ICCJ. Decizia nr. 2909/2007. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2909/2007
Dosar nr. 6061/3/2006
Şedinţa publică din 31 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1155 din 19 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 6061/3/2006, în baza art. 183 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D., la 9 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen, a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la 27 ianuarie 2006 la zi.
În baza art. 14, 15 C. proc. pen., raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 998, 999 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă N.M. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 50.000.000 lei şi la plata daunelor morale în sumă de 200.000.000 lei.
A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor materiale în sumă de 162,44 RON plus dobânda legală, către Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Pantelimon".
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 6.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în după amiaza zilei de 18 iulie 2005, inculpatul M.D. s-a întâlnit cu numiţii M.N. şi P.G. într-un bar situat pe str. Nalbei din sectorul 2, unde au consumat băuturi alcoolice, iar la plecare s-au urcat toţi în autoturismul condus de numitul P.G.
La un moment dat, inculpatul i-a solicitat martorului P.G. să oprească autoturismul din care coborât şi s-a întors pe str. Nalbei. După ce a revenit, inculpatul le-a povestit martorilor că a observat pe stradă pe individul cu care în urmă cu două săptămâni avusese o altercaţie (la care martorii asistaseră) şi a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în faţă în urma căreia acesta a căzut pe trotuar.
Recunoaşterea inculpatului s-a coroborat cu concluziile raportului medico-legal de necropsie din care reiese că leziunile traumatice au fost produse şi ca urmare a căderii şi lovirii de un plan dur, în speţă trotuar, care evident au condus la producerea rezultatului mai grav, respectiv moartea victimei care, deşi nu a prevăzut rezultatul faptei sale trebuia şi putea să-l prevadă. Ca atare, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a lovi pe victima N.G., decesul acesteia producându-se din culpa inculpatului.
Fapta şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite cu procesul-verbal de sesizare, raportul medico-legal de necropsie, planşa foto, declaraţii martori, proces-verbal întocmit cu ocazia recunoaşterii după planşa foto, declaraţii inculpat.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 52 şi 72 C. pen. şi anume gradul de pericol social al infracţiunii, împrejurările săvârşirii faptei, urmările produse, precum şi persoana inculpatului, care nu este la prima abatere de acest gen, acesta suferind în anul 1996 o condamnare pentru acelaşi gen de infracţiune, la aceasta adăugându-se şi faptul că nici măcar nu s-a interesat vreodată de soarta victimei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti şi inculpatul M.D., parchetul criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, iar acesta din urmă pentru nelegalitate, în raport cu neintroducerea în cauză a părţii civile N.A. şi netemeinicie sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mică faţă de modalitatea concretă de săvârşire a faptei, respectiv de împrejurarea că între părţi exista un conflict anterior, inculpatul a acţionat cu intenţia de a-i aplica o corecţie fizică părţii vătămate, ulterior săvârşirii faptei s-a sustras urmăririi penale prin plecarea din ţară şi anterior a mai fost condamnat pentru o infracţiune de acelaşi gen. În raport cu aceste considerente a solicitat desfiinţarea sentinţei apelate şi, pe fond, reindividualizarea pedepsei în sensul aplicării maximului special.
În motivarea apelului, inculpatul M.D. a invocat nelegalitatea hotărârii prin prisma faptului că prima instanţă a omis să o introducă în cauză, în calitate de parte vătămată, pe fiica victimei N.A., audiind-o numai în calitate de martor. În opinia apelantului inculpat, această omisiune atrage nulitatea actelor de cercetare penală în condiţiile art. 197 C. proc. pen., sancţiunea constând în desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, cu introducerea în cauză în calitate de parte vătămată a numitei N.A.
Sub aspectul netemeiniciei hotărârii, apelantul inculpat a invocat greşita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată în raport cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), arătând că nu s-a ţinut seama de situaţia conflictuală dintre părţi generată de o agresiune anterioară a victimei asupra lui, de împrejurarea că agresiunea fizică concretă a fost de mică intensitate, de atitudinea sinceră şi de regret pe care a manifestat-o, precum şi de descrierea favorabilă pe care i-au făcut-o martorii audiaţi în cauză.
Prin Decizia penală nr. 60 din 9 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 6061/3/2006 (3594/2006) a fost admis apelul declarat de inculpatul M.D. împotriva sentinţei penale nr. 1155 din 19 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-II-a penală, în dosarul nr. 6061/3/2006.
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:
A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului M.D. la 8 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului.
S-a dedus prevenţia de la 27 ianuarie 2006 la zi.
Cheltuielile judiciare ocazionate de ambele apeluri au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat trebuie pornit de la definiţia dată persoanei vătămate prin dispoziţiile art. 24 C. proc. pen., din care se observă că persoana vătămată dobândeşte această calitate numai dacă participă în procesul penal, ori, aşa cum s-a constatat din declaraţia dată de N.A., în calitate de martoră, aceasta nu şi-a manifestat o astfel de intenţie şi nici nu s-a constituit parte civilă în cauză, aspect care ar fi reprezentat un indiciu grăitor asupra poziţiei sale procesuale.
Mai mult, s-a apreciat că cest motiv de nelegalitate a hotărârii fondului nu putea fi invocat de către inculpat, întrucât admiterea unei asemenea cereri ar însemna în fapt o îngreunare a propriei situaţii, o încălcare a principiului non reformatio in pejus, inculpatul putând fi obligat pe latură civilă să despăgubească mai multe persoane decât cele menţionate în hotărârea primei instanţe, ceea ce ar contraveni însăşi dispoziţiilor art. 362 lit. b) C. proc. pen., conform cărora inculpatul poate face apel în ce priveşte latura penală şi civilă, evident tinzând la o nouă situaţie care să îi profite. O interpretare contrară a dispoziţiei menţionate ar duce la situaţia absurdă în care inculpatul, de exemplu, ar invoca în propriul apel faptul că pedeapsa ce i-a fost aplicată este prea mică şi solicită majorarea acesteia, ceea ce evident nu este de acceptat.
Au fost considerate întemeiate, însă, criticile apelantului inculpat M.D. referitoare la greşita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată şi implicit nefondate cele ale parchetului, instanţa de apel apreciind că în raport cu modalitatea concretă de săvârşire a faptei, aplicarea unei singure lovituri cu pumnul victimei, împrejurările săvârşirii, conflictul preexistent dintre părţi, de scopul urmărit, aplicarea unei corecţii fizice victimei, de limitele speciale ale pedepsei (5-15 ani), de atitudinea sinceră manifestată în ambele faze ale procesului penal, de faptul că a acţionat în baza unei intenţii spontane în momentul în care a revăzut-o pe victimă şi observând faptul că a intervenit termenul de reabilitare pentru condamnările menţionate în cazier (3 ani închisoare pentru furt calificat, 1989 şi 2 ani închisoare pentru art. 183 C. pen., 1996), pedeapsa de 9 ani închisoare este prea aspră.
Chiar şi raportând constatările de mai sus la faptul că inculpatul a părăsit teritoriul României la două zile după săvârşirea faptei şi că, deşi a fost încunoştinţat de soţie despre faptul că este căutat de poliţie, a refuzat să se întoarcă în ţară spre a se pune la dispoziţia organelor judiciare, curtea de apel a constatat că din analiza criteriilor cumulative de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată inculpatului este suficientă pentru atingerea dublului scop al acesteia. Ca atare, pentru aceleaşi motive expuse anterior, instanţa de apel a apreciat că nu există temeiuri pertinente pentru aplicarea unei pedepse orientată spre maximul special, aşa cum a solicitat în apelul său parchetul.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat, desfiinţată sentinţa apelată şi rejudecând redusă pedeapsa aplicată inculpatului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de parchet, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul M.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, formulate în scris, apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., considerând că hotărârea instanţei de apel cu privire la aplicarea pedepsei de 8 ani închisoare este nelegală şi netemeinică, fiind greşit individualizată în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
S-a arătat faptul că potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), urmează a fi avute în vedere sub aspectul laturii obiective a infracţiunii concluziile raportului de expertiză medico-legală de necropsie nr. A3/1125 din 10 octombrie 2005, respectiv că „leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu un corp dur în regiunea facială, urmate de cădere şi lovire de plan dur, cu impact cranio-parieto-temporal drept şi cu o legătură de cauzalitate directă, necondiţionată cu decesul".
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este definită de art. 183 C. pen., în sensul că „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 180 – art. 182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 ani la 15 ani."
Din declaraţiile martorilor coroborate cu raportul de expertiză medico-legală a rezultat fără putinţă de tăgadă că inculpatul a aplicat victimei o lovitură în urma căreia victima s-a dezechilibrat şi a căzut. În urma acestei căzături victima a decedat.
A rezultat fără putinţă de tăgadă că lovitura aplicată de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 180 C. pen., decesul fiind cu totul şi cu totul accidental.
Sub aspectul laturii subiective, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că inculpatul era o persoană liniştită, muncitoare, nu este scandalagiu, are o familie pe care o întreţine, nu s-a reţinut nici poziţia inculpatului referitoare la faptă, în sensul că regretă, recunoaşte, doreşte să plătească daunele produse.
Apărătorul recurentului inculpat a considerat că toate aceste situaţii trebuiau avute în vedere de instanţa de apel ca circumstanţe care atenuează răspunderea penală în sensul art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că pedeapsa trebuia orientată spre minimul special prevăzut de lege.
În concluzie s-a solicitat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi pe fond aplicarea unei pedepse spre minimul speciale prevăzut de lege.
La termenul de astăzi, în recurs, apărătorul recurentului inculpat a depus în scris motivele de recurs pe care le-a susţinut oral, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., apreciind că pedeapsa dispusă de instanţa de apel, de 8 ani închisoare nu reflectă circumstanţele reale ale săvârşirii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, nici sub aspectul laturii obiective, respectiv al condiţiilor impuse de art. 180 – art. 181 C. pen., nici al celei subiective. S-a arătat că inculpatul a aplicat victimei o lovitură în zona facială, aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se la tâmplă şi decedând, aceste aspecte ce vizează latura obiectivă trebuind să se reflecte şi în aplicarea unei pedepse în cuantumul minimului special prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, acelaşi apărător al recurentului inculpat a arătat că aceasta a fost probată, menţionând că între victimă şi inculpat a existat un conflict preexistent în urmă cu 10 zile, victima i-a aplicat inculpatului o lovitură în urma căreia a stat 10 zile la pat, acest conflict generând reacţia de răzbunare nefericită a inculpatului. Totodată a adăugat faptul că raportul de evaluare psihologică relevă că inculpatul regretă fapta comisă.
În concluzie, apărătorul recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului inculpatului, casarea deciziei instanţei de apel şi aplicarea unei pedepse în cuantumul minim sau aproape de minimul legal.
Concluziile apărătorului intimatei părţi civile, ale reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de inculpat, precum şi poziţia recurentului, din ultimul cuvânt, au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen a stabilit vinovăţia inculpatului M.D. în săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului M.D., care la data de 18 iulie 2005, pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi a unui conflict preexistent, în care cu circa două săptămâni înainte, fusese lovit de victima N.G., a observat-o pe aceasta pe stradă, în timp ce se afla în autoturismul condus de cei doi martori, hotărându-se să se răzbune, a oprit maşina, s-a dat jos, îndreptându-se spre victimă căreia i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feţei, iar în cădere, aceasta s-a lovit de un plan dur, respectiv trotuar, producându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Din mijloacele de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, respectiv declaraţiile inculpatului M.D. în care a recunoscut şi a relatat împrejurările săvârşirii faptei, cât şi cele ulterioare, în sensul că a părăsit ţara, aflând ulterior de decesul victimei, declaraţiile martorilor M.N., P.G., N.A., D.Şt., D.C., în care au descris împrejurările cunoscute, cu raportul medico-legal de necropsie cu nr. A 3/1125 din 10 octombrie 2005 şi planşele fotografice, alte înscrisuri, referatul de evaluare privind persoana inculpatului, întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fişa de cazier actualizată a inculpatului, a rezultat în concret contribuţia inculpatului în săvârşirea faptei.
Totodată, din acelaşi material probator s-a dovedit că din punct de vedere subiectiv, fapta comisă de inculpat a fost săvârşită cu praeterintenţie, în sensul că acesta la momentul lovirii victimei, cu pumnul în zona facială, o singură dată, a acţionat cu intenţie, însă, ulterior, victima a decedat, rezultatul mai grav survenit, s-a produs din culpă, depăşind intenţia inculpatului, care nu a prevăzut acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate de instanţa de apel rezultă că aceasta a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, de circumstanţele reale în care aceasta a fost comisă efectiv, de conflictul preexistent între victimă şi inculpat, de scopul urmărit, de intenţia spontană în care a acţionat, dar şi de circumstanţele ulterioare comiterii faptei, împrejurarea că a părăsit ţara şi deşi a fost încunoştinţat de soţia sa că este căutat de poliţie a refuzat să se întoarcă, dar şi de circumstanţele personale, a recunoscut săvârşirea infracţiunii, faţă de condamnările anterioare, respectiv 3 ani închisoare pentru furt calificat în anul 1989 şi 2 ani închisoare pentru art. 183 C. pen., loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în anul 1996 s-a împlinit termenul de reabilitare.
Prin cuantumul pedepsei aplicate de 8 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, stabilit, ca urmare a reducerii de la 9 ani închisoare, aşa cum fusese, iniţial, dispus de instanţa de fond, curtea de apel a considerat în mod judicios că acesta este singurul în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate, în resocializarea viitoare pozitivă a inculpatului.
Astfel, Înalta Curte consideră că nu poate avea în vedere solicitarea apărătorului recurentului inculpat de a fi reindividualizată pedeapsa aplicată de prima instanţă de control judiciar, în sensul reducerii ei, deoarece au fost evaluate în mod plural, în contextul cauzei, toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepsei, ţinându-se cont în mod proporţional, atât de gravitatea faptei, conferită de circumstanţele reale ale comiterii ei, respectiv sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, dar şi de persoana inculpatului, care chiar dacă a recunoscut săvârşirea faptei, perspectivele de reintegrare sunt la nivel redus spre mediu, factorii care i-au influenţat comportamentul, fiind consumul regulat de băuturi alcoolice corelat cu stările de agresivitate asociate acestuia, aşa cum rezultă din referatul de evaluare, anterior a mai fost condamnat pentru săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiune, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, pentru care a intervenit împlinirea termenului de reabilitare, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte apreciază că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Totodată, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 60 din 9 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 ianuarie 2006 la 31 mai 2007.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 60 din 9 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 ianuarie 2006 la 31 mai 2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2971/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3372/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
