ICCJ. Decizia nr. 5040/2007. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5040/2007
Dosar nr. 1439/42/2007
Şedinţa publică din 26 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 84 din 30 august 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarei D.J.P.C.P.C.N. împotriva rezoluţiei nr. 182/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 9 iunie 2006, petenta D.J.P.C.P.C.N. a depus o plângere penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 217 alin. (2) C. pen., raportat la art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 şi constând în fapta de distrugere prin neluarea măsurilor legale de conservare, restaurare a imobilul monument istoric „C.I.L." situată în mun. Ploieşti, indicând drept proprietari pe intimaţii M.I. şi D.C.
În dosarul de urmărire s-au efectuat acte premergătoare, constând în înscrisuri, planşe fotografice ale imobilului, note de constatare şi procese-verbale, copiile unor hotărâri judecătoreşti, depoziţiile unor martori şi declaraţiile intimaţilor M.I., M.G., D.C. acte de proprietate privind imobilul, adrese ale Primăriei Ploieşti, procesul-verbal de constatare al I.S.C.
Pe baza acestor mijloace de probă, prin rezoluţia din 23 octombri 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale a făptuitorilor: M.G., D.C. şi M.I. pentru faptele prevăzute de art. 55 din Legea nr. 422/2001 şi art. 360 C. pen., în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Acest act de neurmărire a fost atacat cu plângere de către petentă iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin rezoluţia din 6 decembrie 2006 (dosar nr. 1971/II/2/2006) a respins-o ca neîntemeiată.
Prin rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale a celor trei făptuitori s-a constatat că imobilul situat în mun. Ploieşti, a fost coproprietatea intimaţilor D.C. partea din imobil proprietatea sa, printr-un înscris sub semnătură privată, iar prin Decizia civilă nr. 399 din 22 martie 2005 s-a constatat dreptul de proprietate al cumpărătorului asupra terenului de 800 m2 şi construcţiilor situate pe acesta pe str. G. Coşbuc din Ploieşti.
Ulterior, acelaşi cumpărător M.G. a dobândit prin ieşire din indiviziune cu cel de-al doilea coproprietar M.I. şi partea de construcţie aparţinând acestuia conform hotărârii de expedient aflată dosar, respectiv sentinţa civilă nr. 3190 din 17 aprilie 2006 a Judecătoriei Ploieşti.
S-a mai reţinut prin rezoluţia procurorului că, la data de 9 iunie 2006, intimatul M.G. deplasându-se la D.J.P.C.C.P.C.N. a aflat că imobilul proprietatea sa este clasificat ca fiind monument istoric, sens în care i s-a făcut o comunicare scrisă, iar ulterior acestei date, în luna octombrie 2006, în baza autorizaţiei nr. 131 a fost desfiinţat un perete de la etaj şi s-a îndepărtat din interior, acoperişul prăbuşit al construcţiei.
S-a stabilit că nici unul din cei trei intimaţi nu a produs cu intenţie distrugeri sau degradări ale imobilului, în sensul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 şi art. 360 C. pen., faptele lor de a nu lua măsuri în scopul protejării monumentului istoric constituind contravenţii prevăzute de art. 56 din Legea nr. 422/2001.
Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, desfiinţarea neautorizată, distrugerea parţială sau totală (..) degradarea precum şi profanarea monumentelor istorice, constituie infracţiuni şi se sancţionează conform legii.
Cum această normă specială trimite la norma generală, în mod legal organul de urmărire penală a efectuat cercetări sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 55(1) din Legea nr. 422/2001, sus citat, raportat la art. 360 C. pen., care constituia norma incriminatoare.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs petiţionara D.J.P.C.P.C.N., reiterând susţinerile din plângerea penală iniţială şi solicitând casarea sentinţei şi, pe fond, desfiinţarea rezoluţiei, trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale şi efectuarea unei expertize în construcţii pentru a se stabili în mod real cauzele care au condus la degradarea imobilului.
Recursul este neîntemeiat.
Înalta Curte, analizând hotărârea primei instanţe, atât prin prisma criticilor formulate de petiţionară, cât şi în conformitate cu prevederile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
În mod corect, organul de urmărire penală a efectuat cercetări sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 raportat la art. 360 C. pen.
Din probele administrate în cauză nu a rezultat că cei trei intimaţi au comis acte materiale specifice acestei infracţiuni, respectiv nu au desfiinţat neautorizat, nu au distrus parţial sau total, nu au degradat părţi sau întregul imobil.
Petenta a susţinut în plângerea sa că intimaţii trebuie să răspundă penal pentru faptele lor, săvârşite chiar din culpă, sub forma infracţiunii, astfel spus, faptul, de necontestat, al prăbuşirii parţiale a etajului construcţiei s-ar datora împrejurării că nici unul dintre cei trei proprietari succesivi nu au luat măsuri de consolidare, reparaţii şi conservare a construcţiei „C.P.I.L." Ploieşti.
Acest imobil a fost înscris ca monument istoric de arhitectură în lista monumentelor istorice/2004.
Cu toate acestea, petenta avea obligaţia legală decurgând din art. 1 – art. 10 din metodologia de Întocmire a Obligaţiei privind Folosinţa Monumentului Istoric, aprobată prin ordinul Ministerului şi cultelor nr. 2684 din 18 iunie 2003 (act normativ depus în dosarul nr. 3290/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti) de a emite acest act şi de a-l înmâna proprietarului, sub semnătură în termen de 90 zile de la data publicării în M. Of. al României (partea I) a ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor, de clasare a monumentului istoric.
Petenta mai avea obligaţia ca după clasarea imobilului ca monument istoric, conform procedurii prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, ca în termen de 6 luni de la data intrării legii în vigoare, să încunoştiinţeze în scris proprietarii sau titularii drepturilor reale ale monumentelor istorice despre obligaţiile ce le revin prin lege ca urmare a regimului juridic special al bunurilor imobile în cauză, conform art. 60 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Aceste obligaţii sunt reglementate expres de art. 38 din Legea nr. 422/2001, între ele figurează şi cea de întreţinere, folosinţă şi exploatare a imobilului numai cu respectarea prevederilor legii şi a obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric.
Acest act a fost emis de petentă la 15 martie 2004 (Aviz provizoriu de folosinţă nr. 2), fără a conţine şi nominalizarea persoanei căreia trebuia înmânat, aşa cum s-a reţinut mai sus.
Un al doilea act-similar ca denumire şi conţinut, a fost emis de petentă sub nr. 582 din 9 iunie 2006 care a fost comunicat intimatului M.G.
Însă emiterea formală a acestor documente prevăzute de lege nu exonerează autorităţile competente specializate de obligaţiile de protejare a monumentului istoric, în înţelesul dat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001.
Petenta, D.J.P.C.P.C.N., cunoscând obligaţiile legale referitoare, între altele, la conservarea, paza, întreţinerea şi consolidarea imobilului, a sesizat încă de la data de 18 decembrie 2003, Primăria Ploieşti pentru alocarea fondurilor necesare salvării imobilului de la degradarea avansată şi prăbuşirea parţială, care ulterior s-a şi produs.
Starea foarte avansată de degradare a fost constatată şi de I.T.C. Prahova încă din 29 iulie 2003.
Autorizaţia de desfiinţare nr. 131 din 10 octombrie 2006 emisă de autoritatea locală competentă a fost eliberată chiar intimatului M.G., care a sesizat-o şi pe petentă la data de 9 iunie 2006, pentru ca imobilul să fie declasificat.
Acelaşi I.T.C. l-a obligat pe intimatul M.G. să ia măsuri de punere în siguranţă a construcţiei, în luna iulie 2006, iar a doua zi după control, acesta a amplasat un gard protector din plasă, fapt ce a determinat instanţa judecătorească competentă să anuleze actul contravenţional întocmit împotriva sa.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionară.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentei la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara D.J.P.C.P.C.N. împotriva sentinţei penale nr. 84 din 30 august 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală.
Obligă recurenta petiţionară să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5037/2007. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 5091/2007. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
