ICCJ. Decizia nr. 3141/2007. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3141/2007
Dosar nr. 867/59/2007
Şedinţa publică din 12 iunie 2007
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 56/ PI din 18 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara a dispus, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, predarea cetăţeanului român M.A., autorităţilor judiciare germane competente în baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof, Germania, la data de 23 aprilie 2007 în dosar nr. 292 Js 543/99.
În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus arestarea preventivă a susnumitului, pe o durată de 29 zile, începând cu 18 mai 2007 până la 15 iunie 2007, inclusiv.
În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în România.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, sub nr. 867/59/2007, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sesizarea A.F.C. din Germania referitor la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof pe numele cetăţeanului român M.A.
După efectuarea traducerii mandatului european de arestare, instanţa de fond a constatat că acesta îndeplineşte elementele stipulate în anexa nr. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată.
S-a reţinut că pe numele persoanei urmărite M.A., Tribunalul local din Hof a emis un mandat de arestare, la data de 14 martie 2001, pe baza căruia Procuratura din Hof a emis mandatul european de arestare care face obiectul prezentei cauze.
S-a avut în vedere fapta descrisă în mandat, respectiv aceea că persoana urmărită a comis 6 fapte penale şi că în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane, în perioada 1997- 1998 ar fi facilitat intrarea ilegală a unor persoane de cetăţenie română în Franţa şi Belgia prin Germania, fapte care, în legislaţia germană, se pedepsesc cu închisoare de 10 ani pentru fiecare infracţiune, pedeapsa totală putând atinge 15 ani închisoare.
Fără a-şi putea dovedi susţinerile, persoana urmărită a arătat că în perioada respectivă avea paşaportul pierdut şi că i s-a adus la cunoştinţă de diverse alte persoane că altcineva şi-a arogat identitatea sa, şi s-a opus predării sale către autorităţile germane, dat fiind că a intervenit prescripţia răspunderii penale, faptele reţinute în sarcina acestuia încadrându-se în dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.
Instanţa fondului a avut în vedere împrejurarea că, şi în situaţia invocată de persoana urmărită, respectiv aceea a prescripţiei răspunderii penale, care reprezintă un motiv al refuzului predării persoanei urmărite, aceasta este o opţiune facultativă a instanţei de judecată.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că faptele ce se impută persoanei urmărite prin mandatul european de arestare emis pe numele acesteia sunt fapte grave, potrivit legislaţiei germane, legislaţie care nu reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale, invocată de persoana solicitată.
S-a avut în vedere că, date fiind modificările legislative în materie, legislaţia internă a devenit mai aspră referitor la regimul sancţionator al unor astfel de fapte, ele pedepsindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani, predarea persoanei urmărite către autorităţile germane impunându-se cu necesitate în condiţiile realizării unei cooperări judiciare transfrontaliere în materie penală.
Împotriva sentinţei a formulat recurs persoana urmărită, invocând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei şi solicitând casarea acesteia şi, pe fond, respingerea cererii de punere în executare a mandatului şi de predare a persoanei solicitate, ori trimiterea cauzei la prima instanţă cu revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una din măsurile prevăzută de art. 136 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen.
Se susţine de către recurent că informaţiile privind infracţiunile reţinute în sarcina persoanei solicitate sunt insuficiente, rezumându-se la o descriere sumară, fără prezentarea circumstanţelor, a momentului activităţii infracţionale, a locului infracţiunilor şi a gradului de implicare al persoanei solicitate în săvârşirea infracţiunilor.
Se arată, de asemenea, că prima instanţă avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în vedere că, potrivit legii române, aplicabilă faptelor reţinute în sarcina persoanei solicitate, a intervenit prescripţia.
În ceea ce priveşte identitatea persoanei solicitate cu cea a autorului infracţiunilor, instanţa a respins nejustificat cererea de obţinere a unei fotografii a persoanei urmărite de autorităţile judiciare germane, pentru a se confrunta cu imaginea reală a persoanei solicitate.
Măsura arestării preventive este considerată nejustificată, întrucât nu are antecedente penale, nu a săvârşit infracţiuni în România şi nici în altă ţară, nu există vreun indiciu că ar intenţiona să se sustragă de la răspunderea penală, iar starea sănătăţii sale este precară.
Oral, în faţa instanţei s-a arătat că se încalcă principiul rezonabilităţii procedurii judiciare, întrucât faptele se reţin a fi săvârşite în 1997 - 1998, iar urmărirea penală a fost declanşată în 2001, pentru ca în 2007 să se solicite predarea persoanei solicitate.
Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului ca şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internatională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecaţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Art. 90 alin. (6) din aceeaşi lege, prevede că persoana solicitată poate formula opoziţie la predare numai pentru existenta unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.
Definiţia dată acestui act procesual şi normele care conturează instituţia mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul aplicarii deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativităţii punerii în executare a mandatelor europene de arestare.
Numai în situaţiile expres prevăzute de lege autoritatea judiciară de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.
Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte constată că în mod justificat prima instanţă a dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare germane.
Pe numele persoanei urmărite M.A., Tribunalul local din Hof a emis un mandat de arestare, la data de 14 martie 2001, în dosarul nr. 1 Gs 335/01, pe baza căruia Procuratura din Hof a emis mandatul european de arestare în dosarul nr. 292 Js 543/1999, mandat care face obiectul prezentei cauze.
În conţinutul său, mandatul european de arestare conţine toate informaţiile obligatorii prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica privind insuficienţa sau confuziunea acestora. Sunt prezentate cu preciziune informaţii privind identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, ale autorităţii judiciare emitente, existenţa a unui mandat de arestare preventivă, natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită.
Sunt descrise, de asemenea, infracţiunile pentru care s-a declanşat procedura judiciară împotriva persoanei solicitate, circumstanţele în care a fost comise, inclusiv momentul, locul, gradul de participare a persoanei solicitate.
S-a reţinut, în esenţă că, în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane, în perioada 1997 - 1998 ar fi facilitat intrarea ilegală a unor persoane de cetăţenie română în Franţa şi Belgia prin Germania, fapte care, în legislaţia germană, se pedepsesc cu închisoare de 10 ani pentru fiecare infracţiune, pedeapsa totală putând atinge 15 ani închisoare.
În faţa acestor menţiuni clare cu privire la aspectele invocate, în mod justificat prima instanţă a apreciat ca inutilă obţinerea unor informaţii suplimentare din partea autorităţii judiciare germane.
Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenţia prescripţiei răspunderii penale potrivit legii penale române este de constatat că art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancţionează fapta persoanei care racolează, indrumă sau călăuzeşte o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta săvîrşită priveşte un grup de persoane ori a urmărit obţinerea de foloase materiale sau de alta natură, pedeapsa este închisoare de la 1 an la 5 ani. Aceasta ar reprezenta încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina persoanei solicitate, potrivit legii penale române dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare, îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
Mandatul european de arestare face, însă referire la calitatea de conducător de bandă română de trafic de trafic de persoane a persoanei solicitate, împrejurare caracteristică infracţiunii de „asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 C. pen., text de lege în vigoare la data la care se reţin a fi săvârşite infracţiunile şi care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare.
În raport de această încadrare juridică, de data săvârşirii infracţiunii nu se poate reţine împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale prev de art. 124 C. pen. român.
Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situaţiei recurentului în propria cale de atac ci o fundamentare mai exactă a soluţiei juste de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.
Dacă s-ar fi reţinut în cuprinsul mandatului european că persoana solicitată ar fi acţionat singur sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 şi termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-ar fi împlinit, situaţie în care, potrivit art. 88 alin. 2 lit. g din Legea nr. 302 /2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, instanţa ar fi putut refuza executarea mandatului european.
Capitolul III1 intitulat "Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene", introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006 urmăreşte simplificarea procedurii de extrădare în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicarii deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
În cuprinsul art. 763 alin. (1) se arată că în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant, neinteresând, deci prevederile în materie ale legislaţiei statului solicitat.
Cum procedura mandatului european de arestare este mult mai simplificată şi obligă la celeritate, pentru se a da eficienţă cooperării judiciare între statele semnatare ale deciziei cadru şi a se asigura o ripostă rapidă infracţionalităţii transfrontaliere, instanţele de judecată pot să refuze executarea mandatului european de arestare în cazurile prevăzute de lege, dar fără a împieta asupra preocupării statelor europene de combatere a terorismului şi de luptă împotriva criminalităţii organizate.
În cauză, se reţin a fi săvărşite infracţiuni deosebit de grave de către persoana solicitată, acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande romăne de trafic de personae şi că a fost implicat în calitate de organizator în 6 operaţiuni de trecerea ilegală a numeroşi cetăţeni români în Franţa, Belgia şi Germania.
Faptele imputate, regimul sancţionator al acestora şi amploarea fenomenului criminalităţii transfrontaliere, impun cooperarea judiciară a autorităţilor tuturor statelor.
Din aceste considerente, Înalta Curte reţine că şi în situaţia în care fapta persoanei solicitate s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 şi ar fi intervenit prescripţia specială potrivit legii penale române, refuzul executării mandatului european de arestare ar fi fost nejustificat, aşa cum, de altfel, a apreciat şi prima instanţă.
În ceea ce priveşte durata procedurii judiciare în faţa autorităţilor germane, aceasta poate fi apreciată ca rezonabilă date fiind complexitatea cauzei, numărul mare de persoane care au fost trecute ilegal peste frontierele de stat de către grupul organizat de persoana solicitată, dificultatea identificării membrilor grupului infracţional şi a persoanelor trecute ilegal peste frontiere.
În executarea mandatului european instanţa hotărăşte asupra arestării persoanei solicitate în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate condiţiile necesare referitoare la emiterea mandatului, şi nicidecum nu se pronunţa cu privire la temeinicia urmăririi dispuse de autoritatea străină ori asupra oportunităţii arestării. În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la recunoaşterea reciprocă a hotărârilor penale şi preeminentei dreptului internaţional. De aceea sunt lipsite de eficienţă apărările persoanei solicitate privind lipsa antecedentelor penale, existenţa indiciilor de sustragere de la răspunderea penală şi precaritatea stării de sănătate.
Prin urmare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul persoanei solicitate ca nefundat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată M.A. împotriva sentinţei penale nr. 56/ PI din 18 mai 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenta persoană solicitată să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3101/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3224/2007. Penal → |
|---|
