ICCJ. Decizia nr. 7189/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 7189/2006
Dosar nr. 31/64/2006
Şedinţa publică din 11 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 419 din 20 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia penală, în dosarul nr. 1170/2006, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de condamnatul B.A.
A fost obligat revizuientul la plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 17 mai 2006, condamnatul B.A. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 304 din 30 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul nr. 1640/2001.
În motivarea cererii, revizuientul a arătat că nu a săvârşit fapta de tâlhărie într-o locuinţă reţinută în sarcina sa prin hotărârea de condamnare şi că la momentul săvârşirii respectivei fapte se afla la domiciliul său, astfel că se dispune readministrarea probatoriului, inclusiv audierea unui martor ce a fost deţinut şi el în Penitenciarul Codlea şi care a depus un autodenunţ la parchet, în sensul că el este adevăratul autor al faptei, alături de inculpatul R.D.
În cauză a fost întocmit de procuror referatul cu nr. 239/III/6/2006 din 16 mai 2006, în condiţiile art. 399 C. proc. pen.
Examinând actele dosarului, prima instanţă a reţinut că, revizuientul B.A. se află în executarea unei pedepsei privative de libertate de 16 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 304 din 30 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3204 din 21 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie; că ansamblul probator administrat în cauză, atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti, a dovedit fără echivoc, vinovăţia inculpatului B.A. respectiv că, în noaptea de 24 iulie 2001, a pătruns, fără drept, împreună cu R.D. în curtea familiei O. din Bran, jud. Braşov şi apoi amândoi mascaţi cu cagule şi înarmaţi cu o sabie şi un cuţit au pătruns, prin efracţie şi escaladare, în interiorul locuinţei, deposedându-le pe O.L. şi O.T. de suma de 4.000.000 lei, cauzându-le leziuni vindecabile în 7 zile, respectiv 16 zile de îngrijiri medicale.
Mai mult prima instanţă a constatat că inculpatul B.A. a recunoscut permanent comiterea faptelor şi a prezentat detalii referitoare la modalitatea concretă de săvârşire a acestora, iar prin cererile de apel, respectiv recurs, deşi i se aplicase iniţial o pedeapsă de 17 ani închisoare, a solicitat exclusiv reducerea cuantumului acesteia.
S-a mai reţinut că revizuientul a invocat motive de netemeinicie a hotărârii pronunţate, însă probatoriul ce a fost administrat, aprecierea acestuia, în condiţiile art. 63 C. proc. pen., precum şi hotărârea de condamnare pronunţată, inclusiv modul în care au fost respectate prevederile legale în materia asigurării apărării, au făcut obiectul controlului judiciar, fiind evaluate de către instanţele de apel şi recurs, în cadrul căilor de atac ordinare exercitate de către inculpat.
Cum aceste aspecte au fost cunoscute şi verificate de către instanţele care au soluţionat cauza şi nu au fost evidenţiate fapte sau împrejurări noi, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 394 C. proc. pen., tribunalul a respins cererea revizuientului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel revizuientul B.A. care a reiterat motivele invocate în cererea iniţială.
Prin Decizia penală nr. 166/ A din 30 august 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul B.A.
A fost obligat apelantul la plata sumei de 400.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a reţinut că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., sunt enumerate expres şi limitativ cazurile în care poate fi cerută revizuirea unei hotărâri, iar motivele invocate de revizuient, respectiv greşita apreciere a materialului probator, nu se încadrează în nici unul dintre acestea.
În consecinţă, criticile apelantului fiind nefondate, Curtea a respins apelul declarat de revizuient.
Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs revizuientul B.A. care a reiterat motivele invocate în cererea iniţială.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 399 şi următoarele C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a înaintat acelei instanţe cererea de revizuire a condamnatului B.A., după efectuarea verificărilor cerute de lege, cu concluzii de respingere a acesteia ca nefondată.
Într-adevăr, din examinarea conţinutului cererii, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele dispoziţiilor art. 394 alin. (1) C. proc. pen., care limitează cazurile în care o sentinţă penală definitivă poate fi revizuită, fiind exclusă orice interpretare ori adăugare la lege.
Astfel, potrivit art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Nici în apel condamnatul revizuient nu a invocat incidenţa vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul mai sus citat, referindu-se doar la aspecte legate de temeinicia şi legalitatea hotărârii, aspecte avute deja în vedere cu ocazia judecării cauzei în căile ordinare de atac.
Din analiza dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., rezultă că revizuirea întemeiată pe prevederile alin. (1) lit. a) al acestui articol, este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare [(art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen.)].
În cauză, însă, se observă că, deşi revizuientul a susţinut că este nevinovat, nu a invocat fapte sau împrejurări noi care să conducă la această concluzie şi care să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, solicitând doar audierea unui martor cu care a fost deţinut în Penitenciarul Codlea (în prezent aflat în stare de libertate) şi despre care a susţinut că ar fi adevăratul autor al faptei, alături de R.D.
Înalta Curte constată că aceste aspecte nu pot fi realizate în cadrul procedurii reglementate de art. 393 şi următorii C. proc. pen., întrucât nu este admisibil ca, pe calea revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza sau o nouă apreciere a probelor ce au fost deja administrate.
Astfel, audierea unor noi martori într-o cerere de revizuire ar fi admisibilă, doar în cazul în care anumite fapte sau împrejurări au fost învederate în faţa instanţei ce a judecat iniţial cauza, însă nu au putut fi reţinute datorită imposibilităţii administrării unor probe, de exemplu un martor, deşi identificat, nu a putu fi audiat din motive obiective, sau faptele pretins noi nu au fost cunoscute în nici un fel de către instanţa de judecată, care nici nu avea această posibilitate.
Înalta Curte, constată că, prin administrarea unor noi probe pe calea revizuirii, fără a fi vorba de „fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei", în înţelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen., s-ar crea o puternică instabilitate a hotărârilor penale definitive, s-ar încălca limitele absolut restrictive ale acestei proceduri extraordinare şi s-ar obţine cu uşurinţă desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti ce se bucură de autoritate de lucru judecat.
Mai mult, nu pot fi considerate „probe noi" mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor deja administrate, respectiv solicitarea audierii unor noi martori, care ar releva un fapt stabilit deja cu autoritate de lucru judecat.
Invocarea de către revizuient a unor împrejurări incerte, simple alegaţii, respectiv că fapta ar fi fost săvârşită de o altă persoană, fără a exista vreun început de probă în acest sens, nu poate conduce la ideea că activitatea de urmărire penală şi de cercetare judecătorească, ce a stat la baza pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, ar fi lipsită de substanţă şi greşită în esenţă, ori că ar trebui reluată, deoarece în acest mod s-ar institui o perpetuare a incertitudinii în materie penală.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, constatând că motivele invocate de revizuient nu se circumscriu cazurilor expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul B.A., în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat B.A. împotriva deciziei penale nr. 266/ A din 30 august 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Obligă recurentul revizuient condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7183/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 7254/2006. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
