ICCJ. Decizia nr. 1057/2007. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1057/2007
Dosar nr. 1744/1/2007
Şedinţa publică din 26 februarie 2007
Asupra recursului penal de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia de minori şi familie, în dosarul nr. 287/44/2007, s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpatului D.L., în temeiul dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului D.L., s-a constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, impunându-se menţinerea, în continuare a stării de arest.
Împotriva încheierii din 15 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.L., solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi în cadrul rejudecării revocarea măsurii arestării preventive.
În susţinerea recursului s-a invocat că nu se justifică menţinerea stării de arest, inculpatul aflându-se în stare de deţinere provizorie de la 8 august 2005.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 574 din 21 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. 2299/P/2005, inculpatul D.L., a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001, art. 329 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
În sarcina sa, s-a reţinut, în esenţă că, în perioada 2001 - 2003, a racolat, transportat şi cazat în Italia două tinere majore cu scopul exploatării lor sexuale prin practicarea prostituţiei. În aceeaşi perioadă inculpatul a racolat-o pe martora O.A., minoră în vârstă de 16 ani, acţionând prin inducere în eroare şi constrângere morală în scopul exploatării acesteia prin practicarea prostituţiei.
Acelaşi inculpat, prin acţiuni repetate desfăşurate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 2001 - 2004, a îndemnat, înlesnit şi obţinut foloase materiale în urma practicării prostituţiei de către martorele majore P.D., O.D. şi D.V.D.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, apel ce formează obiectul dosarului nr. 287/44/2007.
La termenul de judecată din 15 februarie 2007, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul D.L., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, menţinând starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la dispoziţia de menţinere a stării de arest, recursul inculpatului vizând doar acest aspect, Înalta Curte constată următoarele:
Arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa fiind mai mari de 4 ani iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din C.E.D.O. orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă nu a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1 din Convenţie.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă cât şi a exigenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1603 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi articol, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispun prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procesual penale, anterior invocate, menţinând, justificat, starea de arest a inculpatului.
Înalta Curte apreciază că în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, inculpatul racolând părţile vătămate cu scopul de a le obliga la practicarea prostituţiei în Italia, caracterul repetat al acestora, consecinţele infracţiunilor asupra părţilor vătămate, parte dintre acestea fiind minore, lăsarea în libertate prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.
În acelaşi timp, se constată ca fiind respectate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie potrivit cu care „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Dispoziţiile invocate instituie un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispuse înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, faţă de arestarea preventivă dispusă printr-o hotărâre de condamnare, diferenţă, generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză, arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăţi, desfăşurată cu respectarea exigenţelor art. 6 din Convenţie, inculpatul fiind condamnat pentru săvârşirea cu vinovăţie, a unei infracţiuni.
Aspectele invocate anterior, justifică, astfel, dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii arestării preventive.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1lit. b) C. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L. împotriva încheierii din 15 februarie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 287/44/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1049/2007. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1087/2007. Penal → |
|---|
