ICCJ. Decizia nr. 3106/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3106/2006
Dosar nr. 7348/1/2006
Şedinţa publică din 16 mai 2006
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 mai 2006, pronunţată în dosarul nr. 24479/3/2004 (704/2006), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus, printre alte măsuri, în temeiul art. 3002 C. proc. pen., cu referire la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea stării de arest a inculpaţilor N.P., V.C.G. şi R.A.R.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că se menţin şi în prezent temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, fiind întrunite, cumulativ, cerinţele art. 148 lit. h) C. proc. pen, privitoare la limita specială de pedeapsă şi la existenţa pericolului social concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat recurs inculpaţii N.P., R.A.R. şi V.C.G.
Inculpaţii N.P. şi R.A.R., prin motivele de recurs, susţinute oral, au solicitat casarea încheierii şi judecarea în stare de libertate, în raport de faptul că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 148 C. proc. pen., neexistând dovezi certe cu privire la vinovăţia acestora.
Inculpatul V.C., prin motivele de recurs amplu dezvoltate în scris, a criticat încheierea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, inculpatul a invocat excepţia nulităţii absolute a încheierii din Camera de Consiliu din 24 noiembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 3697/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care i s-a menţinut starea de arest în raport de faptul că au fost încălcate dispoziţiile privitoare la compunerea legală a instanţei prevăzută de art. 292, raportat la art. 52 alin. (51) C. proc. pen., precum şi cele cu privire la publicitatea şedinţei de judecată, atunci când se menţine măsura arestării preventive în faza judecăţii.
Se susţine că măsura arestării preventive a încetat de drept, la data de 27 noiembrie 2005, în raport cu faptul că ultima menţinere a măsurii arestării preventive a fost dispusă de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea din 29 septembrie 2005 în dosarul nr. 6775/2004.
De asemenea, recurentul-inculpat V.C.G. a invocat excepţia nulităţii absolute a încheierii din data de 13 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, susţinând că la termenul din 11 ianuarie 2006, a formulat o cerere de recuzare a tuturor magistraţilor Tribunalului Bucureşti, inclusiv a preşedintelui completului de judecată, cererea fiind respinsă de către acesta.
În consecinţă, inculpatul solicită să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept, întrucât toate hotărârile pronunţate în cauză, cu privire la această măsură sunt lovite de nulitate absolută.
Se critică hotărârea şi cu privire la greşita respingere a cererii de revocare a măsurii arestării susţinând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv cele prevăzute de art. 148 lit. c) şi h) C. proc. pen., nu mai subzistă în prezent.
Examinând încheierea atacată sub aspectele invocate de inculpaţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate, criticile privind nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii fiind nefondate. Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă. Prin sentinţa penală nr. 103 din 26 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la pedepse privative de libertate.
Împotriva acestei hotărâri, inculpaţii au formulat apeluri, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar în cadrul acestei faze procesuale instanţa a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive conform art. 3002 şi constatând că temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă şi în prezent şi impun în continuare privarea acestora de libertate, în temeiul art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut starea de arest a recurenţilor.
Cu privire la criticile de nelegalitate formulate de inculpatul V.C.G.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 noiembrie 2005, Curta de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 521 C. proc. pen., menţinerea stării de arest a inculpatului V.C.G. şi a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea cererii de recuzare a tuturor magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti.
De menţionat că obiectul cauzei cu care a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti l-a constituit cererea de recuzare a tuturor magistraţilor de la Tribunalul Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor în vigoare art. 521 alin. (51) corect aplicate de Curtea de Apel Bucureşti, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv când se recuză întreaga instanţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege.
Aceste dispoziţii legale sunt imperative şi în condiţiile în care instanţa superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare este la rândul ei recuzată.
Astfel, instanţa este obligată, înainte de a trimite, la rândul ei, cauza instanţei superioare, să se pronunţe asupra legalităţii arestării preventive a …………….
Curtea de Apel Bucureşti a procedat în conformitate cu dispoziţiile legale la pronunţarea încheierii din 24 noiembrie 2005, astfel că în cauză nu poate fi reţinută nulitatea absolută referitoare la dispoziţiile care reglementează compunerea instanţei prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul nefiind incompatibil, cum greşit a susţinut recurentul-inculpat (de altfel în cererea de recuzare a întregii instanţe a Curţii de Apel Bucureşti, formulată de inculpat, a fost respinsă prin încheierea nr. 661 din 25 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Înalta Curte constată că nici încheierea din 13 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 6775/2004, nu este lovită de nulitate absolută, cum susţine inculpatul V.C.
Prin această încheiere, tribunalul a respins cererea formulată de inculpat privind trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti ca ………………… şi abuziv formulată.
De asemenea, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Preşedintelui Secţiei în vederea desemnării completului competent să soluţioneze cererea de recuzare a preşedintelui de complet.
Instanţa a reţinut că cererea este abuzivă, făcută în scopul tergiversării cauzei, contrar dispoziţiilor art. 52 C. pen., fără respectarea cerinţelor prevăzute de dispoziţia menţionată.
De asemenea, s-a avut în vedere că inculpatul a formulat mai multe cereri de recuzare pentru aceleaşi motive.
Înalta Curte constată că încheierea nu este lovită de nulitate absolută, nefiind încălcate dispoziţiile relative la compunerea instanţei, judecătorul care a soluţionat cauza nefiind incompatibil.
De altfel, se observă că încheierile menţionate au fost verificate de instanţele superioare, inclusiv prin prisma motivelor susţinute de inculpat în prezentul recurs, intrând în puterea lucrului judecat (în mod normal, reverificarea acestor hotărâri trebuia să exceadă prezentului recurs, însă Înalta Curte s-a pronunţat din nou asupra acestor critici în condiţiile în care inculpatul a invocat eventualitatea aplicării dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, în orice stadiu procesual).
Legea recunoaşte părţilor drepturi procedurale şi le garantează liberul la exerciţiu, însă acestea trebuie exercitate cu bună credinţă, în conformitate cu scopul pentru care au fost recunoscute de lege.
Cu privire la respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventivă dispusă prin încheierea recurată, formulată de inculpatul V.C.
Potrivit art. 141 C. proc. pen., încheierea dată în primă instanţă şi în apel (cum este cazul în speţă) prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ……… poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.
per a contrario, rezultă că în cazul respingerii unei astfel de cereri (instanţa de apel a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpat) recursul nu este admisibil, dispoziţie legală cunoscută de altfel şi de apărătorul inculpatului care, prin cererea de recurs a arătat că înţelege să critice hotărârea instanţei în ceea ce priveşte menţinerea stării de arest, dispoziţie pe care o consideră nelegală şi netemeinică.
Cu privire la motivele de netemeinicie a încheierii recurate invocate de către cei trei inculpaţi
Temeiul juridic care a stat la baza luării măsurii arestării preventive l-a constituit dispoziţiile art. 148 lit. c) şi h) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că şi în prezent subzistă temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive, măsură care este legală şi temeinică.
Se reţine că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., cu referire la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că instanţa este obligată să verifice, periodic dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun n continuare privarea de libertate, dispune menţinerea acesteia.
În raport de natura şi gravitatea sporită a infracţiunii pentru care recurenţii inculpaţi sunt cercetaţi, de împrejurările în care se reţine că ar fi fost comisă, cât şi de urmările socialmente periculoase, care rezultă din cuantumul mare al prejudiciului presupus produs, Curtea reţine că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică prin crearea unui sentiment de temere şi insecuritate în rândul societăţii civile.
De asemenea, se constată că în cauză au fost administrate probe din care rezultă presupunerea că recurenţii au săvârşit infracţiunea pentru care sunt cercetaţi.
Faptul că până în prezent în cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
În raport de pericolul social concret al faptelor presupus săvârşite de recurenţii-inculpaţi, Curtea apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect, că se impune menţinerea măsurii arestării preventive faţă de aceştia, iar în consecinţă, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.P., V.C.G. şi R.A.R. împotriva încheierii din 2 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 24479/3/2004 (704/2006).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de 60 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2960/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3157/2006. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
