ICCJ. Decizia nr. 3465/2007. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3465/2007
Dosar nr. 942/32/2006
Şedinţa publică din 27 iunie 2007
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 345/ D din 25 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. 8870/2005, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.A., pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârşită de acesta.
În temeiul art. 350 alin. (2) C. proc. pen., a fost revocată măsura arestării preventive şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, de sub puterea mandatului de arestare nr. 150 din 7 decembrie 2005, dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., s-a luat act că nu pot fi acordate despăgubirile civile solicitate.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău cu nr. 456/P/2005 din 21 decembrie 2005 inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., constând în aceea că, în seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe soţia sa, victima S.M., aceasta dezechilibrându-se şi căzând pe plita încinsă a sobei din locuinţă, de unde nu s-a mai ridicat, fiind în stare de inconştienţă.
Urmare multiplelor arsuri suferite, victima S.M. a decedat.
Coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul judecăţii, instanţa de fond a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpatului.
Astfel, s-a reţinut că, la data de 31 martie 2005, inculpatul s-a întors de la Bacău la domiciliu, unde a găsit-o pe soţia sa, S.M., în stare de ebrietate, stând pe un scaun în bucătărie.
Întrucât aceasta a refuzat să-i coase o gaică la o pereche de pantaloni pe care abia şi-i cumpărase, inculpatul, enervat de atitudinea soţiei sale şi de faptul că, mai tot timpul, când se întorcea acasă, o găsea în stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste faţă, după care a aprins focul în bucătărie şi a încălzit mâncarea.
În timp ce servea masa, inculpatul a observat-o pe soţia sa că intenţionează totuşi să-i coase gaica de la pantaloni, dar constatând că aceasta făcea eforturi pentru a introduce aţa în act, l-a rugat pe fiul său S.A.C. să o ajute în efectuarea acestei operaţiuni, după care a plecat într-o altă cameră să se uite la televizor.
Prima instanţă a reţinut că, pe tot acest interval de timp, de faţă la incidentul derulat între cei doi soţi s-au aflat fiul acestora S.A.C. şi prietenul său D.A.
În jurul orelor 19,00, cei doi tineri au plecat la un magazin din apropiere.
Când a revenit la domiciliu, aproximativ în jurul orelor 20,00, martorul S.A.C. a găsit-o pe mama sa căzută pe plita încinsă, prezentând multiple arsuri, astfel că l-a anunţat, despre cele întâmplate, pe tatăl său care dormea în camera alăturată.
La iniţiativa celor doi, tată şi fiu, victima S.M. a fost transportată la Spitalul judeţean Bacău, unde a fost internată la ora 20,56.
La data de 10 aprilie 2005 starea de sănătate a victimei s-a agravat, survenind decesul.
Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta reţinută în actul de sesizare, susţinând că din momentul în care a plecat în camera alăturată să se uite la televizor şi până când a fost trezit de fiul său, care i-a relatat că a găsit-o pe S.M. căzută pe plita încinsă, nu ştie ce s-a întâmplat cu aceasta.
Prima instanţă a constatat că în cauză nu există probe directe sau indirecte, în sensul celor reţinute în actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpatului.
În declaraţiile date pe parcursul cercetărilor martorul S.A.C. (fiul victimei şi al inculpatului) a confirmat pe deplin versiunea tatălui său, în sensul că, după ce acesta a plecat în camera alăturată victima a continuat să consume băuturi alcoolice.
Martorul a mai precizat că după ce a plecat din locuinţă, are convingerea că mama sa s-a dus lângă sobă să se încălzească şi, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, coroborat cu căldura din încăpere, probabil a aţipit şi a căzut pe plită, variantă care, în opinia sa, este susţinută de poziţia în care a fost găsită victima şi de împrejurarea că la locul faptei a fost descoperită o sticlă de băutură ce fusese ascunsă de aceasta.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a criticat-o sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Prin Decizia penală nr. 57 din 6 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.
S-a constatat că în apel inculpatul a fost asistat de apărător ales, iar potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a stabilit a rămâne în sarcina statului, cheltuielile judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bacău a constatat că, prima instanţă, făcând o analiză temeinică a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor, a reţinut o situaţie de fapt corectă şi, în mod justificat, a ajuns la concluzia că decesul victimei S.M. nu s-a datorat în mod direct sau indirect vreunei atitudini violente a inculpatului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susţinând că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată următoarele:
Deşi parchetul a susţinut că ambele instanţe, de fond şi apel, au ajuns la concluzia achitării inculpatului, respectiv a reţinerii nevinovăţiei acestuia în comiterea faptei, prin ignorarea mai multor probe, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor.
Mai mult, instanţa de apel, pentru a-şi forma propria convingere cu privire la vinovăţia ori dimpotrivă inocenţa inculpatului, a readministrat întregul probatoriu, a reaudiat inculpatul şi a dispus admiterea de probe noi, respectiv audierea personalului de pe ambulanţa care a transportat victima la spital, audierea persoanelor care au stat în acelaşi salon cu victima, la spital şi audierea personalului medical din secţia în care aceasta a fost internată.
În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă".
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes";
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlătură prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca inocentă, de toată lumea până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
Faptul că inculpatul S.A. a fost inconsecvent în declaraţiile date în faţa organelor judiciare este irelevant întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia". Potrivit art. 69 C. proc. pen., „declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză". Inculpatul nu a recunoscut niciodată că ar fi împins-o pe plită pe soţia sa sau că în urma loviturii pe care i-a aplicat-o cu dosul palmei, aceasta ar fi căzut pe plita sobei, astfel cum a reţinut parchetul. În primele declaraţii date în faţa organelor de poliţie acesta a recunoscut doar că „în data de 31 martie 2005 mi-am lovit soţia. Menţionez că am lovit-o o singură dată, după care am plecat în camera alăturată".
Că evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din declaraţiile martorilor S.A.C. şi D.A., care au relatat că au asistat la discuţia ce a avut loc între cei doi soţi, generată de atitudinea insolentă a victimei, care a refuzat să-i coase inculpatului o pereche de pantaloni şi de faptul că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice; că deşi inculpatul a lovit-o cu palma peste faţă, victima nu s-a dezechilibrat în vreun mod, întrucât stătea pe scaun; că după acest incident, inculpatul a plecat în camera alăturată şi nu a revenit în camera în care se afla soţia sa, până la plecarea celor doi martori din locuinţă.
Inculpatul a mai susţinut că a plecat în camera alăturată, să se uite la televizor, pentru a se linişti, deoarece soţia sa nu dăduse curs repetatelor sale solicitări de a nu mai consuma băuturi alcoolice.
Pe parcursul cercetărilor au fost audiate mai multe persoane din comunitatea din care făceau parte cei doi soţi, precum şi martora A.C. (mama victimei), care au confirmat starea perpetuă de ebrietate a victimei, fapt care-l afecta pe inculpat şi că, în mai multe rânduri, aceasta a fost salvată de la moarte, determinată de consumul de alcool, de către soţul său (o dată victima a fost găsită, în stare de inconştienţă, căzută cu capul în chiuveta în care spăla vasele, iar altă dată inculpatul a găsit-o în zăpadă, tot în stare de ebrietate, viaţa fiindu-i salvată în ultimul moment).
Or, un asemenea comportament al inculpatului susţine varianta acestuia, în sensul că nu a împins victima pe plita sobei încinse şi că doar starea de ebrietate în care aceasta s-a aflat în seara respectivă a determinat dezechilibrarea ei, cu consecinţa producerii multiplelor arsuri ce au condus la deces.
Martorii A.C., G.C., asistente medicale în Secţia Arşi a Spitalului Judeţean Bacău, P.A. (pacientă care a stat în acelaşi salon cu S.M.), A.C. (mama victimei) şi S.E. (fiica victimei) au relatat că victima, de la momentul internării în spital şi până când a intervenit decesul, a avansat diverse versiuni cu privire la cauza accidentării sale, într-o primă variantă a susţinut că a căzut cu capul în oala cu sarmale, într-o altă variantă că s-a împiedicat şi s-a opărit cu oala cu ciorbă, pentru ca în final să precizeze că a fost lovită de soţul său.
Deşi, faţă de multiplele variante prezentate de victimă drept cauză a accidentării sale, s-ar fi impus audierea acesteia, Înalta Curte constată că organele de anchetă nu au depus un minimum de diligenţă în acest sens.
Susţinerile inculpatului în sensul că, doar starea avansată de ebrietate în care victima s-a aflat în seara respectivă a fost cauza dezechilibrării acesteia şi căderii peste plita sobei, situaţii de acest gen având loc şi cu alte ocazii, se coroborează cu concluziile actului medico-legal întocmit în cauză.
Astfel, din raportul de constatare medico-legală nr. 1758/A4/2005 al S.M.L. Bacău a rezultat că moartea victimei S.M. a fost violentă, datorându-se insuficienţei organice multiple, şocului combustiţional cronic cu arsuri, pleureziei, urmare directă a leziunilor de arsură gravă III - IV pe 20 % din suprafaţa corporală. Leziunile de arsură gravă s-au putut produce prin contactul tegumentar cu suprafeţe fierbinţi, în regiunea occipitală vertex torace posterior şi în părţile dorsale ale corpului.
La necropsie s-au evidenţiat şi alte tipuri de leziuni fără capacitate tanatogeneratoare, situate pe părţile ventrale ale corpului, plăgi ale buzelor, echimoze toracice, ce s-au putut produce prin loviri cu sau de corpuri dure.
În ceea ce priveşte expertiza privind detecţia psihologică, efectuată la data de 27 mai 2005, care a concluzionat că inculpatul a prezentat modificări ale stresului emoţional caracteristice comportamentului simulat, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate constitui o probă certă care să formeze instanţei convingerea că inculpatul a săvârşit fapta, în condiţiile în care nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză.
Susţinerile parchetului referitoare la imposibilitatea căderii accidentale a victimei pe plită, având în vedere înălţimea acesteia (1,40 m), faţă de înălţimea sobei (80 cm) sunt doar simple alegaţii, presupuneri, nefundamentate pe probe certe.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, Înalta Curte apreciază că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care marele principiu al aflării adevărului (consacrat în art. 3 C. proc. pen.) se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu mai există, şi totuşi îndoiala persistă, în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat.
Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus în cauză achitarea inculpatului S.A., astfel că, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău va fi respins ca nefondat.
Suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva deciziei penale nr. 57 din 6 martie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, privind pe inculpatul S.A.
Suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3372/2007. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3466/2007. Penal → |
|---|
