ICCJ. Decizia nr. 4424/2006. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4424/2006
Dosar nr. 6119/1/2006
Şedinţa publică din 11 iulie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 5 pronunţată în Şedinţa publică din 23 februarie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia ridicată de inculpatul C.C.C. şi în baza art. 333 C. proc. pen., a dispus restituirea cauzei la D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în vigoare la data săvârşirii faptei de către inculpat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. 40/P/2004, D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău a trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii, de luare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că, la data de 15 octombrie 2004, a pretins suma de 600–700 EURO de la B.C.V. pentru a pronunţa o soluţie favorabilă, în cauza penală pe care o judeca, primind de la acesta, la data de 18 octombrie 2004, suma de 500 EURO.
Prin încheierea din 10 august 2005, Curtea de Apel Suceava a trimis cauza la Curtea de Apel Ploieşti, ca urmare a încheierii nr. 4444 din 18 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis cererea de strămutare a cauzei, formulată de inculpat.
În şedinţa de judecată din data de 10 februarie 2006 inculpatul a invocat excepţia nulităţii adresei nr. 1748/2004 emisă de Ministerul Justiţiei privind avizul dat, prin care se încuviinţa efectuarea percheziţiei, reţinerii şi arestării preventive a inculpatului.
Inculpatul a susţinut că încuviinţarea percheziţiei, arestării şi trimiterea în judecată a unui magistrat este condiţionată de existenţa unui aviz prealabil al Ministerului Justiţiei, iar acest aviz a fost dat de secretarul de stat S.C., nefiind identificat însă nici un ordin de delegare a acestuia după cum rezulta din adresa nr. 1808/II/2006 emisă de Ministerul Justiţiei – Cabinetul ministrului.
S-a mai reţinut că avizul este un atribut personal al Ministerului Justiţiei şi întrucât acest aviz a fost semnat de secretarul de stat S.C., care nu a fost obligat în acest sens, respectivul aviz este nul.
Curtea, invocând în considerentele hotărârii, dispoziţiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, a reţinut că încuviinţarea prevăzută de acest text de lege, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, întrucât adresa nr. 1748/2004 emisă de Ministerul Justiţiei deşi poartă numele ministrului justiţiei nu este semnată de acesta, ci de un secretar de stat, ce nu avea la acea dată atribuţiile prevăzute de lege pentru a încuviinţa efectuarea percheziţiei, reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului. Instanţa de fond face trimitere la adresa nr. 1808/II/2006 emisă de Ministerul Justiţiei, din care rezultă că nu a fost identificat nici un ordin de delegare a fostului secretar de stat C.S. pentru încuviinţarea percheziţiei, reţinerii sau arestării preventive a inculpatului.
Instanţa a concluzionat că avizul justiţiei de natura juridică a unui act condiţie pentru efectuarea actelor procesuale în cauză, acesta emiţându-se cu încălcarea dispoziţiilor legale, producând o vătămate intereselor legale ale inculpatului şi vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui aviz, situaţie în care, în opinia instanţei urmărirea penală nu este completă şi completarea s-ar face cu întârziere în faţa instanţei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 333 C. proc. pen.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi inculpatul C.C.C.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie critică hotărârea pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că avizul nr. 1748/2004 al Ministerului Justiţiei de încuviinţare a percheziţionării, reţinerii şi arestării preventive a inculpatului C.C.C. a fost acordat cu respectarea dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în vigoare la data de 18 octombrie 2004 şi ale art. 9 din HG nr. 736/2003.
Aprecierea instanţei de judecată în sens contrar, în opinia recurentului, este rezultatul lipsei de rol activ de care a dat dovadă în soluţionarea cauzei. Instanţa de judecată trebuia să constate că adresa nr. 1808/II/2006 a Ministerului Justiţiei invocată de inculpat este incompletă şi să solicite relaţii Ministerului Justiţiei în legătură cu condiţiile în care a fost emis avizul nr. 1784/2004 de încuviinţare a reţinerii şi arestării preventive a inculpatului C.C.C., respingând cererea procurorului care a fost formulată în sensul celor sus-menţionate.
Al doilea motiv de recurs se referă la greşita restituire a cauzei către D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti, unitatea de parchet de pe lângă curtea de apel unde a fost strămutată în loc de D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău, care a întocmit rechizitoriul, strămutarea cauzei nu atrage o competenţă specială a organelor de urmărire penală.
Recurentul inculpat critică hotărârea pentru nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 6 şi 17 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că deşi instanţa a reţinut în mod corect că în cauză nu a existat încuviinţarea ministrului justiţiei prevăzută de art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la data respectivă, raportat la calitatea sa de magistrat, soluţia care se impunea în cauză ar fi fost aceea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., fapta nu există.
Se susţine că, lipsind încuviinţarea legală pentru percheziţionare, procesul verbal încheiat de organul de urmărire penală este nul absolut. Toate probele administrate în cauză, ulterioare acestui act nul absolut, atrag acte care, de asemenea, sunt nule.
Nulitatea absolută este invocată şi pentru motivul că inculpatul nu a fost asistat deşi asistenţa juridică era obligatorie. Toate actele de urmărire penală s-au făcut cu încălcarea dreptului la apărare, apărătorul nefiind înştiinţat de efectuarea acestor acte de urmărire penală. Este invocat art. 64 alin. (2) C. proc. pen., susţinându-se că mijloacele de probă au fost obţinute în mod ilegal. Avizul Ministerului Justiţiei a fost emis ulterior actelor premergătoare sau începerii urmăririi penale.
O altă soluţie propusă de recurent, este cea prevăzută de art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, deoarece nu a existat avizul cerut de lege în mod imperativ pentru cercetarea sau trimiterea în judecată.
În opinia recurentului, soluţia instanţei de fond, care limitează necesitatea încuviinţării la percheziţie, reţinere sau arestare, reprezintă o greşită aplicare a legii, deoarece, art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 a ultraactivat.
În sprijinul opiniei sale este invocat art. 38 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei în vigoare la data emiterii încuviinţării, Decizia nr. 53 din 21 martie 2000 şi Decizia nr. 187/2005 a Curţii Constituţionale.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte reţine că numai recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Restituirea pentru completarea urmăririi penale este o instituţie complexă a judecăţii prin care se ajunge la reluarea urmăririi penale, potrivit art. 270 lit. b) C. proc. pen.
Restituirea are ca obiect numai refacerea sau completarea actelor de urmărire cu privire la faptele şi persoanele cu judecarea cărora instanţa a fost investită prin rechizitoriu.
Restituirea se dispune motivat, instanţa fiind obligată să menţioneze în hotărâre cauzele pentru care a dispus astfel, indicând faptele şi împrejurările ce trebuie stabilite de organul de urmărire şi prin ce anume mijloace de probă.
Instanţa de fond, a reţinut numai faptul că avizul de încuviinţare a fost dat cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a considerat că soluţia care se impune este cea prevăzută de art. 333 C. proc. pen., dar fără a respecta cerinţele acestui text de lege, în sensul de a indica faptele şi împrejurările ce trebuie stabilite de organul de urmărire penală şi prin ce mijloace de probă.
Pronunţând o soluţie de restituire, în atare situaţie, nici nu putea instanţa să se conformeze textului de lege, deoarece, într-adevăr, lipsa avizului impus de art. 91 alin. (2) din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 care prevede că magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului, impunea o soluţie de încetare a procesului penal.
Această soluţie se impunea, deoarece avizul ministrului justiţiei reprezintă o condiţie prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, fiind într-adevăr o măsură favorabilă magistratului.
La data săvârşirii faptelor de către inculpat, este unanim recunoscut că era în vigoare art. 100 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 potrivit căruia: „Judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, încuviinţarea se acordă de către ministrul justiţiei".
Este evident că textul în noua redactare reţine obligaţia obţinerii, încuviinţării pentru realizarea a trei activităţi procesual penale şi anume: percheziţia, reţinerea si arestare. Numai pentru aceste activităţi procesual penale, ministrul justiţiei putea să le încuviinţeze.
Decizia Curţii Constituţionale, invocată de recurent care se referă la excepţia de neconstituţionalitate, invocată cu privire la acest text şi care a fost respinsă, cuprinde în considerentele sale, referire la vechea decizie prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 din Legea nr. 92/1992, deoarece motivele sunt identice. În noua redactare, textul a restrâns sfera activităţilor procesual penale, pentru care se impune încuviinţare prealabilă, raţiunea textului fiind aceeaşi, protecţia magistratului împotriva abuzurilor.
Faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale se reţine că Legea nr. 303/2004 privind statului magistraţilor a preluat temporal soluţia legislativă a prevederilor art. 91 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 92/1992, nu trebuie interpretat în sensul ultraactivităţii acestui text de lege, Decizia se referă la soluţia temporară a acordării încuviinţării celor trei activităţi procesual penale de către ministrul justiţiei.
Textul de lege actual excluzând încuviinţarea cercetării, avizul nu mai poate constitui o condiţie prealabilă pentru punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, nu se mai impune o soluţie de încetare a procesului penal în cazul în care nu s-ar fi acordat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Pe cale de consecinţă, nici soluţia de achitare, propusă de recurent, pe motiv că fapta nu există, nu se impune.
Motivul invocat de parchet, cu privire la greşita soluţie de restituire şi lipsa de rol activ a instanţei este corectă.
Soluţia de restituire nu se impunea pentru considerentele deja reţinute.
Art. 287 alin. (1) C. proc. pen., prevede că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi realizării rolului educativ al judecăţii.
Această dispoziţie generală constituie o transpunere pe planul judecăţii a principiului fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor judiciare penale.
Instanţa nu numai că nu a manifestat rol activ, neobservând că adresa nr. 1808/II/2006 a Ministerului Justiţiei invocată de recurentul inculpat este incompletă, a respins, în mod întemeiat şi cererea procurorului de şedinţă în sensul de a solicita relaţii Ministerului Justiţiei în legătură cu condiţiile în care a fost emis avizul nr. 1784/2004.
Ca urmare a demersurilor efectuate de D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti a solicitat relaţii, Ministerului Justiţiei cu privire la condiţiile în care a fost emis avizul de încuviinţare a reţinerii percheziţionării şi arestării preventive a inculpatului C.C.C.
Cu adresa nr. 11924 din 2 martie 2006, Ministerul Justiţiei – D.R.U.R.C.S.M. a trimis, în copie Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2831/C/2004 prin care, în perioada 17 - 19 octombrie 2004, domnul C.D., ministrul justiţiei, a fost înlocuit de drept, pentru toate direcţiile şi compartimentele cuprinse în HG nr. 736/2003 de domnul C.Şt.S., fost secretar de stat.
În cauză, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se impune o soluţie de casare a hotărârii, urmând a fi admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând a se trimite cauza pentru continuarea judecăţii, să se aprecieze legalitatea încuviinţării ministrului justiţiei pentru activităţile procesual penale prevăzute de ar. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi să se stabilească în ce măsură mijloacele de probă administrate în cauză au fost obţinute ilegal, cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, urmând a se proceda în conformitate cu art. 64 C. proc. pen.
La aprecierea mijloacelor de probe vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 465 C. proc. pen., precum şi respectarea dreptului la apărare a inculpatului în faza de urmărire penală.
Conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul inculpatului, ca nefondat, şi în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva sentinţei penale nr. 5 din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C.C. împotriva sentinţei penale nr. 5 din 23 februarie 2006 a Curţii de ApelPloieşti.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 442/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4430/2006. Penal → |
|---|
