ICCJ. Decizia nr. 632/2006. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.632/2006
Dosar nr. 7914/2005
Şedinţa publică din 1 februarie 2006
Asupra recursului penal de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 366 din 27 octombrie 2005 a Tribunalul Suceava a condamnat inculpatul U.C., la 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru tentativă la omor calificat, faptă prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen.
În temeiul art. 85 C. pen., a fost anulată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 3 din 25 ianuarie 2005, definitivă la 28 februarie 2005 prin neapelare.
În baza art. 36, art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite cele două pedepse, în final, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 71 şi 64 C. pen.
Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile C.A.S. Suceava suma de 7.427.236 lei, cu dobânda legală aferentă până la achitarea debitului.
S-a luat act că partea vătămată B.D. a renunţat la cererea de despăgubiri civile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, pe baza probelor administrate, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La 10 decembrie 2004, în loc public, respectiv pe DC 208 E pe raza satului Văleni, inculpatul a exercitat acte de violenţă cu un topor asupra părţii vătămate B.D. cu intenţie vădită de a-i suprima viaţa, intenţie pe care nu a putut-o finalizadin motive independente de voinţa sa.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, care a criticat-o în ce priveşte greşita încadrare juridică, susţinând că martorii audiaţi se află cu el în relaţii de duşmănie.
Prin Decizia penală nr. 399 din 12 decembrie 2005, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat, reţinând în considerente că împrejurările în care a fost agresată victima, instrumentul folosit, zona lovită, intenţia de a aplica mai multe lovituri şi intensitatea loviturii au justificat condamnarea inculpatului pentru tentativă la omor calificat.
În termen legal împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul.
Prin motivele scrise, cât şi oral, recurentul inculpat a reluat susţinerile anterioare, în sensul că, martorii audiaţi nu au relatat adevărul din cauza relaţiilor de duşmănie în care se află; s-a reţinut o încadrare juridică greşită a faptei, sens în care, a cerut condamnarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen., la o pedeapsă în limitele legale; în subsidiar recurentul inculpat a criticat hotărârile şi cu privire la individualizarea pedepsei, solicitând reducerea ei.
Criticile formulate vor fi examinate în raport de dispoziţiile cazurilor de casare, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 14 C. proc. pen., constatându-se că sunt, însă, nefondate pentru considerentele ce urmează.
Chiar dacă recurentul inculpat a recunoscut săvârşirea faptei, doar în anumite limite care ar putea justifica reţinerea în sarcina sa a infracţiunii prevăzută de art. 181 C. pen. (aşa cum susţine acesta), probele administrate evidenţiază o cu totul altă situaţie care fundamentează în fapt şi drept soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel.
În acest sens, recurentul inculpat a recunoscut lovirea victimei de câteva ori, cu pumnii, negând folosirea toporului în agresionarea victimei.
Dar, martorii, care au perceput în mod nemijlocit incidentul recunoscut de inculpat, respectiv U.C. şi S.L.S. au descris modul de desfăşurare a faptei, constând în lovirea repetată a victimei cu toporul în cap, chiar şi când aceasta era căzută în genunchi; martorul U.C. a precizat chiar că, agresionarea victimei a fost întreruptă de inculpat în momentul în care acesta a strigat să se oprească.
Inculpatul a încercat să înlăture aceste declaraţii susţinând că se află în relaţii de duşmănie cu aceşti martori.
Este însă cert stabilit că martorii s-au aflat la locul faptei, sau aproape de acesta; S.L.S. însoţea pe inculpat iar U.C., care este şi unchiul inculpatului, executa o lucrare apropare de locul în care inculpatul a lovit pe partea vătămată.
Aceste declaraţii se coroborează şi cu susţinerile constante ale părţii vătămate asupra timpului şi locului în care s-au consemnat loviturile cât şi au privire la modul şi obiectul cu care a fost lovită.
Pe de altă parte, conform concluziilor medicului legist, partea vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral cu plagă contuză, fractură parietală stânga, contuzie cerebrală edementoasă hemoragică, hemoragie subarahnoidiană: leziunile descrise s-au putut produce prin lovire cu corp contondent, cu impact cranian parietal stânga, victima prezentând şi leziuni de apărare la nivelul antebraţului stâng.
Ori, în raport de aceste probe s-a apreciat corect de instanţe că inculpatul a acţionat cu intenţia vădită de a suprima viaţa victimei.
Această intenţie rezidă din faptul că autorul a folosit un instrument apt să provoace moartea unei persoane, respectiv un topor, dar şi din zona în care a fost aplicată lovitura, respectiv, creştetul capului şi nu în ultimul rând, s-a reţinut şi faptul că, după ce victima a căzut în genunchi, inculpatul a încercat să-i aplice o nouă lovitură, vizând zona capului, dar a fost împiedicat de martorii oculari.
Chiar dacă leziunea nu a pus în primejdie viaţa victimei, intenţia vădită a autorului a fost tocmai uciderea victimei, aspect sub care încadrarea juridică a faptei a fost corect reţinută şi soluţia de condamnare legală şi temeinică.
Instanţele au făcut şi a individualizare corectă a pedepsei prin stabilirea cuantumului la limita minimă legală.
Recurentul inculpat nu a avut o conduită procesuală sinceră şi în antecedentele sale mai figurează o condamnare pentru o faptă de violenţă şi pentru care a beneficiat de clemenţă la stabilirea modalităţii de executare a pedepsei, prin aplicarea art. 81 C. pen.
În acest context nu se evidenţiază motive care să justifice o reducere a pedepsei, sub limita minimă legală, prin reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 – art. 76 C. pen.
În consecinţă, pedeapsa aşa cum a fost stabilită, în cauză, respectă dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi în acelaşi timp este aptă să realizeze cerinţele înscrise în art. 52 C. pen.
Pentru totalitatea considerentelor expuse criticile sunt nefondate şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat.
În temeiul art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata reţineri şi arestării preventive.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C. împotriva deciziei penale nr. 399 din 12 decembrie 2005 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 ianuarie 2005 la 1 februarie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 lei, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 619/2006. Penal. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 633/2006. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
