesară efectuarea unei expertize dactiloscopice pentru a stabili dacă urmele papilare de la faţa locului aparţin inculpatului, procurorul nu a dat curs dispoziţiei instanţei de recurs care a restituit cauza. S-a mai motivat că instanţa de fond care l-a condamnat pe inculpat nu a identificat cu certitudine bunurile dispărute. Nu s-au valorificat ca probe nici urmele de pământ lăsate pe îmbrăcămintea victimei, presupus a fi lăsate de agresor. Se mai reţine că nu a existat nici o preocupare din partea organului de urmărire penală de a lămuri împrejurările în care a fost ucisă victima de a identifica şi valorifica elemente de fapt care ar putea servi ca probe în cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Împotriva deciziei penale nr. 257/ A din 21 iunie 2000 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara care a criticat-o pentru greşita restituire la procuror a cauzei.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2860 din 5 iunie 2001, a respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
S-a motivat că, după prima restituire în afara experimentului efectuat pentru determinarea distanţei dintre bufetul din comuna Zădăreni şi domiciliul victimei şi a distanţei de la domiciliul victimei până la dormitoarele schelei de foraj, cât şi a timpului aferent pentru parcurgerea la pas a acestor distanţe, a reaudierii inculpatului şi martorilor nu s-a întreprins nimic pentru administrarea altor probe.
S-a mai motivat că este necesară efectuarea expertizei dactiloscopice a urmelor papilare ridicate de la faţa locului. De asemenea, s-a reţinut că urmărirea penală nu a dat curs dispoziţiei de a lămuri ce bunuri au fost furate din locuinţa victimei şi nici nu s-a valorificat elementul de fapt că pe bluza victimei s-au găsit urme de noroi ce par a fi lăsate de cizme de cauciuc.
S-a mai motivat că nu este lămurit mecanismul producerii leziunilor corporale ale victimei în raport de modul în care, în declaraţia olografă a inculpatului, singura în care a recunoscut că a agresat victima, acesta a descris faptele. De asemenea, nu s-a adus la îndeplinire dispoziţia de audiere a martorului T.I. şi nu s-au făcut eforturi de identificare şi administrare a altor elemente de probaţiune necesare în lămurirea cauzei.
După rămânerea definitivă a hotărârii de restituire a cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, prin rechizitoriul din 30 ianuarie 200, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad l-a trimis din nou în judecată pe B.I. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 174 raportat la art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., împotriva victimei I.V., reţinându-se aceleaşi mecanisme de producere a faptelor ca prima dată. A fost din nou investit Tribunalul Arad.
Prin încheierea nr. 4748 din 6 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de strămutare a judecării cauzei de la Tribunalul Arad formulată de inculpatul B.I. şi a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Mureş.
Tribunalul Mureş, prin sentinţa penală nr. 431 din 29 noiembrie 2004, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B.I. pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a făcut aplicarea principiului in dubio pro reo şi a motivat că din probele administrate în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul este autorul celor două infracţiuni. S-a apreciat că administrarea unor alte probe nu mai este posibilă.
S-a reţinut că instanţa supremă a apreciat în două decizii că probele administrate în cauză nu sunt suficiente pentru a se putea considera lămurită situaţia de fapt, motiv pentru care hotărârile de condamnare au fost casate.
S-a mai motivat că prin probele administrate după reluarea urmăririi penale şi a judecării în fond nu s-a putut stabili neîndoielnic că inculpatul este autorul infracţiunilor de omor şi tâlhărie asupra victimei.
Prin Decizia penală nr. 170/ A din 18 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Târgu Mureş, s-a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva sentinţei penale nr. 431 din 29 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Mureş, apel care a invocat greşita achitare a inculpatului în raport de care susţine că există suficiente probe pentru a fi condamnat.
Curtea de apel a motivat că în cele din urmă, după ce s-a efectuat expertiza dactiloscopică a urmelor papilare, aceasta a concluzionat că nu se poate stabili dacă urma papilară examinată aparţine inculpatului.
S-a mai motivat că nu s-au putut expertiza urmele de paşi găsite în casa victimei din cauza lipsei elementelor de identificare. O parte din expertizele tehnico-ştiinţifice ce se impuneau a fi efectuate în cauză cu ocazia completării urmăririi penale nu au mai fost realizabile pentru că probele ridicate de la locul faptei nu au fost prelevate şi păstrate conform dispoziţiilor legale de la art. 94 – art. 98 C. proc. pen.
S-a motivat că declaraţia iniţială de la dosar urmărire penală a fost luată inculpatului în condiţii neprocedurale de doi ofiţeri de poliţie şi că aspectele relevate în această declaraţie nu se coroborează cu alte mijloace de probă.
În cursul judecării apelului, instanţa a considerat oportună efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la comportamentul simulat şi l-a supus pe inculpat la testul poligraf.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică privind testarea psihologică a comportamentului simulat a concluzionat că la întrebările dacă a comis fapta şi la care a răspuns negativ nu s-au înregistrat reacţii ale comportamentului simulat aceasta putând fi luată ca un element de fapt care confirmă apărarea inculpatului.
S-a apreciat că motivarea instanţei de fond este punctuală şi justificată şi că probatoriul administrat în cauză nu este suficient pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş care critică hotărârile pronunţate pentru greşita achitare şi solicită condamnarea inculpatului pentru infracţiunile care au făcut obiectul sesizării instanţei.
În recurs s-a motivat, că la data de 1 decembrie 1996, când inculpatul B.I. a fost audiat de ofiţerii de poliţie nu existau exigenţele procedurale introduse ulterior cu privire la audierea celor suspectaţi că au comis infracţiuni contra vieţii şi că această declaraţie a inculpatului de recunoaştere a faptei are o relevanţă deosebită în lămurirea situaţiei de fapt.
Se susţine că declaraţia se coroborează cu probele materiale de la locul faptei.
În motivarea recursului parchetului se admite că procurorul care a efectuat cercetarea criminalistică a locului faptei nu a valorificat corespunzător urmele materiale, nici măcar n-a verificat în teren prima declaraţie a inculpatului şi n-a procedat la reconstituirea faptelor conform declaraţiilor sale.
Chiar aşa fiind, conchide recursul parchetului, instanţele erau datoare să verifice dacă retractarea declaraţiei era motivată.
Se mai motivează că declaraţia iniţială a inculpatului se coroborează cu constatările medico-legale care au explicat mecanismul tanato-generator şi cu datele relevate de cercetarea la faţa locului.
Se argumentează, de asemenea, cu constatarea tehnico-ştiinţifică din dosarul de la urmărire penală, din care ar rezulta că cizmele de cauciuc ridicate de la inculpat au putut produce cu probabilitate urmele de la locul faptei.
Se mai motivează că declaraţia martorului Z.I. relevă că inculpatul a intrat în locuinţa victimei şi chiar dacă martorul n-a văzut ce s-a întâmplat în interior, acest element era suficient pentru a se conchide asupra vinovăţiei inculpatului.
În sprijinul reţinerii vinovăţiei inculpatului se mai invocă experimentul care a stabilit timpul necesar deplasării inculpatului şi martorului de la dormitor la locuinţa victimei.
Motivele de recurs invocate de procuror se înscriu cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Recursul nu este fondat.
După cum rezultă chiar din motivele de recurs, cercetarea locului faptei efectuată de procuror a fost necorespunzătoare, ceea ce a dus la nevalorificarea ca probe a unor elemente de fapt.
S-au identificat şi ridicat puţine urme papilare de la locul faptei printr-o cercetare superficială şi nici acelea n-au fost expertizate imediat conform deontologiei profesionale a criminalistului. În solul din preajma casei victimei au fost identificate cărări de urme de paşi proaspete.
Se impunea ca necesitate ridicarea de mulaje ale urmelor care să fie comparate ştiinţific cu modelul cizmelor pronunţate de inculpat la data când se presupune că a comis infracţiunile.
S-a procedat la fotografierea urmelor de cizmă şi compararea detaliilor de pe fotografia cu talpa cizmelor deşi nu aceasta este procedura standard ci aceea a ridicării de mulaje la îndemâna oricărui criminalist. Aşa a rezultat o constatare cu probabilităţi care nu poate valora o probă autentică în sensul procedurii penale.
Cât priveşte declaraţia luată de organele de poliţie inculpatului la 1 decembrie 1996, aceasta nu poate constitui un mijloc de probă convingător în sensul legii, nici după prevederile legale procedurale de la data administrării.
Astfel, şi atunci, potrivit Constituţiei României şi art. 6 alin. (1) C. proc. pen., dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului era garantat.
Prin urmare, era necesar ca urmărirea penală să fie efectuată în cauză de organul competent, adică potrivit art. 209 C. proc. pen., de către procuror, fiind vorba de omor şi nu de organele de poliţie, numai astfel existând garanţia că se respectă drepturile procesuale ale învinuitului.
Pe de altă parte, garanţia realei apărări nu poate fi realizată decât prin chemarea unui apărător care să-l asiste pe învinuit, având în vedere că acesta era suspectat de comiterea unei infracţiuni grave.
Nu există motive temeinice de a da declaraţiei inculpatului făcută în faţa organelor de poliţie o mai mare credibilitate decât celei date în aceeaşi zi procurorului care l-a audiat cu apărător din oficiu într-un cadru procesual legal şi în care inculpatul a negat comiterea faptei.
Prin urmare, ar fi neraţional ca o declaraţie luată în condiţii de nulitate, fie ea şi relativă să capete o relevanţă probantă mai puternică decât aceea luată de organul competent şi în condiţii de garantare a drepturilor procesuale ale inculpatului.
Simpla declaraţie a martorului Z.I. care afirmă că l-a asistat pe inculpat până la pătrunderea lui în locuinţa victimei nu este suficientă pentru a conchide cu privire la vinovăţia inculpatului. Ceea ce este cert, este împrejurarea că inculpatul şi martorul erau prieteni, că aveau obiceiul de a consuma în exces băuturi alcoolice şi ambii erau preocupaţi de a-şi procura bani de băutură.
În aceste condiţii, ar fi fost necesar ca cercul de bănuiţi să fie lărgit.
Urmărirea penală nu s-a preocupat pentru găsirea lucrurilor presupuse a fi furate de la victimă.
Ar fi fost neîndoielnic mai profitabil ca procurorul însărcinat cu efectuarea urmăririi penale să fi îndrumat organele de poliţie la căutarea acestor bunuri, la efectuări de percheziţii în loc să le lase la îndemână audierea inculpatului care era de strictă competenţă a procurorului.
În lipsa posibilităţii de a efectua o cercetare criminalistică rapidă cu posibilitatea ridicării unor probe de natură să lămurească ştiinţific împrejurările cauzei, instanţele au fost lipsite de elemente de fapt care să ofere certitudine cu privire la starea de fapt.
Aşa se şi explică ciclurile procesuale repetate şi incertitudinile ce rezultă din chiar motivarea hotărârilor. Cât priveşte prima hotărâre de condamnare dată de Tribunalul Arad, aceasta este atât de superficială în motivare, încât manifestă dezinteres chiar pentru exprimare în termeni cât de cât rezonabili după cum s-a citat în expunerea prezentei decizii.
Cât priveşte judecarea cauzei în ultimul ciclu procesual, Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mure au motivat corect hotărârile au examinat cu pertinenţă susţinerile procurorului şi au răspuns criticilor. Mai mult, Curtea de Apel Târgu Mureş a supus inculpatul la testul poligraf care nu a relevat însă indicii de vinovăţie.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş împotriva deciziei penale nr. 170/ A din 18 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Tg. Mureş, privind pe inculpatul B.I.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2473/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2506/2006. Penal → |
|---|
