ICCJ. Decizia nr. 820/2006. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.820/2006
Dosar nr. 20421/1/2005
(nr. vechi 5832/2005)
Şedinţa publică din 8 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 186 din 4 aprilie 2005 a Tribunalului Dolj a fost respinsă contestaţia formulată de condamnatul M.N.L. în contra executării sentinţei penale nr. 340 din 25 octombrie 1999, pronunţată de Tribunalul Galaţi, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3333 din 13 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
În motivarea contestaţiei, condamnatul a susţinut că încadrarea juridică dată faptelor sale [(prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.)], pentru care a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani şi 6 luni închisoare, prin sentinţa penală nr. 340/1999 a Tribunalului Galaţi, rămasă definitivă, este greşită şi respectiv neconstituţională, în raport cu dispoziţiile art. 146 C. pen., cum astfel a fost modificat prin Legea nr. 456/2001.
Examinând contestaţia, instanţa de executare a apreciat că motivul invocat de contestator nu poate constitui caz de contestaţie în contra executării hotărârii de condamnare, în sensul art. 461 C. proc. pen., reţinând că prin deciziile nr. 148 din 27 octombrie 1998, nr. 65 din 25 aprilie 1999, nr. 77 din 20 mai 1999, nr. 78 din 20 mai 1999 ale Curţii Constituţionale au fost respinse excepţiile, vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 146 C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că, urmare devalorizării monedei naţionale, limita de 50.000.000 lei, prevăzută de art. 146 C. pen., care determină înţelesul expresiei „consecinţe deosebit de grave" nu mai constituie o valoare în raport cu care se impune un regim sancţionator mai sever.
Rezolvarea acestei situaţii s-a apreciat că se poate realiza doar prin modificarea normei juridice respective, în sensul adaptării ei la realităţile sociale actuale, fapt ce constituie o prerogativă exclusivă a autorităţii legislative.
Raţiunile modificării conţinutului art. 146 C. pen., au fost unele de ordin economic, ele intervenind după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a apelantului M.N.L.
Prin urmare, în cauză nu pot fi invocate dispoziţiile legii penale mai favorabile şi nici nu poate fi solicitată o reindividualizare judiciară a pedepsei aplicată prin hotărârea rămasă definitivă.
Sentinţa instanţei de executare, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de condamnat în contra executării hotărârii de condamnare a fost criticată în apel, invocându-se, în esenţă, aceleaşi motive de contestaţie pe care s-a sprijinit cererea iniţială.
Prin Decizia penală nr. 248 din 30 august 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 762/P/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul condamnatului M.N.L. formulat împotriva sentinţei penale nr. 186 din 4 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Dolj, fiind obligat apelantul condamnat la 60 lei (RON), cheltuieli judiciare, din care 40 lei (RON), reprezintă onorariul apărătorului din oficiu.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, observând actele şi lucrările dosarului, a constatat că motivele invocate de condamnat în contestaţia la executare nu sunt dintre cele prevăzute sub art. 461 C. proc. pen.
Aşadar, corect a apreciat instanţa de executare că reindividualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută pe calea contestaţiei la executare, cum astfel a solicitat condamnatul, invocând modificarea conţinutului art. 146 C. pen., prin Legea nr. 456/2001, prin care s-a stabilit înţelesul expresiei „consecinţe deosebit de grave".
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs contestatorul condamnat M.N.L., criticând-o, arătând în scris că au fost încălcate mai multe legi şi dispoziţii penale, care stau la baza activităţii procesual penale, nefiind respectat principiul legalităţii, deoarece Legea nr. 456/2001 este mai favorabilă în cazul infracţiunii din dosarul al cărui mandat de executare îl contestă, solicitând reducerea facultativă a 1/3 din pedeapsa aplicată, invocând drept temeiuri art. 461 lit. d), coroborat cu art. 458 C. proc. pen., şi cu art. 12, 14 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) C. pen.
La dosarul cauzei, în recurs a fost depusă o cerere din partea recurentului în care acesta a arătat că motivele care au condus la efectuarea contestaţiei la executare au devenit între timp nule de drept, fapt ce conduce „sine die" la renunţarea la această cauză, solicitând aprobarea cererii.
La termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2006, preliminar, condamnatul contestator a precizat, la cererea curţii, că nu a renunţat la calea de atac exercitată, afirmând că cererea nu a fost scrisă şi semnată de el, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, când au fost consemnate şi dezbaterile, ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Totodată recurentul contestator condamnat a mai depus la dosar un memoriu şi concluzii scrise în care arată că după arestarea sa, în anul 1999 au intervenit o serie de amendamente la articolele de lege care reglementează circumstanţele agravante, că la data condamnării sale suma de 50.000.000 lei era echivalentul a aproximativ 2300 mărci germane, neexistând nici o altă monedă unică europeană şi faţă de apariţia unei legi mai favorabile urmează a se constata că toate legile care prevăd prejudiciu deosebit de grav menţionează valoarea acestuia ca fiind între 50-100.000 euro, iar în urma calculelor matematice, ţinând cont de procentul ratei de inflaţie se poate observa că nu există prejudiciu de natură a impune un regim sancţionator mai sever.
Astfel, se poate deduce faptul că art. 146 C. pen., nu a fost modificat obligatoriu din raţiuni de ordin economic, deoarece în 1999 nu putea Tribunalul Galaţi să prevadă apariţia monedei euro sau mai ales stabilirea drept foarte gravă infracţiunea cu prejudiciul produs peste 50-100.000 euro, chiar dacă legile care prevăd acest lucru în mod expres au apărut după data condamnării sale definitive, făcând referiri la mai multe hotărâri, solicitând admiterea contestaţiei la executare.
Apărătorul recurentului contestator, în concluziile orale, în dezbateri a învederat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea recursului, calea aleasă de condamnat-contestaţia la executare-fiind, după părerea sa, greşită.
Examinând recursul declarat de contestatorul condamnat M.N.L. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul contestatorului condamnat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul român a prevăzut în mod expres şi limitativ în conţinutul dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. a) – d) C. proc. pen., cazurile în care se poate face contestaţie contra executării hotărârii penale astfel:
- când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
- când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
- când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
- când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios, instanţa de apel şi-a însuşit, la rândul ei argumentele primei instanţe cu privire la respingerea contestaţiei la executare formulată de condamnat.
Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut un riguros examen asupra motivelor concret evidenţiate de contestatorul condamnat, apreciind corect că în cauză nu pot fi invocate dispoziţiile legii penale mai favorabile, având drept consecinţă reindividualizarea judiciară a pedepsei, în raport cu prevederile art. 461 lit. d), raportat la art. 458 C. proc. pen., cu referire la art. 12 – art. 15 C. pen., de care acesta s-a prevalat, constatând că aspectele invocate nu se încadrează în dispoziţiile menţionate.
Pe de altă parte, aceleaşi apărări formulate în recurs, de către recurentul contestator condamnat nu pot fi avute în vedere, deoarece prin dispoziţiile OUG nr. 207/2000 aşa cum au fost modificate şi aprobate prin Legea nr. 456/2001 s-a majorat doar plafonul valoric al pagubei materiale de la care se consideră că fapta are un caracter deosebit de grav, fără ca legiuitorul să prevadă expres o altă calificare juridică a incriminărilor ce au şi o astfel de modalitate care să poată fi examinată prin prisma condiţiilor impuse de art. 13 şi 15 C. pen., privind aplicarea legii penale favorabile în cazul pedepselor definitive şi care să se circumscrie temeiului contestaţiei la executare de la lit. d) alin. (1) al art. 461 C. proc. pen., respectiv o „cauză de micşorare a pedepsei".
Astfel, Înalta Curte consideră că solicitarea recurentului contestator condamnat, în sensul modificării pedepsei, prin reducerea ei, excede dispoziţiilor referitoare la contestaţia la executare.
În raport cu cele arătate, prin Decizia pronunţată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia contestaţiei la executare, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea atacat, nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.N.L. împotriva deciziei penale nr. 248 din 30 august 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat M.N.L. împotriva deciziei penale nr. 248 din 30 august 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.
Obligă recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 835/2006. Penal. Contestaţie la executare.... → |
|---|
