ICCJ. Decizia nr. 3901/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3901/2006
Dosar nr. 5920/1/2006
Şedinţa publică din 19 iunie 2006
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 711/ PI din 16 noiembrie 2005 a Tribunalului Timiş, a fost condamnat inculpatul C.A. la pedeapsa de 9 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 şi 176 lit. d) C. pen. şi la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi e) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, sporită cu un an, în final acesta urmând a executa 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 14 aprilie 2005, la zi.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile S.M.T. suma de 38.833.452 lei vechi, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale victimei R.F., luându-se act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
La data de 24 ianuarie 2005, inculpatul C.A. s-a întâlnit cu R.F., care era însoţit de vărul său, R.P.M. şi împreună s-au deplasat la barul M. din municipiul Lugoj, unde au consumat băuturi alcoolice. În local şi-a făcut apariţia şi C.E., o prietenă apropiată a inculpatului.
În jurul orelor 16,00, cei patru au părăsit localul şi, la propunerea lui R.F. s-au deplasat în satul Măguri cu autoturismul, proprietatea lui R.F.
După terminarea petrecerii, inculpatul i-a cerut lui R.F. să-l ducă în Lugoj. Acesta a acceptat şi i-a solicitat vărului său R.F. să conducă autoturismul. În maşină s-au mai urcat C.E., C.A., R.F. şi R.P.C., ultimii 3 pe bancheta din spate.
În timpul deplasării spre Lugoj, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, i-a cerut să oprească deoarece doreşte să conducă autoturismul, cerere refuzată de R.F. pe motiv că inculpatul consumase alcool.
La un moment dat, inculpatul a scos un cuţit din haină şi i-a cerut şoferului să oprească. Speriat, R.F. a oprit autoturismul şi toate persoanele au coborât cu excepţia martorei C.E.
R.F. a insistat pe lângă inculpat să nu conducă autoturismul, iar C.A. s-a apropiat de el şi l-a lovit cu cuţitul în hemitoracele stâng. Inculpatul a continuat să lovească cu cuţitul în direcţia victimei, care pentru a se apăra a ridicat mâinile, fiind lovit la mâna stângă şi în zona molară stângă (obrazul stâng).
După exercitarea violenţelor, inculpatul s-a urcat în autoturismul părţii vătămate, a pornit motorul şi s-a deplasat la locuinţa sa din municipiul Lugoj. În urma incidentului violent victima, însoţită de R.F. şi R.P.C., s-a deplasat în satul cel mai apropiat, de unde a fost transportată la S.M.L., iar de aici a fost dusă la S.M.T. unde a fost internată cu diagnosticul „plagă înjunghiată hemitorace stâng, hemipneumotorax stâng, plagă excoriată molară stângă, heteroagresiune".
Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, planşelor foto executate în cauză, Raportului de cercetare medico-legală din 25 ianuarie 2005, raportului de expertiză psihiatrică din 3 ianuarie 2005, declaraţiilor părţii vătămate, depoziţiilor martorilor R.F., R.P.C., C.E., N.D., probe coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 116/ A din 16 martie 2006, a respins apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs prin care a solicitat:
- achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a comis tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav, iar autoturismul i-a fost încredinţat de partea vătămată; schimbarea încadrării juridice din art. 20 raportat la art. 174 şi 176 lit. d) C. pen., în art. 182 din acelaşi cod, având în vedere numărul necesar de numai 20 zile de îngrijiri medicale; reducerea pedepsei, apreciind că sancţiunea aplicată este disproporţionat de mare în raport cu faptele comise. Recursul nu este fondat.
Instanţa de fond, pe baza probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de cercetare judecătorească, a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, încadrând corespunzător din punct de vedere juridic faptele comise în textele de lege mai sus menţionate. La rândul său, instanţa de control judiciar a reverificat probele administrate şi a reţinut, justificat, că inculpatul a comis cele două infracţiuni.
Vinovăţia inculpatului rezultă din declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi, declaraţii care se coroborează cu expertiza medico-legală, cu procesul verbal de cercetare la locul faptei şi cu planşele foto executate în cauză.
Este adevărat că atât partea vătămată cât şi martorii audiaţi au revenit asupra declaraţiilor iniţiale şi au susţinut că leziunile suferite de victimă au fost accidentale, în urma căderii părţii vătămate peste inculpat, împrejurare în care s-a înţepat.
Aceste ultime declaraţii ale martorilor şi părţii vătămate vor fi înlăturate, ele fiind în contradicţie cu raportul de constatare medico-legală întocmit de dr. C.M., raport care evidenţiază că partea vătămată prezintă mai multe leziuni, în locuri diferite, leziuni cauzate de lovirea repetată cu un corp înţepător-tăietor. Ori, declaraţiile ultime ale martorilor şi părţii vătămate relevă că partea vătămată a alunecat şi a căzut o singură dată peste inculpat, nedând nici o explicaţie faptului că victima a fost rănită în trei locuri (faţă, mâna stângă şi maxilar stâng). Procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto executate infirmă, de asemenea, susţinerile inculpatului, ale părţii vătămate şi martorilor care au susţinut că inculpatul ar fi alunecat pe zăpadă şi ar fi antrenat în cădere pe partea vătămată, din cele două mijloace de probă rezultând că la locul faptei nu a existat nici zăpadă şi nici alunecuş.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar conform art. 62 din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată sunt obligate să lămurească, pe bază de probe, cauza sub toate aspectele.
Aşadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o distincţie în ceea ce priveşte valoarea lor probantă, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale ori în aceea a judecăţii.
În consecinţă, nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului, părţii vătămate şi martorilor, instanţa fiind îndreptăţită a reţine numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul.
Simpla retractare a unor declaraţii, indiferent de organul judiciar în faţa căruia au fost făcute, nu poate produce efectul de a înlătura declaraţiile retractate, cu atât mai mult atunci când situaţia de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte probe ale dosarului.
Instanţele de fond şi de apel, deşi nu au făcut referire la textele de lege menţionate, au reţinut corect situaţia de fapt pe baza coroborării primelor declaraţii ale părţii vătămate şi ale martorilor, declaraţiile care sunt confirmate de celelalte mijloace de probă, respectiv de raportul de constatare medico-legală, procesele verbale de cercetare la locul faptei şi planşele foto.
Referitor la infracţiunea de tâlhărie, instanţele au reţinut corect că nu a existat o înţelegere între partea vătămată şi inculpat cu privire la împrumutul autoturismului, nejustificându-se de ce partea vătămată, grav rănită, a rămas pe şosea, între localităţile Lugoj şi satul Tapia, iar autoturismul a fost abandonat de tatăl inculpatului în faţa căminului cultural din satul Măguri.
Împrejurarea că inculpatul şi partea vătămată s-au împăcat ulterior nu înlătură răspunderea penală pentru săvârşirea celor două infracţiuni, motiv pentru care cererea inculpatului de a fi achitat va fi respinsă.
Al doilea motiv de recurs invocat de inculpat, ce vizează încadrarea juridică a tentativei la infracţiunea de omor este, de asemenea, nefondat.
Pentru existenţa infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., este necesar ca, pe plan subiectiv, în raport de rezultatul produs, inculpatul să fi acţionat cu praeterintenţie.
În vederea delimitării infracţiunii de vătămare corporală gravă de tentativa de omor, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se ţină seama de toate datele de fapt, începând cu obiectul folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce şi terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistenţe medicale calificate punea în primejdie viaţa victimei.
În speţă, fapta inculpatului de a aplica trei lovituri de cuţit, din care două în regiuni ale corpului unde se află organe vitale (a treia lovitură a fost parată de partea vătămată cu mâna stângă) constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar nu infracţiunea de vătămare corporală gravă, atâta vreme cât viaţa victimei a fost salvată numai prin asistenţa medicală calificată şi de urgenţă ce i s-a asigurat la S.M.T., unde a fost trimis de la S.M.L., considerent pentru care şi acest motiv de recurs va fi respins.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că au fost respectate dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Astfel, la stabilirea pedepsei au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite şi persoana făptuitorului.
Comiterea a două infracţiuni în concurs real, ambele cu un ridicat pericol social şi, mai ales, urmările acestora, impuneau aplicarea unor pedepse peste limita inferioară a textelor sancţionatorii.
Datele ce caracterizează persoana făptuitorului (nu a recunoscut infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, are antecedente penale, fiind anterior condamnat la un an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 35 din Decretul nr. 328/1968) conduc la această concluzie, şi anume că pedeapsa aplicată a fost bine individualizată.
În raport de considerentele expuse, recursul declarat de inculpat nu este fondat şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
Se va computa perioada arestării preventive, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva deciziei penale nr. 116/ A din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 14 aprilie 2005 la 19 iunie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3870/2006. Penal. Cerere de contopire a... | ICCJ. Decizia nr. 3902/2006. Penal → |
|---|
