ICCJ. Decizia nr. 3466/2007. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3466/2007
Dosar nr. 4523/59/2006
Şedinţa publică din 27 iunie 2007
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 110 din 12 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul caraş Severin, în dosarul nr. 3392/P/2005, a fost condamnat inculpatul L.I.:
- în baza art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 5 (cinci) ani închisoare.
- în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) ani închisoare.
În baza atrt.71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., în condiţiile art. 65 C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă de 5 (cinci) ani.
Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat inculpatul D.C.):
- în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 şi art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare.
- ,în baza art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 şi art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 5 (cinci) luni închisoare.
- în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.
- în baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.
- în baza art. 25 raportat la art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 şi art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 C. pen., pe o perioadă de 5 (cinci) ani.
Potrivit art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul L.I. să-i plătească părţii civile C.O., în calitate de administrator la SC E.S.A. SRL Timişoara, suma de 2.679.420.000 lei, iar inculpatul D.C. să-i plătească aceleiaşi părţi civile suma de 297.600.000 lei.
Au fost respinse pretenţiile civile formulate de martorul Andras Marcu.
A fost menţinut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului D.C.
Au fost anulate dovezile de preemţiune existente la dosarul de urmărire penală, procurile speciale existente şi contractele de vânzare-cumpărare din dosarul de urmărire penală.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat să plătească statului câte 400 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În cursul anului 2002, inculpatul D.C., consilier în cadrul Primăriei comunei Vermeş, l-a ajutat pe coinculpatul L.I. să îi vândă părţii civile C.O., suprafeţe de teren, care nu au existat în realitate. Acelaşi inculpat a instigat mai multe persoane din comuna Vermeş să vândă aceste suprafeţe inexistente, a completat şi semnat în fals dovezile de proprietate, pe care le-a folosit la notar, declarând în fals în faţa notarului că îl împuterniceşte pe L.I. să vândă 50 ha de teren, pe care în realitate nu le deţinea.
La rândul său, coinculpatul L.I. l-a înşelat pe C.O., administrator la SC .S.A. SRL Timişoara cu suma de 2.679.420.000 lei, vânzându-i suprafeţe de teren inexistente şi uzând în faţa notarului public A.C. de titluri de proprietate false.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel ambii inculpaţi.
Inculpatul D.C. a solicitat, în principal, redozarea sancţiunilor aplicate, în sensul reducerii cuantumului acestora, în raport de datele care caracterizează persoana sa şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În subsidiar, a solicitat rejudecarea cauzei de către Tribunalul Caraş Severin, având în vedere că, în perioada în care inculpatul L.I. era arestat în altă cauză, s-a procedat la audierea unor martori indicaţi în citativul rechizitoriului, încălcându-se astfel prevederile art. 314 C. proc. pen., privind obligativitatea prezenţei inculpatului arestat la judecată.
Apelantul inculpat L.I. a învederat faptul că, nefiindu-i adusă la cunoştinţă împrejurarea că s-a început urmărirea penală împotriva sa, nu şi-a putut face apărarea; că rechizitoriul nu a fost întocmit de către procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi prin aceasta s-a adus atingere principiului continuităţii; că instanţa de fond nu a respectat principiul contradictorialităţii, deoarece au fost audiaţi martori în lipsa lui, astfel că nu a putut formula întrebări, iar când s-a trecut la judecarea cauzei, deşi a solicitat acordarea unui alt termen, cererea i-a fost respinsă, fiind privat astfel de dreptul la apărare. A apreciat că se impune restituirea cauzei la procuror, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin Decizia penală nr. 350/ A din 6 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii D.C. şi L.I.
Au fost obligaţi inculpaţii să plătească statului câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Timişoara a reţinut că:
- solicitările inculpatului D.C. sunt nefondate, întrucât prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, prin raportare la criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
- cererile inculpatului L.I. sunt neîntemeiate, întrucât din declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale rezultă că i-au fost aduse la cunoştinţă faptele pentru care a fost învinuit şi pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa, neimpunându-se restituirea cauzei la parchet, conform art. 333 C. proc. pen. (dispoziţie, de altfel, abrogată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală).
În ce priveşte cererea ambilor inculpaţi privind desfiinţarea hotărârii primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de împrejurarea că instanţa de fond a dispus audierea unor martori în lipsa inculpatului L.I., care era arestat într-o altă cauză, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, după ce inculpatul a fost pus în libertate (la 6 februarie 2006), mai exact la termenul din 6 aprilie 2006 s-a admis cererea formulată de apărătorul ales al acestui inculpat şi s-a dispus reaudierea martorilor audiaţi la termenele anterioare în lipsa inculpatului. În cauză s-au acordat mai multe termene, fie la cererea inculpatului L.I., fie la cererea apărătorului său ales, dar martorii nu au putut fi audiaţi, în final reaudierea acestora făcându-se tot în lipsa inculpatului L.I. care, deşi a susţinut că este internat într-un sanatoriu, nu a făcut o astfel de dovadă, neindicând nici adresele martorilor propuşi în apărare, astfel că instanţa a apreciat că amânările repetate solicitate de inculpatul L.I. reprezintă o modalitate de tergiversare a soluţionării cauzei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii D.C. şi L.I.
Prin apărătorul ales, inculpatul D.C. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen., solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât aceasta a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, activitatea desfăşurată de inculpat neintrând în sfera ilicitului penal, reprezentând doar o pură activitate comercială.
În subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., combinat cu art. 181 C. pen., întrucât faptele săvârşite de acesta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere că, pentru celelalte 21 de persoane care au declarat mincinos în faţa notarului că sunt proprietare de teren, parchetul a aplicat aceste prevederi, dispunând scoaterea lor de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
În motivele scrise de recurs, susţinute şi detaliate oral de apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul L.I. (în lipsa apărătorului ales care a lipsit nejustificat) au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 5, 6, 10, 15, 17 şi 18 C. proc. pen..
S-a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât judecata a fost efectuată cu lipsă de procedură cu inculpatul L.I., acesta fiind internat într-un sanatoriu; că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ, în vederea aflării adevărului, fie nepronunţându-se cu privire la unele cereri esenţiale (administrarea probei testimoniale), fie nedându-i posibilitatea inculpatului de a administra proba cu înscrisuri, probă admisă, cu care ar fi putut dovedi inexistenţa prejudiciului în cauză, cu consecinţe asupra încadrării juridice a faptei; că urmărirea penală s-a desfăşurat în lipsa inculpatului, fără a-i fi aduse la cunoştinţă învinuirile.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpaţilor, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceştia încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP).
Astfel, probele administrate în cauză au dovedit că:
Inculpatul D.C. a fost consilier cu specialitatea agronomie în cadrul Primăriei comunei Vermeş, calitate în care era la curent cu situaţia terenurilor agricole de pe raza comunei şi a satelor aparţinătoare, inclusiv de pe raza satului Izgar.
În vara anului 2002 s-a prezentat la Primăria comunei Vermeş inculpatul L.I., prietenul fiicei secretarului primăriei, care şi-a arătat disponibilitatea de a cumpăra teren agricol pe raza comunei, oferind suma de 2 milioane lei /ha şi un comision de 300.000 lei/ha inculpatului D.C.
Fiind de acord cu oferta, inculpatul D.C. a găsit mai multe persoane care voiau să vândă terenuri, astfel că a intermediat vânzarea acestor terenuri. După perfectarea acestor tranzacţii, inculpatul L.I. i-a propus inculpatului D.C. să caute şi alte persoane care, în schimbul unor sume de bani, doresc să se prezinte în faţa notarului, să declare că au pământ de vânzare şi că îl împuternicesc pe el să îl vândă mai departe.
În aceeaşi perioadă, inculpatul L.I. l-a cunoscut pe C.O., asociat unic la SC E.S.A. SRL din Timişoara, căruia i-a propus să cumpere terenuri de pe raza comunei Vermeş, sat Izgar, adevăraţii proprietari urmând a fi reprezentaţi, în faţa notarului public, în baza unei procuri autentice de către inculpatul L.I.
Partea civilă C.O. a acceptat să cumpere teren la preţul de 3.000.000 lei/ha.
În baza acestei înţelegeri, inculpatul D.C. a contactat mai multe persoane din satele Izgar, Iersig şi Vermeş, care deşi nu deţineau suprafeţe de teren, instigate de inculpatul D.C., au fost de acord să declare în faţa notarului public, că îl împuternicesc pe inculpatul L.I. să vândă terenurile. Declaraţii similare a dat şi inculpatul D.C. Pentru vânzările terenurilor inexistente inculpatul D.C. le-a promis pretinşilor proprietari sume între 100 şi 200 Euro.
Inculpatul D.C. şi martorii D.G., G.I., M.Şt., M.M., B.T., T.I., C.T., D.O., M.D., C.I., C.P., C.I., R.M., T.I., A.M., T.I., N.I., M.P., I.P., P.D. şi B.C. s-au prezentat în faţa notarului public A.C. din Buziaş şi au semnat procurile, prin care îl împuterniceau pe L.I. să vândă suprafeţele de teren menţionate în titlurile de proprietate.
Titlurile de proprietate au fost predate notarului de inculpatul L.I.
După semnarea procurilor în faţa notarului, inculpatul D.C. le-a înmânat martorilor menţionaţi mai sus sumele promise, în majoritate câte 200 euro. Cu ocazia audierii, aceştia au recunoscut că nu au deţinut suprafeţele de teren menţionate în titlurile de proprietate şi că au semnat procurile, la instigarea inculpatului D.C.
Ulterior, în baza procurilor obţinute, inculpatul L.I. a vândut suprafeţele de teren părţii civile C.O. În faţa notarului s-au prezentat L.I., în calitate de mandatar cu procură autentică şi C.O., în calitate de cumpărător şi reprezentant al SC E.S. SRL Timişoara, care a achiziţionat o suprafaţă totală de 992,34 ha pentru suma de 2.977.002.000 lei.
Din declaraţia dată de inculpatul D.C. în faţa instanţei a rezultat că acesta reţinea pentru el suma de 300.000 lei, pentru fiecare hectar de teren vândut, iar restul de bani era încasat de inculpatul L.I.
În cursul cercetărilor au fost identificate la notarul A.C., alături de procurile şi titlurile de proprietate pe numele celor 21 de persoane menţionate anterior şi tot atâtea dovezi de preemţiune. Acestea ar fi trebuit a fi emise de primărie şi afişate la această instituţie timp de 45 zile, conform dispoziţiilor art. 5 – art. 7 din Legea nr. 54/1998, însă în cauză s-a dovedit că majoritatea au fost întocmite şi semnate de inculpatul D.C. Patru asemenea dovezi au fost semnate în alb de martorul A.P. (secretarul Primăriei Vermeş), iar în timp ce acesta s-a aflat în concediu de odihnă, celelalte dovezi au fost completate de inculpatul D.C.
Cu ocazia verificărilor efectuate la Oficiul judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie Caraş-Severin s-a stabilit că, majoritatea suprafeţelor de teren ce au făcut obiectul tranzacţiilor nu există în realitate, anexa 48 menţionată în titluri, nefiind validată în judeţul Caraş-Severin. De asemenea, s-a constatat că s-au încălcat şi prevederile Legilor nr. 18/1990 şi 1/2000, pe titlurile de proprietate figurând suprafeţe de teren mai mari decât limitele maxime de 10, respectiv 50 ha.
Procurile şi dovezile de preemţiune au făcut obiectul unei constatări tehnico-ştiinţifice grafice, din concluziile căreia a rezultat că procurile au fost semnate de cei 21 de martori menţionaţi anterior, iar dovezile au fost completate şi semnate de inculpatul D.C., mai puţin patru dintre ele, care au fost semnate de martorul A.P.
De asemenea, din probele administrate în cauză a mai rezultat că, în vara anului 2002, în timp ce se afla pe litoral, partea civilă C.O. l-a contactat pe M.S., pe care l-a cunoscut prin intermediul martorului C.Şt. şi pe care l-a rugat să cumpere în locul său 104 ha de teren de pe raza comunei Vermeş. M.S. a cumpărat această suprafaţă de teren de la inculpatul L.I., tranzacţia fiind perfectată în faţa aceluiaşi notar public, teren pe care ulterior l-a revândut lui C.O.
Partea vătămată C.O., în calitate de reprezentant legal al S.C. Exclusiv Service Alexandra SRL Timişoara s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 2.977.020.000 lei.
Cercetările efectuate au stabilit că inculpatul D.C. şi-a însuşit suma de 297.600.000 lei (300000 lei pentru fiecare hectar vândut), iar inculpatul L.I. şi-a însuşit suma de 2.679.420.000 lei.
Faţă de situaţia de fapt descrisă mai sus, fundamentată pe probele administrate în cauză Înalta Curte constată că, instanţele de fond şi apel nu au comis o gravă eroare de fapt, aşa cum a susţinut inculpatul D.C., dispunând, în mod corect, condamnarea acestora pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (inculpatul L.I.) şi respectiv complicitate la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen.
Potrivit art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), constituie înşelăciune „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă".
Activitatea desfăşurată de cei doi inculpaţi nu a reprezentat doar o activitate comercială, întrucât partea civilă C.O. s-a angajat în cumpărarea terenurilor, având convingerea că inculpatul L.I. era mandatarul unor proprietari reali.
Actele de inducere în eroare a părţii civile C.O. au fost comise de inculpatul L.I., cu complicitatea (cu ajutorul) inculpatului D.C., care a fost cel ce i-a determinat pe cei 21 de martori ca, în schimbul unor sume de bani, să declare mincinos că sunt proprietari de terenuri, în realitate inexistente, că doresc să le vândă şi că-l împuternicesc în acest sens pe inculpatul L.I. Tot inculpatul D.C. a fost cel care a întocmit majoritatea titlurilor de proprietate şi a dovezilor de preemţiune, deşi emiterea acestora nu intra în atribuţiile sale, activitatea desfăşurată de acesta reprezentând acte de complicitate la infracţiunea de înşelăciune, având drept consecinţă păgubirea părţii civile C.O.
Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat şi cel de al doilea motiv de recurs invocat de inculpatul D.C., respectiv cel prin care a solicitat aplicarea prevederilor art. 181 C. pen.
Potrivit art. 181 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se arată în alin. (2) al aceluiaşi articol, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
În cauză nu se poate reţine că fapta săvârşită de inculpatul D.C. este lipsită în mod vădit de importanţă, faţă de modul şi mijloacele în care a fost comisă, de scopul urmărit (obţinerea pentru sine şi pentru altul a unui folos material injust), de paguba deosebit de mare cauzată părţii civile, de împrejurarea că, deşi calitatea de consilier local, îl obliga să respecte legea, inculpatul a încălcat-o flagrant, instigând şi alte persoane de pe raza comunei Vermeş să încalce legea.
Activitatea infracţională desfăşurată de cei 21 de martori, proprietari nereali de terenuri, faţă de care parchetul a aplicat dispoziţiile art. 181 C. pen., este mult redusă faţă de cea a inculpatului D.C. şi ar fi fost practic irealizabilă, dacă acesta nu ar fi emis titlurile de proprietate şi dovezile de preemţiune false, prin care s-a creeat aparenţa proprietăţii.
Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt neîntemeiate şi motivele de recurs invocate de inculpatul L.I.
Din declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale, rezultă că i-au fost aduse la cunoştinţă faptele pentru care a fost învinuit şi, întrucât era arestat în altă cauză, toate aceste activităţi s-au realizat în prezenţa unui apărător desemnat din oficiu, fiindu-i astfel respectate drepturile prevăzute în art. 6 C. proc. pen.
Susţinerea inculpatului L.I., în sensul că judecata în faţa primei instanţe ar fi avut loc fără citarea sa legală, el fiind internat într-un sanatoriu, este nefondată.
La data de 6 februarie 2006 inculpatul L.I., care era arestat în altă cauză, a fost pus în libertate, conform adresei de la fila 179 dosar fond, iar la cererea acestuia s-au acordat mai multe termene consecutive pentru respectarea drepturilor sale procesuale.
La termenul din 12 iunie 2006, când s-a judecat cauza, apărătorul inculpatului a susţinut că acesta este internat într-un sanatoriu, dar nu a depus vreo dovadă în acest sens, astfel că instanţa, apreciind că şi această solicitare reprezintă o altă modalitate de tergiversare a soluţionării cauzei, a rămas în pronunţare.
De altfel, nici în apel inculpatul nu a depus vreo dovadă a internării sale, ci doar o adeverinţă din care rezultă că la data judecării cauzei de către prima instanţă s-a aflat în tratament ambulator la domiciliu.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că adeverinţa depusă de inculpat nu face dovada imposibilităţii de prezentare a acestuia la termenul din 12 iunie 2006, când s-a judecat cauza de către instanţa de fond.
Critica ambilor inculpaţi constând în aceea că instanţa de fond nu ar fi avut rol activ, în vederea aflării adevărului, fie prin neadministrarea în condiţii legale a probei testimoniale, fie nedând posibilitatea inculpatului L.I. de a administra proba cu înscrisuri, cu care ar fi putut dovedi inexistenţa prejudiciului, cu consecinţe asupra încadrării juridice a faptei, este de asemenea neîntemeiată.
Cu privire la administrarea probei testimoniale, Înalta Curte constată că, la termenul din 15 septembrie 2005, instanţa din oficiu a pus în discuţia părţilor necesitatea audierii primilor 10 martori din citativul rechizitoriului, cerere cu care apărătorii inculpaţilor au fost de acord, sub rezerva reaudierii, în cazul în care după ce se va lua declaraţia inculpatului L.I., arestat în altă cauză, s-ar impune aceasta.
Astfel, la termenul din 13 octombrie 2005, au fost audiaţi în lipsa inculpatului o parte din martori.
Ulterior, la termenul din 10 noiembrie 2005, au mai fost audiaţi şi alţi martori, în lipsa inculpatului L.I., sub rezerva reaudierii acestora.
După acest termen cauza a suferit mai multe amânări pentru a fi adus în instanţă inculpatul L.I., arestat în altă cauză.
Întrucât la data de 6 februarie 2006, inculpatul L.I. a fost pus în libertate, la cererea acestuia, pentru a-şi angaja un apărător, s-a acordat termen la data de 9 martie 2006.
La termenul din 9 martie 2006, avocatul inculpatului L.I. a solicitat acordarea unui alt termen de judecată, fiind bolnav, astfel că s-a acordat termen la data de 23 martie 2006.
Ulterior, la data de 6 aprilie 2006, s-a admis cererea formulată de avocatul ales al inculpatului L.I. şi s-a dispus reaudierea martorilor audiaţi la termenele anterioare în lipsa acestuia, acordându-se termen la data de 20 aprilie 2006.
Nici la acest termen inculpatul L.I. nu a fost prezent, depunând adeverinţa medicală cu nr. 940 din 17 aprilie 2006, emisă de Dispensarul T.B.C. Timişoara din care rezulta că este bolnav.
La următoarele termene de judecată au fost reaudiaţi martorii, care s-au prezentat la mai multe termene consecutive, dar reaudierea acestora a fost efectuată tot în lipsa inculpatului, întrucât acesta nu s-a prezentat, fără a face dovada internării sale într-un sanatoriu. La data de 18 mai 2006 a fost audiat inculpatul L.I., care a refuzat să dea declaraţii cu privire la faptele pentru care a fost dedus judecăţii şi care i-au fost prezentate în instanţă.
La termenul din 12 iunie 2006, instanţa a respins cererile formulate în apărarea inculpaţilor, considerând că amânările repetate solicitate, reprezintă o modalitate de tergiversare a soluţionării cauzei, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada internării medicale a inculpatului L.I. într-un sanatoriu şi nici nu s-au indicat adresele martorilor propuşi în apărare.
Din prezentarea modalităţii în care s-a desfăşurat cercetarea judecătorească, rezultă că prima instanţă, deşi a dispus audierea unor martori în lipsa inculpatului L.I., arestat în altă cauză, ulterior la cererea apărătorului ales al inculpatului a dispus reaudierea acestora, care s-a făcut însă tot în lipsa inculpatului, dar din motive imputabile acestuia, instanţa de fond făcând toate demersurile pentru respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului.
Totodată, deşi inculpatul L.I. şi-a motivat imposibilitatea de obţinere a adreselor martorilor propuşi în apărare şi a înscrisurilor, pentru dovedirea inexistenţei prejudiciului, prin internarea sa într-un sanatoriu, probele administrate au dovedit că acesta nu a fost internat, aşa cum a susţinut, ci doar a avut de urmat un tratament ambulator la domiciliu.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.I. şi D.C. împotriva deciziei penale nr. 350/ A din 6 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.:
- va obliga recurentul inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
- va obliga recurentul inculpat D.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.I. şi D.C. împotriva deciziei penale nr. 350/ A din 6 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat D.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3465/2007. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3468/2007. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
