ICCJ. Decizia nr. 216/2007. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 216/2007
Dosar nr. 8077/2/2006
Şedinţa publică din 26 martie 2007
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 169 din 31 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 8077/2/2006, s-a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi trimiterea dosarului privind plângerea formulată de petiţionarul I.G. împotriva rezoluţiei nr. 9189/3933 din 21 iulie 2006 pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Declinarea de competenţă a fost determinată de incidenţa în cauză a prevederilor art. 29 pct. 1 lit. f) C. pen., intimatul făptuitor având calitatea de procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. Braşov.
Din analiza actelor existente la dosarul cauzei rezultă că, la data de 21 februarie 2006, persoana vătămată I.G. a formulat plângere penală împotriva numitului C.A., procuror în cadrul D.I.I.C.O.T., solicitând tragerea acestuia la răspundere penale pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), şi sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen..
Petiţionarul a susţinut că magistratul procuror care a instrumentat cercetările penale în dosarul nr. 1403/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov a sustras mai multe înscrisuri efectuate de autorităţile elene. Acesta a precizat, de asemenea, faptul că actele sustrase erau necesare şi utile soluţionării cauzei iar prin omisiunea depunerii lor la dispoziţia instanţelor s-a pronunţat o hotărâre de condamnare nelegală.
Prin rezoluţia nr. 573/P/2006 din 21 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul C.A.N., procuror în cadrul D.I.I.C.O.T., pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât faptele sesizate nu există.
Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut că din actele premergătoare efectuate în cauză, nu rezultă sustragerea- din dosarul instrumentat de magistratul procuror C.A., unor înscrisuri şi nici exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Magistratul procuror a întocmit rechizitoriul dispunând trimiterea în judecată a petiţionarului I.G. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi complicitate la omor deosebit de grav prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen., reţinându-se că în data de 8 februarie 2000, în înţelegere cu inculpatul V.P.M. au atras în locuinţa lor pe victima C.I., sustrăgându-i suma de 5000 mărci germane. Datorită leziunilor suferite victima a decedat.
Prin sentinţa penală nr. 161 din 4 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Braşov, cei doi inculpaţi au fost condamnaţi la câte 23 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi părţile civile, s-a casat Decizia pronunţată de instanţa de apel şi s-a menţinut hotărârea instanţei de fond.
În ceea ce priveşte raportul de anchetă la faţa locului întocmit de autorităţile judiciare elene, s-a reţinut că înscrisul la care petiţionarul a făcut referire în plângerea sa, există la dosarul cauzei, în traducere legalizată, fiind, avut în vedere atât de organele de urmărire penală cât şi de instanţele de judecată.
De asemenea, fotografiile judiciare efectuate la locul săvârşirii infracţiunii au fost solicitate de autorităţile judiciare române, prin comisie rogatorie, însă acestea nu au fost înaintate, la dosarul cauzei fiind depuse numai xerocopiile acestora.
În fine, din actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 1403/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov nu rezultă că s-ar fi dispus audierea numitei I.S., aceasta neavând calitatea de martor iar în privinţa martorului I.I., acesta a fost audiat în faza de urmărire penală, declaraţiile fiind depuse la dosarul cauzei.
Împotriva soluţiei procurorului, petiţionarul I.G. a formulat plângere în condiţiile prevăzute de art. 278 alin. (1) C. proc. pen., la procurorul şef secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin rezoluţia nr. 9189/3933/2006 din 21 iulie 2006, a respins-o, ca neîntemeiată, reţinându-se că, în raport cu probele administrate în cauză, nu se impune infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
În temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul I.G. a formulat plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, considerând că rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, dată în dosarul nr. 573/P/2006, este nelegală şi netemeinică impunându-se desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva magistratului procuror C.A.N.
Examinând plângerea în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul de lege anterior invocat, legea procesual penală a determinat regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Fiind sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală are obligaţia de a efectua acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege.
În situaţia în care actele premergătoare nu confirmă existenţa infracţiunii sau a infracţiunilor cu care organul de urmărire penală a fost sesizat, se impune neînceperea urmăririi penale.
Pe de altă parte, în cadrul analizei plângerii formulate împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată, nu pot fi invocate aspecte ce ţin de fondul cauzei examinate şi analizate de către instanţa investită cu judecarea cauzei în fond şi ulterior de instanţa de apel respectiv recurs.
Examinând cauza supusă analizei se constată că nu există indicii din care să rezulte că magistratul procuror C.A., care a întocmit rechizitoriul şi a dispus trimiterea în judecată a petiţionarului I.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 C. pen. şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 174 – art. 176 C. pen., ar fi sustras înscrisuri şi nici că şi-ar fi exercitat, în mod abuziv, atribuţiile de serviciu.
Acesta a dispus administrarea probelor necesare aflării adevărului şi a sesizat instanţa de judecată care a pronunţat, urmare probatoriului administrat, condamnarea petiţionarului I.G.
Împrejurarea că nu au putut fi depuse la dosarul cauzei fotografiile judiciare efectuate la locul crimei, nu-i poate fi imputabilă intimatului procuror, în condiţiile în care, s-a solicitat, prin comisie rogatorie, trimiterea originalului acestora.
De asemenea, din actele premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că I.S. nu a fost audiată de magistratul procuror român, iar martorul Iordache Ilie a fost audiat în cursul urmăririi penale.
Audierea acestui martor de către autorităţile elene rezultă din conţinutul adresei nr. 1045/33-E din 24 februarie 2000 prin care Secţia de poliţie Vlahioti-Lakonia a înaintat dosarul judecătorului de instrucţie din cadrul Tribunalului de Primă Instanţă Sparta dar nu există date care să confirme că aceste declaraţii au fost înaintate autorităţilor judiciare române.
În atare condiţii, actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidenţiat indicii sau împrejurări care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, activitatea magistratului procuror neputând îmbrăca forma ilicitului penal.
Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că organele de urmărire penală în mod corect au dispus neînceperea urmăririi penale, astfel încât atât rezoluţia nr. 573/P/2006 cât şi rezoluţia nr. 9189/3933/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt legale şi temeinice, neimpunându-se desfiinţarea lor.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. a) C. proc. pen., se va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul I.G., menţinând rezoluţia nr. 573/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul condamnat I.G. împotriva rezoluţiei nr. 573/P/2006 din 21 iunie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul condamnat la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 823/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1197/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
