ICCJ. Decizia nr. 829/2007. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 829/2007
Dosar nr. 19209/3/2006
Şedinţa publică din 13 februarie 2007
Prin sentinţa penală nr. 1269 din 09 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 6534/3/2006, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de condamnatul T.I.L. împotriva sentinţei penale nr. 1550 din 07 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care acesta a fost condamnat la 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.
În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a invocat nevinovăţia sa, apreciind că acest aspect poate fi dovedit prin administrarea probei cu martori. De asemenea, a invocat faptul că, în faza de urmărire penală, s-au exercitat presiuni asupra sa.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că motivele de revizuire invocate de revizuientul condamnat nu se regăsesc între cazurile de revizuire, expres şi limitativ prevăzute de lege.
Împotriva acestei hotărâri, revizuientul condamnat a declarat apel, arătând că martorii propuşi prin cererea de revizuire pot face dovada că acesta nu a săvârşit fapta, pe care a fost obligat s-o recunoască.
Prin Decizia penală nr. 871/ A din 12 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 19209/3/2006, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul condamnat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că motivele de revizuire invocate nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute de lege. Astfel, a reţinut că, martorul A.D.C. a avut calitatea de coinculpat, fiind condamnat în aceeaşi cauză, iar cel de-al doilea martor, respectiv martorul C.B.E., putea fi propus ca martor atât în faza urmăririi penale cât şi a cercetării judecătoreşti, însă condamnatul nu a înţeles să propună în apărare această probă, motiv pentru care, a apreciat instanţa de apel, martorii propuşi prin cererea de revizuire, nu pot relata împrejurări care să nu fi fost cunoscute de instanţă la momentul judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri, revizuientul condamnat a declarat recurs, fără a arăta în scris care sunt criticile de nelegalitate şi netemeinicie a acesteia.
Printr-un memoriu depus la dosar, recurentul revizuient a arătat că nu este vinovat şi a solicitat instanţei să încuviinţeze şi să administreze orice probă pertinentă cauzei.
În concluziile orale, apărătorul recurentului revizuient a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce se va pronunţa în cauză.
Prealabil analizării legalităţii hotărârii atacate, Înalta Curte constată că inculpatul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., referitoare la motivarea recursului, iar în concluziile orale, atât apărătorul său cât şi recurentul revizuient nu au invocat critici ale hotărârii atacate, astfel încât să faciliteze instanţei de recurs posibilitatea încadrării juridice a cererii în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile pot fi casate în recurs numai dacă sunt întrunite unul sau mai multe dintre cazurile de casare menţionate expres şi limitativ de lege.
Înalta Curte va efectua însă analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, dar numai prin prisma cazurilor de casare ce se iau în considerare întotdeauna din oficiu, având în vedere prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Analizând legalitatea hotărârii recurate prin prisma cazurilor de casare ce se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată că recursul se impune a fi respins pentru considerentele ce succed:
În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a invocat existenţa unor elemente noi, care nu au fost cunoscute de către instanţe la soluţionarea fondului cauzei.
În acest sens, revizuientul condamnat a arătat că martorii A.D.C. şi C.B.E. cunosc că acesta nu a participat la săvârşirea faptei penale pentru care a fost condamnat, impunându-se audierea lor.
Tot ca motiv de revizuire, recurentul revizuient a invocat şi faptul că, în faza de urmărire penală, s-au exercitat presiuni asupra sa, în scopul recunoaşterii faptei pentru care era cercetat penal.
Analizând motivele de revizuire invocate, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că acesta nu-şi regăsesc corespondent în niciunul dintre cazurile de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţe la soluţionarea cauzei, fiind vorba despre erori esenţiale de fapt care afectează o hotărâre definitivă şi care nu pot fi probate decât ulterior.
Aşa cum rezultă din conţinutul cererii de revizuire, condamnatul invocă, de fapt, apărări pe care ar fi trebuit să le valorifice în faţa instanţelor de control judiciar, cu ocazia soluţionării fondului cauzei, asupra cărora instanţele, în ceea ce-l priveşte pe martorul A.D.C., s-au pronunţat. Cât priveşte situaţia martorului C.B.E., deşi, pe parcursul cercetării judecătoreşti condamnatul avut posibilitatea să-şi formuleze toate apărările, să propună audierea martorului indicat în cererea de revizuire, nu a înţeles să uzeze de această posibilitate.
Or, este inadmisibil ca prin promovarea acestei căi de atac să se obţină prelungirea probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţe cu ocazia judecării fondului cauzei.
În deplină concordanţă cu dispoziţiile procesual penale române sunt şi prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. potrivit cărora, este posibilă redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. însă, în niciun caz revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea unei analize.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.l.L. împotriva deciziei penale nr. 871/ A din 12 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 19209/3/2006.
În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.l.L. împotriva deciziei penale nr. 871/ A din 12 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul condamnat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 827/2007. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 390/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
