ICCJ. Decizia nr. 2497/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2497/2006
Dosar nr. 6187/1/2006
Şedinţa publică din 14 aprilie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 5 aprilie 2006, în dosarul nr. 28733/2/2005 (2827/M/2005), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10, art. 11 lit. d), art. 13 şi 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, respectiv art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate.
S-a suspendat judecarea cauzei pe durata soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor B.V., D.S., B.I., M.P., S.M., P.G., P.A., C.I.E., S.A., U.C., S.S. şi B.I.
S-au respins, ca nefondate, cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a acesteia cu obligarea de a nu părăsi ţara/localitatea formulată de inculpaţii M.P. şi S.M.
S-a fixat termen pentru verificarea stării de arest a inculpaţilor la data de 24 mai 2006, ora 13,00.
Pentru a dispune astfel, instanţa a apreciat, după cum urmează:
I. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 10, art. 11 lit. d), art. 13 şi 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, respectiv art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate s-a apreciat că aceasta este admisibilă, îndeplinind cele trei condiţii cumulative înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel: neconstituţionalitatea vizează o lege sau o ordonanţă (ori o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ) aflată în vigoare; respectiva prevedere nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; respectiva prevedere are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În ce priveşte prima condiţie, instanţa de apel a apreciat că atât Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României cât şi Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, sunt acte normative în vigoare.
De asemenea, în ce priveşte cea de a doua condiţie, s-a reţinut că niciunul din textele de lege sus-menţionate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În cauza de faţă, o parte din textele invocate au mai format obiectul unor sesizări anterioare a Curţii Constituţionale fără însă a fi constatate ca neconstituţionale, ceea ce înseamnă că o nouă sesizare a Curţii şi cu privire la acestea este admisibilă.
S-a apreciat ca fiind îndeplinită şi cea de a treia condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, astfel:
Unul din mijloacele de probă avute în vedere la soluţionarea cauzei îl reprezintă înregistrările unor convorbiri telefonice purtate între inculpaţi, interceptate în baza Legii nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, atât înainte cât şi după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003.
Acest act normativ impune existenţa unui mandat emis de către procuror care autorizează interceptarea comunicaţiilor în situaţia existenţei unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.
În cauză, deşi inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiuni contra siguranţei naţionale, înregistrările convorbirilor telefonice efectuate în baza Legii nr. 51/1991, au fost depuse la dosar şi au fost avute în vedere de prima instanţă la soluţionarea cauzei, fără însă ca, alături de aceste înregistrări, să se depună şi mandatele în baza cărora aceste convorbiri au fost înregistrate.
Cu ocazia soluţionării apelurilor declarate de către inculpaţi, o parte dintre aceştia au solicitat ataşarea la dosar a mandatelor emise de procuror, situaţie în care, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 51/1991, potrivit cu care „activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter de secret de stat", instanţa a cerut parchetului să întreprindă demersurile necesare în vederea desecretizării mandatelor fără însă ca, până în acest moment, să se fi obţinut vreun rezultat concret în această privinţă.
Deşi parchetul este autoritatea emitentă, potrivit Legii nr. 51/1991, a mandatelor de interceptare, această instituţie a cerut altor instituţii să analizeze oportunitatea desecretizării mandatelor, respectiv S.R.I. şi Ministerul de Interne, urmând ca în final, Decizia în sensul desecretizării, să aparţină Guvernului în condiţiile art. 124 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că se află în imposibilitate de a cenzura, sub aspectul legalităţii sale un mijloc de probă avut în vedere la soluţionarea cauzei, respectiv înregistrările audio efectuate în baza Legii nr. 51/1991, fiind împiedicată în acest demers de conduita unor autorităţi din afara puterii judecătoreşti, conduită întemeiată tocmai pe dispoziţiile legale al căror control de constituţionalitate Curtea îl solicită Curţii Constituţionale.
Astfel, instanţa de apel a considerat că este îndeplinită şi cea de a treia condiţie de admisibilitate, respectiv legătura cu cauza a dispoziţiilor legale vizate de excepţia de neconstituţionalitate.
Referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor legale vizate, instanţa de apel a apreciat, după cum urmează:
Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, deoarece instituie o inegalitate de tratament din perspectiva obţinerii aceluiaşi mijloc de probă (înregistrări audio) între persoane cercetate pentru infracţiuni ce atrag incidenţa Codului de procedură penală şi persoane cercetate în condiţiile Legii nr. 51/1991, privind siguranţa naţională.
Astfel, până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, înregistrările audio sau video se efectuau în baza unei autorizări motivate a procurorului anume desemnat de prim procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel (art. 911 C. proc. pen.), în timp ce interceptarea comunicaţiilor în situaţiile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României se vor efectua în baza unui mandat emis de procuror în condiţiile legii privind siguranţa naţională a României (art. 13 din Legea nr. 51/1991).
Pe de altă parte, potrivit art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter de secret de stat, iar accesul la informaţii secrete de stat este permis numai anumitor persoane după o procedură de verificare a acestora de către O.R.N.I.S.S.
În timp ce autorizaţiile emise de procuror în condiţiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanţei de judecată şi părţilor, mandatele emise tot de procuror, însă în baza Legii nr. 51/1991 erau şi sunt considerate a avea secret de stat, în condiţiile art. 100 din aceeaşi lege, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor şi implicit, a mijloacelor de probă obţinute în condiţiile acestei legi de către instanţa de judecată, nefiind accesibile nici acesteia şi cu atât mai puţin, părţilor.
Această diferenţiere are implicaţii în ce priveşte drepturile părţilor în procesul penal, fiind de natură a aduce atingere dreptului la apărare consfinţit de art. 24 din Constituţie, precum şi accesului liber la justiţie, inclusiv dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 21 din Constituţie, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităţilor statului, materializată în interceptarea unor convorbiri telefonice urmată de folosirea acestora ca şi mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situaţie ce nu poate fi verificată şi deci cenzurată de instanţa investită cu soluţionarea cauzei.
O asemenea situaţie este cu atât mai mult de neconceput, atunci când, iniţial cercetările au fost efectuate în baza Legii nr. 51/1991, considerându-se că există ameninţări la adresa siguranţei naţionale, iar ulterior finalizării cercetărilor în faza de urmărire penală, inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru infracţiuni de drept comun, altele decât cele care privesc siguranţa naţională.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 51/1991 contravin art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care se atribuie caracter de secret de stat informaţiilor care urmează a fi utilizate ca şi mijloace de probă în procesul penal, inclusiv a actelor procedurale care au stat la baza obţinerii acestora, cum sunt mandatele prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, care prevăd că informaţiile din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală atunci când privesc săvârşirea unei infracţiuni contravin prevederilor art. 21, art. 124 alin. (2) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, întrucât neagă accesul instanţei la informaţii, probe sau mijloace de probă, valorificate şi evaluate de organul de urmărire penală şi în plus, neagă accesul la noi informaţii necesare justei soluţionări a cauzei.
Caracterul secret al unor asemenea informaţii contravine accesului la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi principiului egalităţii armelor, deoarece nu sunt accesibile părţilor, nu pot fi supuse dezbaterii în contradictoriu, deşi acestea au fost cunoscute şi valorificate de organul de urmărire penală în acuzare.
În plus, probele nedivulgate trebuie să fie cunoscute de către judecător.
În cauză, eforturile repetate ale instanţei de apel, în sensul obţinerii probelor şi mijloacelor de probă (inclusiv mandatele de interceptare şi suporţii originali ai înregistrărilor) au rămas până în acest moment fără un rezultat.
Dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991, potrivit cărora mandatul în baza căruia se interceptează comunicaţii în scopul culegerii de informaţii în legătură cu ameninţări la adresa siguranţei naţionale este emis de către procuror, contravin art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, întrucât instituie o inegalitate în faţa legii între persoanele cercetate pentru infracţiuni ce atrag incidenţa Codului de procedură penală şi persoanele cercetate în condiţiile Legii nr. 51/1991, privind siguranţa naţională.
După intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a modificărilor aduse Codului de procedură penală, înregistrările audio sau video, pot fi autorizate pentru infracţiunile enumerate în art. 91 alin. (2), numai de către un judecător.
Aceste modificări în materia înregistrărilor audio sau video au avut în vedere ca şi cele în materia arestării preventive, faptul că anumite restrângeri ale drepturilor fundamentale ale omului nu pot fi dispuse decât de către un tribunal independent şi imparţial, adică un organ caracterizat prin independenţă faţă de executiv.
În ciuda acestor modificări ale Codului de procedură penală, Legea nr. 521/1991 permite şi astăzi, ca în cazul unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale, interceptarea comunicaţiilor unei persoane să se facă în baza unui mandat emis de către un procuror, ceea ce este de natură să aducă atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut în art. 26 din Constituţie şi secretului corespondenţei, prevăzut de art. 28 din Constituţie.
Astfel, dacă în primul caz, autorizare înregistrărilor se face de către judecător, în cel de-al doilea caz, mandatul este emis în continuare, de către procuror.
Dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 51/1991 care prevăd ca în anumite situaţii care ar impune „înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională", interceptarea comunicaţiilor să se facă pe o perioadă limitată de timp (cel mult 48 ore) de către organele specializate în materia informaţiilor, fără a exista autorizarea prevăzută de lege, contravin art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, întrucât instituie un regim discriminatoriu între persoanele cercetate pentru infracţiuni ce atrag incidenţa Codului de procedură penală şi persoanele cercetate în condiţiile Legii nr. 51/1991, privind siguranţa naţională.
S-a apreciat că această inegalitate în faţa legii este cu atât mai evidentă, în condiţiile în care informaţiile obţinute în baza Legii nr. 51/1991 sunt utilizate ca mijloace de probă pentru alte infracţiuni decât cele care vizează siguranţa naţională, ceea ce ar permite eludarea cadrului legal reglementat de Codul de procedură penală în privinţa interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, inclusiv a garanţiilor oferite în această materie.
Dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, potrivit cărora informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat pot fi declasificate prin HG la solicitarea motivată a emitentului, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4), a art. 21 alin. (3) şi a art. 24 din Constituţie, în măsura în care declasificarea vizează informaţii ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal.
Întrucât, într-o asemenea ipoteză, atât iniţiativa cât şi Decizia finală în ce priveşte declasificarea unor atare informaţii aparţin unor instituţii din afara puterii judecătoreşti, rezultă că se limitează dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie, ca şi dreptul la apărare.
În prezenta cauză, respectând cadrul legal în materie, curtea de apel s-a adresat parchetului ca instituţie emitentă, pentru ca acesta să întreprindă demersurile necesare în vederea declasificării mandatelor emise în baza Legii nr. 51/1991. La rândul său, parchetul s-a adresat S.R.I. şi Ministerului de Interne, pentru ca aceste instituţii să aprecieze asupra oportunităţii declasificării mandatelor de interceptare. În final, chiar şi în situaţia în care se va formula o solicitare de declasificare a acestor informaţii, Decizia va aparţine Guvernului.
Rezultă, aşadar, că instanţa investită cu soluţionarea cauzei nu are, potrivit legislaţiei în vigoare, nici un mijloc procedural, inclusiv măsuri de constrângere, prin care să determine instituţii din afara puterii judecătoreşti să declasifice informaţii ce sunt necesare aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei, aducându-se atingere prin conduita acestor instituţii, înfăptuirii actului de justiţie ce constituie esenţa şi menirea puterii judecătoreşti.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de apel a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a textelor sus-menţionate, suspendând judecarea cauzei pe durata soluţionării excepţiei.
II. Cu privire la starea de arest a inculpaţilor B.V., D.S., C.Şt., B.I., M.P., S.M., P.G., P.A., C.I.E., S.A., U.C., S.S. şi B.I., Curtea de Apel Bucureşti a considerat că se menţin temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive împotriva inculpaţilor, impunându-se în continuare, cercetarea lor în stare de arest.
S-a apreciat că şi la acest moment procesual există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., că inculpaţii ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală, probatoriile administrate până în prezent, inclusiv în această fază procesuală, neputând conduce la o altă concluzie.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. Bucureşti şi inculpaţii B.I., P.A., M.P. şi S.M.
Recursurile sunt nefondate.
Încheierea pronunţată este temeinică şi legală.
Examinând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, de cazurile de casare invocate, precum şi din oficiu, se apreciază de Înalta Curte, că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod neîntemeiat se susţine de către parchet că excepţia de neconstituţionalitate a art. 10, 11 lit. d), art. 13 şi 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, respectiv art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, nu are legătură cu cauza.
Înalta Curte consideră că relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate se poate aprecia în funcţie de momentul în care este invocată, de starea de fapt şi de probele administrate.
Astfel, se reţine că, în prezent, cauza se află în faza procesuală a apelului când instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, capătă nu numai dreptul ci şi obligaţia de a cenzura hotărârea primei instanţe sub toate aspectele în fapt şi în drept, în ce priveşte aspectele de drept substanţial şi material, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., deci sub acest aspect, invocarea excepţiei are relevanţă.
Se mai reţine, de asemenea, că excepţia invocată se referă la mijloace de probă administrate în cauză, în baza cărora au fost condamnaţi inculpaţii, respectiv înregistrările audio efectuate în baza Legii nr. 51/1991.
Având în vedere că instanţa de apel, care trebuie să pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului, se află în imposibilitate de a cenzura, sub aspectul legalităţii sale, un mijloc de probă care a stat la baza soluţionării pe fond a cauzei, se poate aprecia că de soluţionarea excepţiei va depinde şi soluţionarea cauzei.
Înalta Curte nu poate reţine nici critica parchetului referitoare la lipsa efectelor asupra prezentei cauze a excepţiei de neconstituţionalitate care, în situaţia în care ar fi admisă nu ar acţiona decât pentru viitor.
Efectele deciziei de constatare a neconstituţionalităţii sunt erga omnes. Dispoziţiile constate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Având în vedere că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a făcut în faza de judecare a recursului, în cauză nepronunţându-se o hotărâre definitivă, o eventuală admitere a excepţiei invocate ar avea efecte şi asupra prezentei cauze.
Cât priveşte recursurile declarate de inculpaţii B.I., P.A., M.P. şi S.M., urmează ca şi acestea să fie respinse, în cauză menţinându-se temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.
Înalta Curte apreciază că şi la acest moment procesual există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., că inculpaţii ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală, faţă de probele administrate până în această fază procesuală.
În ce priveşte incidenţa, în continuare, a dispoziţiilor art. 148 lit. h) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că faptele pentru care inculpaţii sunt cercetaţi au un grad ridicat de pericol social, determinat de împrejurările în care se reţine că ar fi fost comise şi care justifică că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, cu atât mai mult o parte din inculpaţi nu se află la primul conflict cu legea penală.
Cenzurarea stării de arest a inculpaţilor nu presupune o analiză a vinovăţiei inculpaţilor în comiterea faptelor pentru care sunt cercetaţi, întrucât aceasta ar echivala cu o ante pronunţare asupra fondului cauzei.
Împrejurarea că, în opinia instanţei de apel anumite texte de lege contravin Constituţiei, nu poate conduce la concluzia schimbării sau inexistenţei temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, întrucât, pe de o parte, singura autoritate competentă să statueze asupra constituţionalităţii este Curtea Constituţională, iar pe de altă parte, mijloacele de probă puse în discuţie, respectiv înregistrările convorbirilor telefonice, nu se referă la toţi inculpaţii aflaţi în stare de arest şi au fost avute în vedere, prin coroborare cu alte mijloace de probă, la stabilirea de către prima instanţă a vinovăţiei persoanelor cercetate.
De asemenea, dată fiind complexitatea cauzei, se apreciază că „termenul rezonabil" nu este depăşit, fiind respectate astfel şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) al C.E.D.O.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. Bucureşti şi de inculpaţii B.I., P.A., M.P. şi S.M. împotriva încheierii din 5 aprilie 2006, pronunţată în dosarul nr. 28733/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. Bucureşti şi de inculpaţii B.I., P.A., M.P. şi Ş.M. împotriva încheierii din 5 aprilie 2006, pronunţată în dosarul nr. 28733/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi B.I., P.A., M.P. şi S.M. la câte 60 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2493/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2543/2006. Penal → |
|---|
