ICCJ. Decizia nr. 266/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.266/2006
Dosar nr. 512/1/2006
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Braşov, având pe rol soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi de inculpatul M.C.I. împotriva sentinţei penale nr. 523/ S din 6 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 699/2005, la termenul din 4 ianuarie 2006, din oficiu, a pus în discuţia părţilor starea de arest a inculpatului.
Prin încheierea din aceeaşi dată Curtea de Apel Braşov a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului în temeiul art. 160b C. proc. pen. A constatat că măsura arestării preventive s-a luat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale raportate la starea de fapt cu care a fost sesizată instanţa, constatându-se legalitatea ei. A apreciat că Tribunalul Braşov, ca organ judiciar competent, a luat măsura arestării preventive, întrucât existau motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârşit infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., condamnându-l la 4 ani închisoare, urmare a schimbării încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare al instanţei din infracţiunea de tâlhărie. De asemenea, instanţa de apel a apreciat că în prezent subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., întemeiat pe starea de fapt care rezultă din probele administrate până la acel moment.
Împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în termen legal a declarat recurs, inculpatul M.C.I. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi punerea sa de îndată în libertate.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, întocmit la data de 24 martie 2005, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. b) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că la data de 23 februarie 2005, în jurul orei 21,00, în timp ce se afla pe str. Lungă din comuna Crizbov, a proferat ameninţări la adresa părţii vătămate G.G., folosindu-se şi de un cuţit, determinând-o astfel pe aceasta să-i dea suma de 250.000 lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Braşov sub nr. 699/2005.
La termenul din 6 octombrie 2005, instanţa de fond, prin sentinţa penală nr. 523/ S a dispus în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată prin actul de sesizare al instanţei faptei comise de inculpatul M.C.I. din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. b) C. pen., în infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., şi în baza acestui text de lege l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare.
Fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. 1254/P/Ap/2005.
La termenul din 4 ianuarie 2006, instanţa de control judiciar, verificând, din oficiu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.C.I.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 5 din C.E.A.D.O.L.F. şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă, sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus menţionată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă aşadar că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că fapte de natura celei săvârşită de inculpat (ameninţările proferate la adresa părţii vătămate şi împrejurarea că, pentru a-i induce temere părţii vătămate, inculpatul s-a folosit de un cuţit) dacă nu ar fi urmate de o ripostă fermă din partea societăţii, ar întreţine şi încuraja climatul infracţional, ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii şi ar induce un sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Toate aceste aspecte coroborate şi cu circumstanţele personale ale inculpatului care, deşi tânăr (28 ani) este neşcolarizat, nu şi-a satisfăcut stagiul militar, nu are nici o ocupaţie şi a avut o poziţie nesinceră pe parcursul procesului penal, justifică pe deplin dispoziţia instanţei de fond, în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.I. împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 1254/P/1Ap/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.I. împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 1254/P/Ap/2005.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 265/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 272/2006. Penal → |
|---|
