ICCJ. Decizia nr. 390/2007. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 390/2007
Dosar nr. 589/1/2007
Şedinţa publică din 5 iunie 2007
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia din 5 septembrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 263/P/2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul I.A.T. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen.
Pentru a dispune astfel, parchetul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Petentul M.R. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul I.A.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., fiind nemulţumit de modalitatea în care intimatul a soluţionat dosarul penal nr. 219/P/2003.
În fapt, în plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi sub nr. 219/P/2003, M.R. a solicitat cercetarea judecătorilor A.C. şi P.L. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu săvârşită cu ocazia pronunţării sentinţelor civile nr. 14585 din14 octombrie 1998 şi nr. 3723 din 02 martie 1998, întrucât „nu au avut rol activ şi nu au făcut o cercetare judecătorească competentă".
Prin aceeaşi plângere a solicitat şi cercetarea numiţilor A.N. şi B.D. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, aceştia având calitatea de reclamanţi în cauzele în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti sus-menţionate.
Apreciind că faptele reclamate nu există, procurorul I.A.T. a dispus prin rezoluţia nr. 219/P/2003 din 20 noiembrie 2003, neînceperea urmăririi penale faţă de cei patru făptuitori.
Plângerea împotriva acestei soluţii a fost respinsă prin rezoluţia nr. 113/II/2/2004 din 11 februarie 2004 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Prin sentinţa penală nr. 499 din 26 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3620/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca tardivă, plângerea formulată de M.R. împotriva rezoluţiilor anterior menţionate, hotărâre care a rămas definitivă prin Decizia nr. 8 din 23 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători.
Revenind la cauză, constatând că nu sunt indicii din care să rezulte existenţa infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul I.A.T.
Potrivit art. 278 C. proc. pen., împotriva acestei rezoluţii petiţionarul M.R. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, plângere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 30398/6631/2006 din 18 decembrie 2006 pronunţată de Procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere că nu s-a putut reţine în sarcina magistratului I.A.T. săvârşirea acestor infracţiuni întrucât nu a rezultat, pe parcursul soluţionării dosarului nr. 219/P/2003, că şi-a încălcat atribuţiile de serviciu sau a favorizat infractorul, ci doar a dispus o soluţie potrivit convingerii sale şi în raport de actele premergătoare urmăririi penale.
În temeiul art. 2781 C. proc. pen., în termen legal, petentul M.R. a formulat plângere împotriva soluţiei de neurmărire penală dispusă faţă de intimatul I.A.T., solicitând desfiinţarea acesteia, susţinând că o soluţie se pronunţă în baza actelor normative în vigoare şi nu în raport cu convingerile magistratului, mai ales că în cauză nu au fost efectuate acte premergătoare.
Examinând rezoluţiile pronunţate în cauză, în raport de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că plângerea formulată nu este fondată.
Astfel, fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege, organul de urmărire penală poate dispune începerea urmăririi, care practic determină declanşarea procesului penal şi poziţia procesuală a participanţilor, cu fixarea drepturilor şi obligaţiilor acestora.
Însă pentru a se putea începe urmărirea penală trebuie întrunite două condiţii, şi anume, existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune şi, respectiv inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut de lit. b1).
În cauză, corect s-a reţinut intervenţia cazului prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., rezultat din actele premergătoare efectuate în urma sesizării şi care a avut ca urmare soluţia de neîncepere a urmăririi penale, constatându-se că faptele imputate intimatului nu există.
Astfel, potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), există abuz în serviciu contra intereselor persoanelor atunci când funcţionarul public, prin fapta sa, fiind în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Infracţiunea de favorizarea infractorului presupune, potrivit art. 264 C. pen., ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori a asigura infractorului produsul sau folosul infracţiunii.
Ori în cauză, împrejurarea că petentul este nemulţumit de situaţia adoptată de intimat în dosarul nr. 219/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi nu poate conduce la concluzia existenţei infracţiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa. În speţă, interpretarea şi evaluarea lucrărilor şi actelor premergătoare fiind atributul procurorului în condiţiile în care persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicţie îşi desfăşoară activitatea în temeiul legii, fiind obligate să-şi îndeplinească atribuţiile care le revin pentru rezolvarea unor probleme contencioase sau necontencioase, prin pronunţarea unor soluţii pe care le apreciază legale şi temeinice în raport cu probele administrate, soluţii care pot fi verificate şi, eventual, desfiinţate prin intermediul căilor de atac.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei de neurmărire penală ca nefondată, menţinând rezoluţia atacată.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul M.R. împotriva rezoluţiei nr. 263/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care o menţine.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 829/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 464/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
