ICCJ. Decizia nr. 444/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.444/2006
Dosar nr. 21809/1/2005
(nr. vechi 6526/2005)
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 65 din 23 februarie 2005, Tribunalul Mehedinţi, în baza art. 215 alin. (1), (2) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpata T.D. la 3 ani închisoare.
În baza art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat pe aceeaşi inculpată la 2 luni închisoare.
A reîncadrat fapta prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 în infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. (1) din aceeaşi lege.
În baza art. 37 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289, art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat inculpata la pedeapsa de 3 luni închisoare.
În baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat inculpata la un an închisoare.
În baza art. 26 raportat la art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat inculpata la pedeapsa de 2 luni închisoare.
Potrivit art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea şi a dispus ca inculpata T.D. să execute 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen.
A dedus din pedeapsă, detenţia preventivă de la 3 aprilie 2001 la 3 aprilie 2003.
În baza art. 215 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpata I.I. la pedeapsa de un an închisoare.
În baza art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen., a condamnat pe aceeaşi inculpată la 2 luni închisoare.
Conform art. 33 şi art. 34 C. pen., a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de un an închisoare, în condiţiile art. 81 şi art. 82 din acelaşi cod.
A obligat pe inculpata T.D. la plata sumei de 4.705.925.000 lei cu dobânzile legale, către partea civilă Ministerul Agriculturii, cu titlu de despăgubiri civile, iar cele două inculpate, în solidar, la plata către aceeaşi parte civilă a sumei de 144.975.000 lei, cu dobânzile legale.
A dispus anularea înscrisurilor falsificate.
Inculpatele au fost obligate la plata sumei de 10.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
Inculpata T.D. a îndeplinit funcţia de administrator al SC D.C.I. SRL Orşova, iar inculpata I.I., administrator al SC L. SRL Băile Herculane.
Prin OG nr. 32/1999 s-a instituit sistemul cupoanelor pentru producătorii agricoli pe baza cărora aceştia puteau efectua plata unor bunuri şi servicii expres prevăzute de HG nr. 103/1999 către furnizorii unor asemenea bunuri şi servicii.
Furnizorii la rândul lor, puteau încasa valoarea efectivă a cupoanelor agricole, numai dacă făceau dovada că au livrat bunurile respective beneficiarilor de cupoane, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 din HG nr. 103/1999.
Speculând interesul beneficiarilor legali de cupoane agricole de a le vinde chiar sub valoarea lor nominală de 175.000 lei/buc., inculpata T.D. a achiziţionat în anul 1999 un număr de 27.963 cupoane agricole.
Deoarece, singura modalitate legală de obţinere a valorii nominale de 175.000 lei/buc. era dovedirea că în schimbul cupoanelor s-au vândut bunuri ori s-au prestat servicii, inculpata a achiziţionat în cursul anului 1999 mai multe documente justificative, reprezentând fie duplicate după exemplarele originale ale formularelor cu regim special, fie exemplare purtând numere de înregistrare nealocate spre distribuire furnizorului legal.
Inculpata T.D. a întocmit centralizatoare cu cupoanele agricole achiziţionate ilegal şi în perioada 1 aprilie 1999 – 31 iulie 1999, prin inducerea în eroare a funcţionarilor bancari, a reuşit decontarea prin agenţiile Orşova şi Băile Herculane ale B.C.R., agenţia Băile Herculane a B.A., din fondul Ministerului Agriculturii a sumei de 2.503.550.000 lei.
În urma verificărilor efectuate de organele financiare la firma inculpatei s-a constatat că, deşi în evidenţa contabilă a societăţii apar înregistrate ca efectuate operaţiuni de aprovizionare şi valorificare de îngrăşăminte chimice, doar pentru intervalul 1 aprilie - 31 iulie 1999, SC D.C.I. SRL a continuat să deconteze cupoane agricole prin bancă până la data de 11 octombrie 1999.
S-a stabilit că, în perioada 31 iulie – 11 octombrie 1999, SC D.C.I. SRL a decontat cupoane în valoare totală de 1.730.000.000 lei, astfel încât în anul 1999 s-au decontat în totalitate cupoane în valoare de 4.705.925.000 lei, în toate cazurile, inducerea în eroare a funcţionarilor bancari realizându-se prin folosirea unor date, înscrisuri şi acte false.
Prin aceleaşi manopere frauduloase şi inculpata I.I. a încasat prin agenţia Băile Herculane suma de 144.975.000 lei, reprezentând contravaloarea a 657 cupoane, prezentate spre decontare, bani care au ajuns în final tot la inculpata T.D.
Iniţial, cauza a fost soluţionată de Judecătoria Tr. Severin, prin sentinţa penală nr. 2815 din 18 octombrie 2001, care a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 432 din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Craiova, dispunându-se, ca urmare a dispoziţiilor Ordonanţei nr. 207/2000, care a modificat competenţa de soluţionare a cauzelor, trimiterea cauzei la Tribunalul Mehedinţi pentru soluţionare în primă instanţă.
Prin sentinţa penală nr. 386 din 17 decembrie 2003, Tribunalul Mehedinţi, soluţionând cauza în fond, a reţinut vinovăţia celor două inculpate pentru infracţiunile menţionate în rechizitoriu şi a dispus condamnarea acestora la pedepse cu închisoarea, cu executare în regim de detenţie, sentinţă care însă a fost desfiinţată în totalitate prin Decizia penală nr. 222 din 6 mai 2004 a Curţii de Apel Craiova, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât a apreciat că nu a fost rezolvat fondul cauzei.
În rejudecare, după desfiinţare, prima instanţă a dispus administrarea probelor, respectiv interogatoriul inculpatelor, audierea martorilor şi efectuarea unui supliment de expertiză contabilă.
La interogatoriu, inculpatele T.D. şi I.I. au negat săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimise în judecată, precizând că înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţilor s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.
Pe baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, prima instanţă a stabilit vinovăţia inculpatelor, întrucât expertiza grafică a concluzionat că inculpata T.D. este autoarea scrisului de pe facturile şi chitanţele fiscale, pe care inculpata I.I. le-a folosit pentru decontarea a 627 cupoane agricole, s-a constatat că din cele 10 firme din Bucureşti, pretins furnizoare de îngrăşăminte chimice, două apar înregistrate la registrul comerţului cu alte numere de înmatriculare, patru nu apar înregistrate, iar trei au asociaţi cetăţeni străini, iar datele nu corespund cu cele reale ale firmelor.
De asemenea, s-a constatat neconcordanţă între numerele de facturi şi cele alocate de I.N. spre R.T.C. H. SA şi că pentru nici o cantitate de îngrăşăminte chimice nu s-a prezentat certificat de calitate, lipsa din evidenţa primară a mijloacelor de transport marfă sau a cheltuielilor cu colaboratorii pentru transport; caracterul fictiv al operaţiunilor comerciale a rezultat şi din împrejurarea că pentru completarea unui număr de 7 facturi fiscale înregistrate în contabilitatea SC D.C.I. SRL şi a unui număr de 15 chitanţe fiscale, inculpata T.D. a apelat la serviciile inculpatei I.I., care a acceptat completarea rubricilor cu datele dictate de inculpata T.D., împrejurare confirmată atât de inculpata I.I., cât şi de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică.
Susţinerile apărării în sensul că faptele săvârşite nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, au fost înlăturate de prima instanţă, care a apreciat că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune relevantă este împrejurarea că fiind emise pentru realizarea unui scop definit, cupoanele agricole nu puteau fi folosite decât pentru realizarea acelui scop şi atâta timp cât scopul nu s-a realizat, scoaterea pe baza actelor false întocmite de inculpate a sumei de peste 4.000.000.000 lei din fondurile gestionate de Ministerul Agriculturii, constituie un prejudiciu în patrimoniul acestuia şi are corespondent în folosul necuvenit realizat de inculpate prin inducerea în eroare.
În raport de probele administrate, prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpatelor pentru infracţiunile de înşelăciune în formă continuată şi respectiv, complicitate la înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată şi respectiv, complicitate la această infracţiune, precum şi infracţiunea prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru inculpata T.D., constând în aceea că prin acele falsificate şi folosite au fost denaturate rezultatele financiare ale societăţii.
Ca urmare, s-a dispus condamnarea inculpatelor, iar la individualizarea judiciară a pedepselor s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), constând în gravitatea deosebită a faptelor săvârşite, dar şi lipsa antecedentelor penale, faptul că infracţiunile au fost comise cu mai mult timp în urmă, astfel încât aplicarea unor pedepse situate mult sub minimul special, este de natură să asigure reeducarea acestora.
Cu privire la latura civilă a cauzei, inculpatele au fost obligate la plata către Ministerul Agriculturii a sumelor reprezentând contravaloarea cupoanelor agricole, cu dobânzile legale, neavând relevanţă faptul că acestea au investit bani pentru cumpărarea acestor cupoane de la beneficiarii legali, atâta timp cât această cumpărare este interzisă.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel inculpatele, criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi au solicitat admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei şi în principal, să se dispună achitarea lor pentru infracţiunea de înşelăciune, întrucât fapta constituie contravenţie, în sensul art. 13 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 219/1999, iar în subsidiar, schimbarea încadrării juridice pentru inculpata T.D., din art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., în art. 215 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, în raport de prejudiciul apreciat de inculpată la suma de 10.163.000 lei, întrucât din probele administrate rezultă că bugetul de stat nu a fost prejudiciat în nici un fel, iar acestea trebuie obligate eventual să restituie numai beneficiul realizat nu şi sumele investite, iar valoarea netă încasată pe un cupon este de 371,85 lei; s-a solicitat, de asemenea, cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, să se constate că nu s-a produs urmarea materială prevăzută de lege, întrucât inculpata T.D. nu avea obligaţia înregistrării în contabilitate a unor acte fictive, în cauză existând numai infracţiunea de fals material sub semnătură privată.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 302 din 7 octombrie 2005, a respins apelurile inculpatelor, ca nefondate, reţinând pe baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, că prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt corectă, bazată pe un material probator concludent, just apreciat, în baza căruia încadrarea juridică dată faptelor şi cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat, sunt corecte.
S-a motivat că prin dispoziţiile OG nr. 9/1998 şi OG nr. 32/1999, s-a instituit sistemul de plată pe bază de cupoane valorice, cu finanţare de la bugetul de stat, în vederea procurării de materiale şi servicii necesare lucrărilor agricole, cupoanele acordându-se gratuit agricultorilor, cu condiţia să fie folosite exclusiv pentru achitarea bunurilor şi a serviciilor prevăzute în aceste acte normative.
În cauză, s-a constatat că inculpatele nu sunt agricultori, beneficiari de cupoane valorice şi nici nu au prestat în favoarea beneficiarilor acestor cupoane serviciile prevăzute de lege, pentru a fi îndreptăţite să le deconteze la instituţiile bancare abilitate şi să încaseze de la bugetul de stat contravaloarea lor; mai mult, pentru decontarea cupoanelor valorice, dobândite în împrejurările arătate mai sus, inculpatele au prezentat la agenţiile bancare, facturi false din care rezulta că ar fi vândut diverse bunuri agricultorilor, cărora li se acordaseră gratuit aceste cupoane.
Susţinerea apelantelor inculpate, în sensul că faptele săvârşite de ele constituie contravenţia prevăzută de art. 13 din OUG nr. 219/1999, a fost apreciată de instanţa de apel, ca nefondată, întrucât din chiar textul invocat rezultă că decontarea de cupoane contrar prevederilor ordonanţei constituie contravenţie dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune, ca în cauza de faţă.
S-a apreciat, totodată, că dispoziţiile menţionate se referă la operaţiunile efectuate contrar ordonanţei de către beneficiarii de drept ai cupoanelor agricole, calitate pe care inculpatele nu au avut-o.
S-a mai arătat, că inculpatele neavând calitatea de furnizori care să fi livrat beneficiarilor de cupoane agricole, bunuri sau să le fi prestat servicii, nu puteau pretinde de la agenţiile bancare contravaloarea cupoanelor în posesia cărora au intrat ilegal, vânzarea-cumpărarea de cupoane pentru agricultori, fiind interzisă şi ca atare, din moment ce activitatea de decontare a cupoanelor a avut un caracter ilicit, inculpatele trebuie să restituie părţii civile întreaga sumă de bani încasată prin inducerea în eroare a unităţilor bancare şi nu doar echivalentul profitului realizat de acestea, după cum au susţinut în apelurile lor.
Având în vedere că prejudiciul cauzat de inculpata T.D. prin infracţiunea de înşelăciune săvârşită în condiţiile arătate este de peste 4 miliarde lei, instanţa de apel a apreciat corectă încadrarea juridică a acestei fapte în prevederile art. 215 alin. (1), (2) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), aşa cum a stabilit prima instanţă şi nu în art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., după cum solicită inculpata.
De asemenea, s-a apreciat că în mod legal prima instanţă a reţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi respectiv, art. 37 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 289 din acelaşi cod, întrucât au fost întocmite în mod repetat în fals acte sub semnătură privată şi prin folosirea acestora au fost denaturate rezultatele financiare ale societăţii administrată de inculpata T.D.
Cât priveşte individualizarea pedepselor aplicate celor două inculpate, instanţa de control judiciar a apreciat că au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedepsele fiind orientate către minimul general prevăzut de lege.
În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs inculpatele I.I. şi T.D.
În recursul său, inculpata I.I. a solicitat, prin motivele scrise înaintate la dosar, admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi în principal, pe fond, să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în rechizitoriu pentru care a fost condamnată, conform criticilor formulate şi în apel şi micşorarea cuantumului despăgubirilor civile, astfel cum rezultă din probatoriile administrate, iar prin concluziile orale puse de apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, apreciind că instanţele nu au dat dovadă de rol activ în administrarea de probatorii necesare şi utile aflării adevărului, astfel că au făcut o apreciere eronată a stării de fapt şi a încadrării juridice a faptelor.
Recurenta inculpată T.D. a criticat hotărârile pronunţate în cauză ca nelegale şi netemeinice, sub următoarele aspecte:
- inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
- nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni;
- instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate;
- faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică.
În motivarea recursului inculpatei T.D. s-a arătat, în esenţă, că din coroborarea dispoziţiilor art. 13 din OUG nr. 219/1999 cu cele ale art. 11 alin. (2) din OUG nr. 72/2003, rezultă că dobândirea şi decontarea de cupoane agricole contrar prevederilor ordonanţei şi respectiv, încasarea sumelor de la bugetul de stat în mod necuvenit, prin înscrierea sau atestarea de date ori de situaţii nereale pe documentele de decontare, constituie contravenţie şi se sancţionează ca atare.
Consideră că în asemenea situaţie, deşi, fapta există în mod obiectiv, nefigurând între faptele prevăzute de legea penală, nu poate constitui un temei al tragerii la răspundere penală, motiv pentru care soluţia ce se impune este achitarea inculpatei, în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
S-a mai arătat, că infracţiunea de înşelăciune presupune sub aspectul laturii obiective, în primul rând o acţiune de inducere în eroare, cu consecinţa producerii unei pagube, subiectul pasiv al acestei infracţiuni nu poate să fie decât beneficiarul cupoanelor, iar în al doilea rând, infracţiunea se comite numai cu intenţie directă care trebuie să fie caracterizată prin scopul urmărit de făptuitor şi anume, obţinerea unui folos material, injust pentru sine sau pentru altul.
În speţă, cupoanele au fost vândute de către agricultori la un preţ inferior valorii nominative, existând prezumţia, dar şi dovada realizării parţiale a scopului prevăzut de lege, procurarea de materiale şi servicii necesare lucrărilor agricole, iar acţiunea de a cumpăra în scopul obţinerii unui folos injust (diferenţa între preţul de cumpărare şi valoarea nominativă a cuponului) a constituit o acţiune speculativă, scop materializat prin acţiunea de decontare, faptă de speculă susceptibilă a constitui o contravenţie.
S-a apreciat astfel că, intrând în posesia cupoanelor printr-o tranzacţie ilicită, susceptibilă a constitui contravenţie, inculpata nu a indus în eroare banca prin folosirea de nume, calităţi oficiale sau de alte mijloace frauduloase şi nu a produs nici un prejudiciu Ministerului Agriculturii şi prin urmare, fapta sa neîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, soluţia care se impune este achitarea, în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a făcut nici o referire cu privire la suplimentul de expertiză, probă încuviinţată şi administrată de instanţa de fond şi care era de natură să influenţeze soluţia procesului.
S-a mai apreciat că soluţiile pronunţate în cauză sunt nelegale şi netemeinice, întrucât modalitatea de calcul a prejudiciului este greşită, ceea ce a condus la greşita încadrare juridică a infracţiunii de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatei.
Cum prejudiciul cauzat prin fapta sa este de numai 10.000.163 lei, conform ultimei expertize efectuate la instanţa de fond, se impunea schimbarea încadrării juridice a acestei infracţiuni, în art. 215 alin. (2) C. pen.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, s-a susţinut că inculpata T.D. nu avea obligaţia înregistrării în contabilitate a unor acte fictive, iar infracţiunea de evaziune fiscală nu a fost reţinută, astfel încât nu s-a produs urmarea materială prevăzută de art. 40 din lege, încadrarea juridică corectă a faptei este în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.
Examinând hotărârile atacate, în raport de motivele de recurs invocate şi care constituie cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, pct. 12, pct. 13, pct. 17 şi pct. 18 C. proc. pen. şi din oficiu, în baza art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile declarate de inculpate nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Din analiza ansamblului probator de la dosar, se constată că atât instanţa de fond, cât şi de apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, administrând toate probele necesare pentru aflarea adevărului, cărora le-au dat o interpretare corectă, încadrând faptele comise de inculpate în textele de lege corespunzătoare şi pentru care le-au aplicat pedepse judicios individualizate, în strictă conformitate cu prevederile art. 72 şi art. 52 C. pen., astfel că nu poate fi însuşită critica formulată de recurenta inculpată I.I., care, fără a arăta ce alte noi probe ar mai fi fost necesare în cauză, a susţinut că instanţele nu au avut rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Cât priveşte solicitarea recurentelor inculpate de a fi achitate pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., apreciind că faptele reţinute în sarcina lor constituie contravenţie în sensul art. 13 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 219/1999, sau în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, pentru lipsa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, întrucât cupoanele au fost vândute de către agricultori la un preţ inferior valorii nominative, existând prezumţia dar şi dovada realizării parţiale a scopului prevăzut de lege, respectiv procurarea de materiale şi servicii necesare lucrărilor agricole, iar acţiunea de a cumpăra în scopul obţinerii unui folos injust, constând în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi valoarea nominativă a cuponului a constituit o acţiune speculativă, faptă care constituie contravenţie, sunt de reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor OG nr. 9/1998 şi ale OG nr. 32/1999, sistemul de plată pe bază de cupoane valorice cu finanţare de la bugetul de stat a fost instituit în vederea procurării de materiale şi servicii necesare lucrărilor agricole, cupoanele valorice acordându-se gratuit agricultorilor, cu condiţia de a fi folosite exclusiv pentru achitarea bunurilor şi serviciilor prevăzute în aceste acte normative.
Din dispoziţiile OG nr. 32/1999, rezultă că pentru încasarea contravalorii cupoanelor pentru agricultori în a căror posesie intrau, furnizorii de bunuri şi prestatorii de servicii erau ţinuţi să facă atât dovada efectuării respectivelor operaţiuni în favoarea beneficiarilor, cât şi pe aceea că bunurile vândute şi serviciile prestate se regăsesc în categoria celor prevăzute în art. 1 din HG nr. 103/1999. Conform art. 5 din OG nr. 32/1999, cupoanele pentru agricultori nu puteau fi utilizate pentru plata bunurilor şi serviciilor enumerate în art. 1 din HG nr. 103/1999 decât de către beneficiarii legali ai acestora.
Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că regimul juridic al cupoanelor pentru agricultori este unul special, în sensul că, deşi distribuite cu titlu gratuit producătorilor agricoli, acestea nu puteau fi efectiv utilizate de către furnizori de bunuri şi servicii, decât în măsura în care se respecta destinaţia pentru care Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a înţeles să subvenţioneze activitatea din agricultură. Prin instituirea sistemului cupoanelor pentru agricultori s-a urmărit ca, pentru sumele alocate cu titlu gratuit producătorilor agricoli şi decontate prin băncile comerciale la finele anului să se regăsească efectiv în teren bunurile şi serviciile pentru care s-a acordat subvenţia.
Ca atare, orice activitate de natură a conduce la determinarea acestui scop se sancţionează în conformitate cu normele dreptului comun.
În cauză, în calitatea lor de administrator al unor societăţi comerciale, inculpatele T.D. şi I.I. au decontat contravaloarea unui număr de 27.963 şi respectiv, 657 cupoane pentru agricultori, susţinând că societăţile lor au vândut bunuri ori au prestat servicii în favoarea beneficiarilor acestor cupoane valorice, operaţiuni nerealizate în fapt, acoperite prin falsurile întocmite de inculpate. Din actele aflate la dosar, rezultând că societăţile înscrise în cuprinsul facturilor fiscale ca fiind furnizori de îngrăşăminte chimice, două apar înregistrate la Registrul Comerţului cu alte numere de înmatriculare, patru nu apar înregistrate, iar pentru alte trei societăţi, datele înscrise nu corespund realităţii.
Prin urmare, solicitările de decontare a contravalorii cupoanelor de către inculpate, susţinute de afirmaţia neadevărată că au desfăşurat activităţi comerciale de cumpărare, iar apoi de vânzare a îngrăşămintelor chimice, constituie activităţi de inducere în eroare, în sensul art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Prin aceste activităţi (inducerea în eroare a funcţionarilor bancari prin folosirea unor date, înscrisuri şi acte false) inculpatele au obţinut foloase băneşti şi au provocat, în acelaşi timp, părţii civile o pagubă în echivalentul cupoanelor decontate de bănci.
Se constată aşadar, că solicitarea recurentelor inculpate de a fi achitate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, nu poate fi primită.
În condiţiile în care, din probatorii rezultă, aşa cum s-a arătat mai sus, că activităţile desfăşurate de inculpate, inducerea în eroare a funcţionarilor bancari prin folosirea unor date, înscrisuri şi acte false, prezintă caracter infracţional, fiind incriminate de prevederile art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), solicitarea recurentelor de a se constata că faptele comise de ele constituie contravenţia prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 219/1999 şi pe cale de consecinţă, să se dispună achitarea lor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) sau lit. b1) C. proc. pen., se reţine că este lipsită de orice fundament, cu atât mai mult că, însuşi textul de lege invocat precizează că decontarea de cupoane contrar prevederilor ordonanţei, constituie contravenţie, numai dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune.
Nici critica formulată de inculpate, în sensul că modalitatea de calcul a prejudiciului este greşită, nu poate fi reţinută.
Prin activităţile infracţionale desfăşurate, inculpatele au obţinut foloase băneşti provocând, în acelaşi timp, părţii civile o pagubă în echivalentul cupoanelor decontate la bănci şi nu în echivalentul profitului realizat de ele, aşa cum se susţine prin motivele de casare.
În acest sens, este de precizat că suma încasată de inculpate de la unităţile bancare le-a fost plătită din bugetul de stat, fonduri gestionate de Ministerul Agriculturii, pentru care paguba constă în suma plătită în întregime şi nu numai în limita profitului realizat de inculpat după scăderea cheltuielilor făcute pentru procurarea cupoanelor.
Or, în condiţiile în care, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar au argumentat de ce nu poate fi primită teza apărării inculpatelor şi a expertizei contabile că doar diferenţa dintre suma investită şi suma obţinută de acestea din decontarea cupoanelor ar constitui prejudiciul, se constată că în cauză nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., invocat de recurente, care au susţinut că instanţele nu s-au pronunţat în legătură cu suplimentul de expertiză contabilă administrat la instanţa de fond, probă de natură să influenţeze soluţia procesului.
În raport de cele de mai sus, având în vedere că prejudiciul cauzat Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor de către inculpata T.D. prin infracţiunea de înşelăciune, comisă în condiţiile arătate este de 4.705.925.000 lei, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), considerente pentru care va fi înlăturată şi critica inculpatei referitoare la greşita încadrare juridică a faptelor.
Cât priveşte infracţiunea prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, cu referire la art. 289 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinută în sarcina aceleiaşi inculpate, sunt de arătat următoarele:
Potrivit art. 37 din Legea nr. 82/1991, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual.
Deci, urmarea imediată este realizată atunci când apare consecinţa înregistrărilor inexacte ori omisiunea înregistrărilor în contabilitate ce se reflectă în bilanţul contabil.
Or, în cauză această cerinţă este realizată, din probatorii rezultând în mod neechivoc, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond şi de apel, că prin actele falsificate şi folosite de către inculpata T.D. au fost denaturate rezultatele în urma operaţiunilor desfăşurate, nefiind evidenţiate în contabilitatea firmei, astfel că, în mod întemeiat, s-a dispus condamnarea ei şi pentru această infracţiune.
Pentru considerentele arătate, constatând că recursurile declarate de inculpatele I.I. şi T.D. sunt nefondate, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a fi respinse, ca atare, se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatei T.D., timpul arestării preventive de la 3 aprilie 2001, la 3 aprilie 2003, iar recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include şi onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatei I.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatele I.I. şi T.D. împotriva deciziei penale nr. 302 din 7 octombrie 2005 a Curţii de Apel Craiova.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei T.D., timpul arestării preventive de la 3 aprilie 2001, la 3 aprilie 2003.
Obligă pe recurenta inculpată I.I. la plata sumei de 220 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar pe recurenta inculpată T.D., la plata cu acelaşi titlu, a sumei de 120 RON.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 369/2006. Penal. Contestaţie în anulare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 500/2006. Penal → |
|---|
