ICCJ. Decizia nr. 983/2007. Penal. Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 983/2007

Dosar nr. 10555/1/2006

Şedinţa publică din 22 februarie 2007

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 80 din 16 februarie 2006 a Tribunalului Braşov, în baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen. şi art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.Şt.A., la o pedeapsă de 4 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 4 luni stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat graţiată pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre penală.

În baza art. 120 alin. (2) C. pen., s-a redus termenul de încercare de la 2 ani şi 4 luni la 2 ani.

În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 şi următoarele C. civ., a fost obligat inculpatul T.Şt.A. la plata sumei de bani:

I. către partea civilă D.I:

a) 101.315.090 ROL cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloare autoturism, cheltuieli cu medicaţia, cazare, transport, masaje recuperare, plată îngrijire copil.

b) 2.000.000 ROL/lunar, reprezentând prestaţie periodică cu începere de la 12 ianuarie 2002 şi până la încetarea stării de nevoie.

c) 400.000.000 ROL cu titlu de daune morale.

A fost respins restul pretenţiilor formulate de partea civilă D.I.

II. către partea civilă C.A.S.J. Covasna suma de 16.329.907 Rol plus dobânda legală de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la plata integrală a debitului, cu titlu de daune materiale.

III. către partea civilă Spitalul Municipal Mangalia suma de 39.368.456 ROL cu titlu de daune materiale.

IV. către partea civilă C.A.S.M. Bucureşti suma C.A.S.M. Bucureşti suma de 14.998.865 ROL cu titlu de daune materiale.

V. către partea civilă Spitalul de Recuperare Neuropsihiatri Dezna, judeţul Arad duma de 10.920.630 ROL cu titlu de daune materiale.

A fost respins restul pretenţiilor părţii civile Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, judeţul Arad.

S-a constatat că părţile vătămate C.A.S.J. Arad, C.A.S.J. Constanţa, C.A.S.J. Braşov şi C.A.S.J. Dâmboviţa nu s-au constituit părţi civile.

S-a constatat că inculpatul T.Şt.A. a achitat părţii civile D.I., din sumele anterior indicate relativ la această parte civilă suma de 44.000.000 ROL.

S-a constatat că Societatea de asigurare U. SA are în cauză calitatea de asigurător căruia îi incumbă obligaţiile ce rezidă din Legea nr. 136/1995 până la concurenţa sumei de 80.000.000 ROL stabilită prin HG nr. 1194/2000.

S-a constatat că asigurătorul U. SA a achitat părţii civile D.I., din sumele anterior indicate relativ la această parte civilă, suma de 19.609.496 ROL, reprezentând contravaloare avarii autoturism, cheltuieli cu medicaţia, cazare, transport şi venit nerealizat de partea civilă D.I. în perioada iulie 2001 - ianuarie 2002.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, că prin sentinţa penală nr. 588 din 5 noiembrie 2004 a Tribunalului Braşov s-a dispus în baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului T.Şt.A. la o pedeapsă de 4 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a fost constatată graţiată pedeapsa aplicată inculpatului T.Şt.A. şi s-a făcut aplicare art. 120 alin. (2) C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ., au fost admise în parte acţiunile civile exercitate de către părţile civile D.I., C.A.S.J. Arad, C.A.S.J. Covasna, Spitalul Municipal Mangalia, C.A.S.M. Bucureşti.

S-a constatat că părţile vătămate C.A.S.J. Braşov şi C.A.S.J. Dâmboviţa nu s-au constituit părţi civile, iar C.A.S.J. Constanţa şi Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, judeţul Arad nu au calitate procesuală în cauză.

Prin hotărârea indicată s-a reţinut că inculpatul T.Şt.A. se face vinovat de producerea accidentului din 13 iulie 2002, ce a condus la producerea unei infirmităţi permanente relativ la partea vătămată D.I. în sarcina sa, reţinându-se o culpă de 90 %.

Prin Decizia penală nr. 143 din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, inculpatul T.Şt.A., partea civilă D.I., partea responsabilă civilmente SC U. SA, părţile civile C.A.S.J. Covasna, C.A.S.M. Bucureşti, a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 588/2004 a Tribunalului Braşov şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Urmare a desfiinţării cu trimitere, pe rolul acestei instanţe s-a format dosarul de faţă cu nr. 1331/2005 în cursul judecării căruia a fost audiat inculpatul T.Şt.A., parte civilă D.I., precum şi martorii A.I., T.A., S.L. şi M.I., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

Analizând probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale, dar şi în cursul cercetării judecătoreşti, tribunalul a reţinut, în fapt că, în data de 13 iulie 2001, în jurul orei 19,30, inculpatul T.Şt.A. circula cu autoturismul său, marca Warburg 353, pe ruta Braşov-Ghimbav pe un sector de drum situat în parte opusă complexului comercial „S." unde viteza de deplasare a autovehiculului era restricţionată la 30 km/h datorită unor lucrări de reparaţii ce se efectuau pe banda I (spre acostament).

Tribunalul a reţinut că în faţa inculpatului T.Şt.A., care rula cu o viteză de 91 km/oră cu mult peste limita de 30 km/oră impusă în zona respectivă, se deplasa partea vătămată D.I. care conducea autoturismul Dacia 1300 cu o viteză de 50 Km/oră (deci cu mult sub viteza autoturismului condus de inculpatul T.Şt.A.), ambele maşini, deplasându-se între banda I şi Banda II a sensului de mers, întrucât, atât partea vătămată, cât şi inculpatul cunoşteau că pe banda I se aflau nişte gropi adânci ce nu erau semnalizate.

Tribunalul a mai reţinut că partea vătămată D.I. a observat în spatele său autoturismul Wartburg condus de către inculpat, autoturism ce venea cu o viteză mult superioară maşinii părţii vătămate, sens în care a intenţionat să schimbe direcţia spre banda I de mers, cunoscut fiind faptul că această bandă este cea a vehiculelor cu viteză redusă, iar celelalte benzi sunt cele destinate autovehiculelor ce adoptă o viteză mai mare şi care urmăresc depăşirea altor vehicule (art. 26 din Regulamentul de Aplicare a Decretului nr. 328/1966 în vigoare la data săvârşirii faptei).

Tribunalul a mai reţinut că manevra părţii vătămate, care cunoştea dispoziţiile art. 26 din regulamentul indicat, a coincis cu manevra inculpatului care, ignorând textul indicat, a intenţionat să depăşească autoturismul părţii vătămate pe banda I, sens în care Wartburg-ul inculpatului T.Şt.A. a intrat în coliziune cu partea dreaptă faţă cu partea stângă spate a maşinii conduse de D.I., acestui din urmă autoturism fiindu-i imprimată o mişcare de roto-transmisie cu circa 180 grade, ceea ce a făcut ca maşina Dacia să ajungă cu partea din spate pe banda a II-a a celuilalt sens de deplasare (Ghimbav-Braşov).

Imediat după această primă coliziune, care se constituie fundamentală şi determină urmările finalmente cauzate, D.I., partea vătămată şi-a desfăcut centura de siguranţă după care, în câteva secunde, autoturismul său a fost lovit de un Opel condus de martorul A.I., maşină care circula pe banda a II-a pe direcţia Ghimbav-Braşov cu circa 100 km/oră, pe respectivul sens de mers, neexistând o restricţionare de viteză similară celei aflate pe direcţia Braşov-Ghimbav.

Tribunalul a mai reţinut, că, urmare a celui de-al doilea impact, autoturismul condus de partea vătămată D.I. a ajuns în afara părţii carosabile, iar partea vătămată a fost aruncată din maşina sa, suferind o vătămate corporală gravă prin paralizia membrelor inferioare, infirmitate permanentă, iar leziunile produse au necesitat pentru vindecare peste 3 luni de îngrijiri medicale.

Tribunalul a mai reţinut că, relativ la datele concrete ce rezidă din probele administrate în cauză, culpa exclusivă în producerea accidentului aparţine inculpatului T.Şt.A.

Astfel, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, accidentul a fost generat prin coliziunea iniţială dintre partea dreaptă faţă a autoturismului Warburg cu partea stângă spate a autoturismului Dacia, în momentul în care conducătorul autoturismului Wartburg a încercat să intre de pe banda a II-a pe banda I-a, iar „accidentul era evitat dacă şoferul autoturismului Wartburg îşi continua deplasarea pe banda a II-a", această din urmă bandă, fiind, de altfel, cea pe care se efectuează o depăşire de genul celei invocate de inculpatul T.Şt.A.

Pe de altă parte, inculpatul T.Şt.A. a încălcat flagrant art. 47 alin. ultim din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, circulând cu o viteză de 91 km/oră pe un sector de drum unde viteza era restricţionată la 30 km/oră, iar indiferent de viteza autoturismului condus de partea vătămată, chiar dacă acesta s-ar fi încadrat perfect în limita de viteză indicată, cauzalitatea accidentului ar fi fost aceeaşi, esenţială fiind viteza deosebit de mare a maşinii inculpatului şi încercarea acestuia de a depăşi pe banda I de mers.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că, faţă de dinamica accidentului, cum acesta reiese din situaţia de fapt expusă, nu au relevanţă la stabilirea culpei în prezenta cauză nici celelalte aspecte invocate de către apărătorul inculpatului T.Şt.A.

Astfel, manevra inculpatului T.Şt.A., care, încă o dată, dacă îşi continua deplasarea pe banda a II-a pe care s-a aflat înainte de impact ar fi evitat accidentul, nu are nicio legătură cu existenţa gropilor pe banda I-a a sensului de mers sau cu viteza autoturismului Opel condus de martorul A.I., aceasta din urmă maşină circulând pe celălalt sens unde nu există o limitare de viteză, indiferent de toate aceste aspecte, cauza determinantă şi esenţială a accidentului fiind conduita culpabilă a inculpatului care nu a respectat mai multe dispoziţii din regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 şi anume art. 26, art. 31, art. 44 pct. 24 şi art. 47 alin. ultim din respectivul act normativ.

Situaţia de fapt pe larg expusă anterior a rezultat din coroborarea probelor administrate în cauză, în acest sens, declaraţiile părţii vătămate D.I., cu declaraţiile martorilor A.I., B.A.D., L.R., dar şi cu susţinerile inculpatului T.Şt.A., cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raport de constatare medico-legală privind leziunile suferite de partea vătămată D.I.

Faptele inculpatului T.Şt.A., astfel cum au fost reţinute de către instanţa de judecată, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de „vătămare corporală din culpă" prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât partea civilă D.I., care a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale şi actualizarea daunelor acordate cu titlu de despăgubiri civile, cât şi inculpatul T.Şt.A., care a criticat sentinţa sub mai multe aspecte: astfel, sub un prim aspect, inculpatul a criticat reţinerea culpei sale exclusive în producerea accidentului, iar pe cale de consecinţă, modul de soluţionare a acţiunilor civile, solicitând a fi reţinută şi culpa părţii civile, aspect care să determine diminuarea proporţională a sumelor pe care a fost obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri civile.

Totodată, inculpatul a criticat şi cuantumul daunelor morale, apreciind ca fiind exagerată, obligarea sa la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea autoturismului părţii civile distrus în accident, la despăgubiri, reprezentând contravaloarea masajelor de recuperare, cheltuieli ocazionate de îngrijirea copiilor, precum şi recunoaşterea dreptului părţii civile la prestaţie periodică lunară.

Prin Decizia penală nr. 180/ Ap din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 280/P/Ap/2006, au fost admise apelurile declarate de către partea civilă D.I. şi inculpatul T.Şt.A. împotriva sentinţei penale nr. 80 din 16 februarie 2006 a Tribunalului Braşov, pe care a desfiinţat-o în parte, respectiv sub aspectul proporţionării culpelor părţilor în producerea accidentului, iar pe care de consecinţă, sub aspectul sumelor la care a fost obligat inculpatul să le plătească părţilor civile cu titlu de despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare şi de asemenea, sub aspectul menţiunii cu privire la actualizarea sumelor de plătit cu titlu de despăgubiri civile cu rata inflaţiei la momentul plăţii lor efective.

În cadrul rejudecării în aceste limite, s-au reţinut culpele ambelor părţi în producerea accidentului, respectiv ale inculpatului şi părţii civile, în proporţii diferite, apreciindu-se culpa inculpatului ca fiind de 70 %, iar cea a părţii civile ca fiind de 30 %.

În urma reţinerii acestor proporţii noi de culpă, s-a dispus obligarea inculpatului la plata către partea civilă D.I. a sumei totale de 7092 RON (70.920.563 ROL) cu titlu de despăgubiri civile materiale (cheltuieli cu medicamente, transport, cazare pentru însoţitor, îngrijire copil, masaje şi tratamente recuperatorii, autoturism).

În ceea ce priveşte prestaţia periodică, pentru perioada cuprinsă între 12 ianuarie 2002 şi 16 februarie 2006 a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile D.I. suma de 4760 RON (47.600.000 ROL), iar ulterior acestei din urmă date, să plătească aceleiaşi părţi civile suma de 140 RON (1.400.000 ROL) lunar, cu titlu de prestaţie periodică, până la încetarea stării de nevoie a părţii civile.

Totodată, ca efect al aplicării noilor proporţii ale culpelor, a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile D.I. suma de 28.000 RON (280.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri morale.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile C.A.S.J. Covasna suma de 1143 RON (11.430934,9 ROL), părţii civile Spitalul Municipal Mangalia suma de 2755,79 RON (27.557.919,2 lei), părţii civile C.A.S.M. Bucureşti suma de 1049,92 RON (10.499.205,5 ROL) şi părţii civile Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, judeţul Arad suma de 764,44 RON (7.644.441 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile D.I. suma de 2040;50 RON (20.405.000 ROL) cheltuieli judiciare în primă instanţă.

Ca efect al admiterii apelului declarat de către partea civilă D.I. s-a dispus ca toate sumele pe care inculpatul a fost obligat să i le plătească cu titlu de despăgubiri civile să fie actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii lor efective.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei ca fiind legale şi temeinice.

S-a luat act de faptul că după pronunţarea sentinţei, inculpatul a mai achitat părţii civile D.I. suma de 1000 RON (10.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.

S-a constatat că în faza apelului, părţile nu au solicitat cheltuieli judiciare.

Cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că starea de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, constând în aceea că, în seara zilei de 13 iulie 2001, în jurul orelor 19,30, partea civilă conducea autoturismul marca Dacia 1300 cu număr pe DN 1 în direcţia Ghimbav, iar în dreptul complexului S., pe sensul opus acestuia, a fost tamponat din spate de autoturismul marca Wartburg 353, condus de inculpat.

Anterior impactului, ambele autoturisme rulau cu roţile de pe partea stângă pe banda a II-a, iar cu roţile de partea dreaptă pe banda I, datorită unor lucrări care se efectuau la carosabil, acest aspect fiind cunoscut de către ambii conducători auto.

Tot un aspect cunoscut ambilor conducători auto era restricţia de viteză care era valabilă în zonă, respectiv la 30 km/h, însă în ciuda acestui aspect, atât partea civilă, cât şi inculpatul circulau cu viteză superioară acestei limite, şi anume partea civilă circulând cu 50 km/h, iar inculpatul circulând cu 91 km/h (astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică efectuat în faza de urmărire penală).

Astfel, nu s-a putut ignora împrejurarea că ambii conducători auto au încălcat prevederile art. 48 alin. ultim din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966 (activ la momentul comiterii accidentului), potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să se conformeze restricţiilor impuse de indicatorul „limitare de viteză" pe sectoarele de drum unde acestea acţionează.

În acelaşi timp, însă, nu s-a putut ignora nici faptul că viteza autoturismului condus de inculpat era cu peste 60 km/h mai mare decât limita impusă prin restricţia de viteză şi cu mai mult de 40 km/h superioară vitezei autoturismului condus de către partea civilă.

În continuare, inculpatul a încercat să treacă pe banda I, moment care a coincis cu intenţia părţii civile de a se reîncadra pe banda I, observând viteza deosebit de mare a autoturismului condus de inculpat.

În aceste condiţii, autoturismul condus de inculpat a intrat în coliziune cu partea stângă spate a autoturismului Dacia 1300, iar ca efect al coliziunii, acestui din urmă autoturism i-a fost imprimată o mişcare de roto-translaţie, ajungând pe banda a II-a a sensului opus de circulaţie.

Din sens invers rula autoturismul marca Opel Vectra condus de martorul A.I. care a lovit tot în partea stângă spate autoturismul părţii civile, moment în care aceasta îşi desfăcuse contura de siguranţă pentru a coborî din autoturism şi a constata avariile produse în urma primului impact.

Ca urmare a celui de-al doilea impact, autoturismul marca Dacia a ajuns în afara părţii carosabile pe partea dreaptă a drumului dinspre localitatea Ghimbav spre municipiul Braşov, iar partea civilă a fost aruncată din autoturism pe suprafaţa părţii carosabile.

În ceea ce priveşte activitatea inculpatului premergătoare accidentului şi în raport de cauzalitate cu efectul produs, sunt de făcut următoarele precizări:

Este la adăpost de orice critică împrejurarea că inculpatul a încălcat în condiţiile expuse anterior prevederile art. 48 alin. ultim din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să se conformeze restricţiilor impuse de indicatorul „limitare de viteză" pe sectoarele de drum unde acestea acţionează.

Inculpatul apelant a susţinut în faţa instanţei de apel, că, potrivit art. 26 alin. (3) din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, faptul că vehiculele de pe o bandă circulă mai repede decât vehiculele de pe celelalte benzi nu este considerat ca fiind depăşire în sensul art. 31.

Acest fapt este adevărat şi nu este contestat sub nicio formă de către instanţa de apel; însă, nu trebuie omis că potrivit art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, schimbarea benzii de circulaţie se va executa numai după ce conducătorul de vehicul a semnalizat şi s-a asigurat că nu periclitează siguranţa celorlalţi participanţi la trafic care îl urmează sau care îl preced; prin urmarea produsă ca urmare a manevrei inculpatului de a schimba banda a II-a cu banda I s-a concretizat încălcarea prevederilor sus-menţionate privind semnalizarea şi asigurarea prealabilă.

Mai mult decât atât, inculpatul a încălcat şi prevederile art. 44 pct. 24 din Regulament, care îl obligau să păstreze faţă de autovehiculul din faţa sa o distanţă corespunzătoare pentru a putea evita lovirea în cazul când acel autovehicul încetineşte viteza sau opreşte brusc.

În opinia instanţei de apel, acestea sunt obligaţiile încălcate de către inculpat cu valoare de elemente cauzale, însă nu se poate ignora nici activitatea părţii civile, care a contribuit, într-o măsură mai mică, la producerea nefericitelor urmări.

Astfel, partea civilă a ignorat, la rândul său, prevederile art. 48 alin. ultim din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să se conformeze restricţiilor impuse de indicatorul „limitare de viteză" pe sectoarele de drum unde acestea acţionează.

Mai mult decât atât, partea civilă a încălcat şi prevederile art. 25 alin. (2) din Regulament, potrivit cărora schimbarea benzii de circulaţie se va executa numai după ce conducătorul e vehicul a semnalizat şi s-a asigurat că nu periclitează siguranţa celorlalţi participanţi la trafic care îl urmează sau care îl preced.

În aceste condiţii de examinare a cauzelor accidentului din 13 iulie 2001, trebuie analizată şi activitatea martorului A.I., conducătorul autoturismului Opel Vectra care a lovit imediat după primul impact autoturismul Dacia 1300; trebuie menţionat că acesta a susţinut, ca de altfel şi inculpatul, că intervalul de timp între primul şi cel de-al doilea impact a fost foarte scurt, arătând că practic, conducătorul Daciei a pierdut controlul volanului, autoturismul s-a întors pe şosea, intrând pe contrasens, iar în momentul următor s-a produs impactul Daciei cu propriul autoturism.

Partea civilă D.I. a avut, însă declaraţii contradictorii, arătând la urmărirea penală că după ce a fost proiectat de autoturismul inculpatului, a „redus viteza", a „orientat maşina cât mai aproape de acostamentul partea dreaptă, intenţionând să oprească; rulând cu viteză foarte redusă, fiind aproape de a opri autoturismul", a „reuşit să desprindă centura de siguranţă şi să scoată din orice viteză autoturismul", moment în care a fost lovit din nou de autoturismul Opel, condus de martorul A.I.

Din această declaraţie ar rezulta că partea vătămată a avut, după primul impact, controlul deplin asupra propriului autoturism şi suficient timp pentru a face toate manevrele enumerate anterior.

Însă, în faţa instanţei de judecată, aceeaşi parte vătămată a arătat că „între primul impact cu inculpatul şi impactul cu Opelul Vectra apreciază" intervalul de timp „ca fiind fracţiune de secundă".

Această din urmă declaraţie a fost cea care s-a coroborat cu celelalte probe (respectiv, declaraţiile inculpatului şi ale martorului A.I.), astfel că nu s-a putut aprecia în sensul solicitat de către inculpat, respectiv al reţinerii vinovăţiei şi a martorului A.I., în condiţiile în care expertiza tehnică auto efectuată nu a fost în măsură să determine viteza autoturismului Opel anterior impactului şi în care conducătorul auto a fost pus în situaţia de a reacţiona prompt (în condiţii de inexistenţă a restricţiei de viteză decât din dreptul complexului S., deci din locul unde au ajuns autoturismele din impactul final şi nu anterior) în faţa unui alt autoturism scăpat de sub control (astfel cum conchid şi experţii tehnici), care a ajuns pe sensul opus de circulaţie într-un interval de timp extrem de scurt, care nu i-a mai permis martorului să reacţioneze eficient, astfel încât să poată evita impactul.

Toate aceste considerente au determinat instanţa de apel să conchidă în mod diferit faţă de prima instanţă, în urma admiterii apelului formulat de către inculpatul T.Şt.A., în baza prevederilor art. 379 pct. 2 lit. (a) C. proc. pen., în sensul reţinerii culpelor concurente ale inculpatului şi părţii civile, în proporţii, însă diferite; apreciind culpa inculpatului, ca fiind de 70 %, iar cea a părţii civile, ca fiind de 30 %.

În raport cu aceste culpe, au fot recalculate despăgubirile civile acordate de către prima instanţă, astfel:

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale reţinute în mod corect de către prima instanţă ca fiind dovedite, în urma aplicării proporţiilor noi de culpă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile D.I. suma totală de 7092 RON (70.920.563 ROL) cu titlu de despăgubiri civile materiale (cheltuieli cu medicamente, transport, cazare pentru însoţitor, îngrijire copil, masaje şi tratamente recuperatorii, autoturism).

Totodată, prestaţia periodică lunară cuvenită părţii civile a fost recalculată în proporţie cu noile culpe, în mod defalcat pentru perioada cuprinsă între momentul accidentului şi pronunţarea hotărârii în primă instanţă (în sumă globală) şi ulterior ca sumă ce trebuie achitată lunar, de la momentul pronunţării hotărârii şi până la încetarea stării de nevoie a părţii civile.

Astfel, pentru perioada cuprinsă între 12 ianuarie 2002 şi 16 februarie 2006 inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile suma de 4760 RON (47.600.000 ROL), iar ulterior acestei din urmă date, a fost obligat să plătească aceleiaşi părţi civile suma de 140 RON (1.400.000 ROL) lunar, cu titlu de prestaţie periodică, până la încetarea stării de nevoie a părţii civile.

Tot ca efect al aplicării noilor proporţii ale culpelor, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile D.I. suma de 28.000 RON (280.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri morale.

Totodată, sumele la care a fost obligat inculpatul către părţile civile C.A.S.J. Covasna, Spitalul Municipal Mangalia, C.A.S.M. Bucureşti şi Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, judeţul Arad au fost modificate tot ca efect al admiterii apelului inculpatului şi modificării proporţiilor culpelor, după cum urmează: astfel, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civil C.A.S.J. Covasna suma de 1143 RON (11.430934,9 ROL), părţii civil Spitalul Municipal Mangalia suma de 2755 RON (27.557.919,2 lei), părţii civile C.A.S.M. Bucureşti, suma de 1049 RON (10.499.205,5 ROL) şi părţii civile Spitalul de recuperare Neuropsihomotorie Dezna, judeţul Arad suma de 764 RON (7.664.441 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.

De asemenea, în baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile D.I. suma de 2040,5 RON (20.405.000 ROL) cheltuieli judiciare în primă instanţă.

Ca efect al admiterii apelului declarat de către partea civilă D.I., în baza prevederilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., toate sumele pe care inculpatul a fost obligat să i le plătească cu titlu de despăgubiri civile au fost reactualizate la data plăţii efective cu rata inflaţiei.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute ca fiind legale şi temeinice.

S-a luat act de faptul că după pronunţarea sentinţei, inculpatul a mia achitat părţii civile D.I. suma de 1000 RON (10.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri partea civilă D.I. şi inculpatul T.Şt.A., fără a arăta în scris motivele.

În recurs, la primul termen de judecată de la 14 septembrie 2006, s-a învederat de către magistratul asistent că recurenta parte civilă a depus la dosar o cerere prin care a solicitat amânarea în vederea angajării unui apărător, iar recurentul inculpat a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja un apărător, cereri puse în discuţia părţilor, Înalta Curte, amânând cauza la 26 octombrie 2006 pentru a da posibilitate recurentului inculpat şi recurentei părţi civile să-şi angajeze apărători, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

Motivele de recurs ale recurentului inculpat T.Şt.A., formulate în scris prin apărător Mândru Iancu, cu împuternicirea avocaţială nr. 97/2006 anexată, au fost trimise prin poştă, cu recomandată, conform plicului ataşat, înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 34751 la 16 octombrie 2006 şi depuse la dosarul cauzei, la dosarul Înaltei Curţi.

Prin motivele de recurs se critică Decizia instanţei de apel sub mai multe aspecte, respectiv stabilirea unei proporţii greşite între culpa inculpatului şi aceea a părţii civile D.I., ceea ce a condus la o rezolvare, în mod eronat a acţiunilor civile; că nu au fost luate în considerate toate cauzele care au contribuit la producerea accidentului rutier, relevante la soluţionarea laturii civile a cauzei; că daunele morale acordate părţii civile D.I. sunt exagerate; că despăgubirile pe care urmează să le plătească aceleiaşi persoane sunt prea mari, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a arătat că în afara faptei sale la accident au contribuit partea civilă D.I. şi starea necorespunzătoare a carosabilului, ambele situaţii fiind descrise în raportul de expertiză tehnică criminalistică auto, precum şi în completarea ala cesta, fapta martorului A.I. de a circula din sens opus cu viteza de 100 km/h, în condiţiile în care viteza era restricţionată la numai 30 km/h. Spre deosebire de prima instanţă, curtea de apel a atribuit relevanţă cauzală în producerea accidentului şi faptei proprii a părţii civile D.I., însă nu a proporţionalizat în mod corect cupele, neluând în considerare şi celelalte cauze amintite, făcându-se în acest sens referire la doctrină (C.S., C.B., „Tratat de drept civil - Teoria generală a obligaţiilor").

S-a menţionat că cel dintâi criteriu pentru repartizarea prejudiciului nu este vinovăţia, ci contribuţia cauzală la producerea pagubei, autorul faptei ilicite, urmând a răspunde numai în limita în care a cauza prin fapta sa, paguba suferită de victimă şi în acest sens invocându-se doctrina.

Indiferent care dintre teoriile privitoare la raportul de cauzalitate ar fi luată în considerare, cauza proximă, cauza adecvată, cauza eficientă, cauza preponderentă, condiţia sine qua non, condiţia necesară, este ineluctabilă concluzia că accidentul s-a datorat unei pluralităţi de cauze, dintre care, fapta sa, prezintă, cea mai redusă semnificaţie.

Instanţa de apel a reţinut că partea civilă D.I. se face vinovat de încălcare prevederilor art. 48 alin. ultim din regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, prin nereducerea vitezei în limita impusă de indicatorul rutier şi art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, prin efectuarea manevrei de trecere de pe o bandă de circulaţie pe alte, fără o prealabilă asigurare şi fără semnalizare optică.

Recurentul inculpat prin apărător consideră că fără nicio motivare, instanţa de apel nu a luat în considerare şi o altă faptă a părţii civile D.I., respectiv deplasarea într-un autovehicul pe drumurile publice fără a purta centura de siguranţă, contrară dispoziţiilor art. 77 alin. (1) din Regulamentul pentru aplicare Decretului nr. 328/1966.

Omisiunea menţionată a fost determinată în mecanismul de producere a accidentului, potrivit concluziilor experţilor exprimate în completarea la raportul lor: „Dacă partea vătămată purta centura de siguranţă, nu era aruncată din autoturism ca efect al impactului cu autoturismul Opel."

Potrivit actelor medico-legale leziunile care au provocat infirmitatea fizică permanentă a părţii civile D.I. s-au produs ca urmare a proiectării sale în afara autoturismului.

Fapta martorului A.I. are, de asemenea, relevanţă cauzală, martorul însuşi, declarând în faţa instanţei că anterior impactului cu autoturismului condus de partea civilă se deplasa cu viteza de aproximativ 100 km/h, impactul având loc numai la câţiva metri de indicatorul de limitare a vitezei la doar 30 km/h, culpa martorului fiind evidentă, cunoscut fiind faptul că un autovehicul poate decelera de la 100 km/h la 30 km/h doar pe parcursul a cca. 50-60 m.

Instanţa de apel a ignorat şi rolul cauzal al stării carosabilului în producerea accidentului.

Pentru toate motivele arătate, recurentul inculpat prin apărător apreciază că are o contribuţie de doar la 10 % la producerea accidentului, acest coeficient, urmând să fie aplicat tuturor pretenţiilor care au fost ridicate împotriva sa.

În al doilea rând se critică întinderea daunelor morale, menţionându-se că prima instanţă nu a indicat criteriile, în raport cu care a stabilit cuantumul despăgubirilor morale, aspect pe care l-a invocat şi curţii de apel, însă aceasta nu s-a pronunţat deloc cu privire la acest aspect, limitându-se doar să diminueze despăgubirile morale în funcţie de distribuirea culpelor între inculpat şi partea civilă. Împrejurările în baza cărora se stabileşte volumul dezdăunărilor morale trebuie neapărat arătate, pentru a preîntâmpina eventualele soluţii discreţionare, făcându-se referiri la doctrină cu privire la conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Din niciuna dintre hotărârile pronunţate în cauză nu a rezultat, nici implicit măcar, temeiurile de fapt şi probele în temeiul cărora s-au recunoscut părţii civile despăgubiri materiale şi morale într-un anumit cuantum, fiind indeniabilă dificultatea de a stabili just şi echitabil întinderea daunelor morale, astfel încât să nu fie defavorizată partea îndreptăţită să le primească, dar nici să nu fie împovărată partea obligată a le plăti.

În al treilea rând, în legătură cu despăgubirile mensuale, la stabilirea acestei obligaţii, instanţele au avut în vedere împrejurarea că la data producerii accidentului, partea civilă D.I. era încadrat în muncă la SC T.U. S.A. Braşov, ignorând faptul ulterior al desfiinţării postului deţinut şi al încetării pe acest temei al raporturilor juridice de muncă. Prin urmare, instanţele au luat în seamă un prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine şi care nu poate justifica acordarea de despăgubiri, din nou fiind făcute referiri la doctrină C.

Faţă de cele arătate, recurentul inculpat, prin apărător a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate sub aspectul laturii civile, desfiinţarea sentinţei primei instanţe sub aspectul laturii civile şi a se dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

La dosarul cauzei au fost depuse precizări al intimatei părţi civile C.A.S. Constanţa, care în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a acestei instanţe sub nr. 35530 la 20 octombrie 2006 şi aflate la dosarul Înaltei Curţi, în sensul modificărilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prin OUG nr. 72/2006 (pct. 34) şi în care se arată că „Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată", solicitându-se a se constata că instituţia lor nu mai are calitate procesuală în acest dosar şi, totodată, a se introduce în prezenta cauză, ca parte civilă furnizorul de servicii medicale.

La termenul de la 26 octombrie 2006 au fost depuse la dosar motivele de recurs, formulate în scris de recurentul parte civilă D.I., prin apărător, la care au fost anexate, atât împuternicirea avocaţială a doamnei avocat G.M. numai pentru redactare motive de recurs, chitanţa emisă la 19 octombrie 2006 pentru suma de 500 lei onorariu, cât şi împuternicirea avocaţială a doamnei avocat L.L. pentru asistenţa juridică a recurentei părţi civile D.I., chitanţa emisă la 25 octombrie 2006 pentru suma de 700 lei onorariu, precum şi bilete de ieşire din spital al părţii civile, aflate la dosarul Înaltei Curţi.

La termenul mai sus menţionat, Înalta Curte a constatat lipsă de procedură cu Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni, cu Centrul de Patologie Neuro-Musculară „Dr. Radu Horia" Vâlcele şi cu Staţiunea Balneoclimaterică Pucioasa – Dâmboviţa – U.T.B. Pucioasa în raport cu modificările Legii nr. 95/2006 referitoare la reforma în domeniul sănătăţii, ca urmare a scoaterii din cauză a intimatelor părţi civile C.A.S. a Municipiului Bucureşti, C.A.S. Covasna, C.A.S. Arad, C.A.S. Braşov, C.A.S. Constanţa, C.A.S. Dâmboviţa şi a introducerii în cauză în aceeaşi calitate a unităţilor mai sus arătate, amânând cauza la 11 ianuarie 2007.

În motivele de recurs depuse în scris, recurenta parte civilă prin apărător a criticat Decizia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece a stabilit, printr-o eroare gravă de fapt, că şi ea se face vinovată de producerea accidentului rutier.

În cauză s-a efectuat un singur raport de expertiză tehnică, completat la solicitarea organului de urmărire penală, care, reconstituind dinamica producerii evenimentului a concluzionat că segmentul de drum pe care s-a produs impactul cu maşina inculpatului prezenta, pe banda I, o serie de gropi adânci, ulterior reparate, gropi care nu au fost semnalizare, însă în zonă exista indicator de restricţie a vitezei la 30 km/h, acele gropi, prezentând un real pericol pentru siguranţa circulaţiei, pe acostament, staţionând un alt autoturism avariat cu puţin timp înainte la trecerea peste aceste denivelări; autoturismul condus de al rula cu o viteză de circa 50 km/h pe banda I a sensului de mers şi pentru a evita gropile aflate pe carosabil a efectuat o manevră de ocolire, ajungând cu roţile din stânga pe banda alăturată; autoturismul inculpatului se deplasa pe banda a II-a cu o viteză mult superioară de 91 km/h şi în loc să-şi continue deplasarea pe acea bandă suficientă ca spaţiu, inculpatul a încercat să depăşească pe banda I, lovind autoturismul său care în acel moment îşi redresa poziţia, încadrându-se complet pe banda I; accidentul a fost generat prin coliziunea iniţială dintre partea dreaptă faţă a autoturismului Wartburg cu partea stânga spate a autoturismului Dacia, imprimându-i o traiectorie necontrolabilă ce a determinat al doilea impact; accidentul putea fi evitat dacă inculpatul, care venea din spate, păstra distanţa faţă de autoturismul părţii vătămate pentru a vedea ce traiectorie va parcurge şi dacă nu schimba banda de circulaţie.

Raportat la aceste concluzii, coroborate şi cu restul probelor administrate, prima instanţă de judecată a reţinut corect drept cauză determinantă şi esenţială a accidentului, conduita culpabilă a inculpatului care a încălcat mai multe dispoziţii din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, în vigoare la momentul săvârşirii faptei şi preluate de noul regulament: art. 26 alin. (1), art. 31, art. 44 pct. 24, art. 47 alin. ultim, art. 25 alin. (2).

Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că obligaţiile încălcate de inculpat au valoare de elemente cauzale, dar a apreciat că şi ea a contribuit la producerea urmărilor, deoarece, pe de-o parte, a circulat cu o viteză superioară restricţiei în zonă, iar, pe de altă parte, pentru că ar fi încălcat dispoziţiile aceluiaşi art. 25 alin. (2) din regulament.

Recurenta parte civilă prin apărător apreciază că aceste considerente sunt total lipsite de fundament probator şi deşi, este adevărat că a depăşit, modic, viteza restricţionată, dar această împrejurare a fost irelevantă în contextul cauzal descris mai sus. Indiferent de viteza pe care ar fi avut-o şi chiar dacă s-ar fi încadrat perfect în limita impusă, cauzalitatea accidentului ar fi fost aceeaşi, determinată fiind de comportarea inculpatului, esenţiale fiind viteza excesivă cu care acesta circula, cu circa 60 km/h peste limita stabilită şi încercarea de depăşire pe banda I de mers. Manevra pe care ea a făcut-o a fost regulamentară, deoarece observase apropierea autoturismului Wartburg care circula cu o viteză superioară şi intenţiona încadrarea completă pe banda I, destinată vehiculelor cu viteza redusă. Ocolirea pe care a efectuat-o fără a schimba banda nu l-a incomodat sub niciun aspect pe inculpat care a acut loc pentru a-şi continua deplasare cu viteza dorită.

Raportul de expertiză tehnică a concluzionat în acelaşi mod, indicând inculpatul drept singurul răspunzător de producerea impactului iniţial care a generat rotirea maşinii sale, scăpată de sub control, spre sensul opus de circulaţie şi impactul de neevitat cu autoturismul Opel, condus de martorul A.I.

Prin urmare, faţă de starea de fapt evidenţiată de toate probele administrate, reţinerea culpei sale concurente într-un procent de 30 % a fost nejudicioasă şi nemotivată, conduita sa neînscriindu-se în raportul cauzal al accidentului.

Instanţa de judecată a manifestat clemenţă faţă de inculpat, i-a recunoscut largi circumstanţe atenuante şi i-a aplicat o pedeapsă modică de 4 luni închisoare, suspendată condiţionat, iar modul de soluţionare a laturii penale se răsfrânge şi asupra laturii civile, afectându-i dreptul la acoperirea integrală a prejudiciului încercat.

Urmare a nefericitului eveniment a suferit multiple traumatisme fizice şi psihice, la vârsta de 45 de ani a rămas paralizat, fiind pensionat medical şi încadrat în gradul I de invaliditate cu diagnosticul de deficienţă funcţională gravă. De asemenea, a mai menţionat faptul că se deplasează în cărucior şi are în permanenţă nevoie de însoţitor, în Decizia asupra capacităţii de muncă s-a consemnat că nu există termen pentru revizuirea afecţiunii, a suferit traume ireversibile care se răsfrâng şi asupra familiei sale care îi acordă îngrijiri suplimentare şi îl susţine sun aspect psihic şi social, că actele medico-legale aflate la dosar au apreciat că leziunile suferite necesitau peste 3 luni de zile îngrijiri medicale, este dependent de tratamente recuperatorii, a fost internat în trei rânduri pentru sechele post traumatism, iar procesul de ameliorare al stării sale de sănătate este îndelung şi costisitor.

Pentru aceste considerente, hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală şi netemeinică, deoarece se bazează pe o gravă eroare de fapt privind participarea sa în lanţul determinant al accidentului, cu consecinţe substanţiale asupra despăgubirilor civile ce i-au fost diminuate în proporţie de 30 %.

În concluzie, recurenta parte civilă prin apărător, în temeiul prevederilor art. 385 ¹⁵ pct. 2 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei instanţei de apel, respectiv sub aspectul reţinerii culpei sale concurente şi a soluţionării laturii civile a cauzei, precum şi obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de proces.

La dosarul cauzei au fost depuse, atât originalul, cât şi fotocopia unei notificări a C.A.S. Arad, originalul fiind înregistrat, în prealabil, prin Registratura Generală a acestei instanţe sub nr. 37548 la 3 noiembrie 2006, ca urmare a modificărilor survenite prin OUG nr. 72/2006, în sensul de a se cita Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, U. care a dobândit calitate procesuală, începând cu 25 septembrie 2006, aflate la filele 56; 58 dosarul Înaltei Curţi.

De asemenea, a fost depusă la dosar şi adresa intimatei părţi civile Centrul de Patologie Neuro-Musculară Dr. Radu Horia, înregistrată prin Registratura Generală a acestei instanţe sub nr. 50 la 3 ianuarie 2007 şi află la dosarul Înaltei Curţi, adresă în care este menţionată suma, reprezentând cheltuielile cu serviciile medicale acordate părţii vătămate D.I., suma defalcată şi în total de 16.329.907 lei, solicitând judecarea cauzei în lipsă.

La termenul de judecată de la 11 ianuarie 2007, apărătorul ales al recurentului inculpat a invocat excepţia tardivităţii depunerii motivelor de recurs, de către partea civilă, acestea nefiind depuse cu 5 zile înainte de primul termen, cum prevăd dispoziţiile art. 385¹⁰ C. proc. pen., Înalta Curte, constatând lipsă de procedură cu intimatele părţi civile Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna şi Spitalul Municipal Mangalia, apreciind că se impune citarea acestora, împrejurare faţă de care a amânat cauza la 22 februarie 2007, prorogând discutarea excepţiei invocate de către apărătorul recurentului inculpat la termenul următor când procedura de citare va fi legal îndeplinită.

La termenul de astăzi, procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Apărătorul recurentului inculpat a depus la dosar fotocopiile unor înscrisuri privind plata unor sume de bani către partea civilă, precum şi a unei adrese prin care se atestă că inculpatul a fost pus la dispoziţia unităţii, aflate la dosarul Înaltei Curţi.

Apărătorul recurentului inculpat a invocat tardivitatea depunerii motivelor de recurs, de către recurenta parte civilă.

Apărătorul recurentei părţi civile a solicitat respingerea excepţiei de tardivitate invocată, întrucât motivele de recurs au fost depuse înainte de termenul la care cauza s-a putut judeca cu procedura legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public a învederat că excepţia invocată este întemeiată, deoarece motivele de recurs au fost depuse cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 385¹⁰ C. proc. pen., solicitând să se aibă în vedere privitor la recursul părţii civile doar motivele de casare care pot fi invocate din oficiu.

Înalta Curte a arătat că se va pronunţa asupra excepţiei odată cu fondul cauzei şi, constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părţilor, în dezbateri, potrivit art. 385¹³ C. proc. pen.

Apărătorul recurentei părţi civile a susţinut oral motivele scrise de recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi pe fond menţinerea sentinţei, arătând că nu s-a motivat culpa imputată părţii civile de 30 %, inculpatul avea o viteză de peste60 km/h. Totodată a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă.

Apărătorul recurentului inculpat a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului inculpatului, casarea deciziei atacate, arătând complexitatea cauzelor producerii accidentului, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 77, partea civilă nu a purtat centură de siguranţă, starea carosabilului, curtea de apel nu s-a pronunţat pe unul din mijloacele de probă, respectiv raportul de expertiză, care a confirmat culpa părţii civile şi a acordat daunele morale, fără a se arăta criteriile.

Totodată a solicitat să se constate plata sumei de 9.000 lei cu titlu de despăgubiri civile părţii civile.

Concluziile apărătorul recurentei părţi civile asupra recursului inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public cu privire la recursurile părţii civile şi inculpatului, precum şi poziţia adoptată de recurentul inculpat, în ultimul cuvânt, au fost consemnate în detaliu în parte introductivă a prezentei decizii.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de recurenta parte civilă D.I. împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, prin prisma excepţiei tardivităţii depunerii motivelor de recurs, în condiţiile art. 385¹⁰ C. proc. pen., invocată de către apărătorul recurentului inculpat, constată ca fiind întemeiată excepţia arătată.

În conţinutul dispoziţiilor art. 385¹⁰ C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres condiţiile privind motivarea recursului, precum şi sancţiunea în cazul nerespectării acestora, astfel:

- „(1) Recursul trebuie să fie motivat.

- (2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

- (2¹) În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385⁹ alin (3), se iau în considerare din oficiu.

- (3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 385⁶ alin. (3), când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.

Potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., „Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1 - 7, 10, 13, 14, 19 şi 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, ir cele de la pct. 11, 12, 15, 17 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului."

În conformitate cu art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., se prevede că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385⁹, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

Or, din analiza cauzei şi aşa cum de altfel s-a arătat mai sus, recursul declarat de partea civilă D.I. vizează Decizia pronunţată în apel, situaţie ce nu se încadrează în prevederile art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., deoarece hotărârea pronunţată de instanţa de fond era susceptibilă de a fi atacată, atât cu apel, cât şi cu recurs, recursul fiind limitat la motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen.

Apărătorul recurentei părţi civile a depus motivele de recurs formulate în scris la termenul de judecată de la 26 octombrie 2006, termen acordat la data de 14 septembrie 2006 pentru a da posibilitatea şi recurentei părţi civile de a-şi angaja apărător, potrivit consemnării din încheierea menţionată, aflată la dosarul Înaltei Curţi, aşa încât termenul de la 26 octombrie 2006 reprezenta primul termen de judecată, în condiţiile asigurării apărării celor două părţi.

Astfel, prin depunerea în scris a motivelor de recurs, chiar la termenul de la 26 octombrie 2006, recurenta parte civilă prin apărător a încălcat condiţia impusă de legiuitor în art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen., respectiv de a depune cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată şi cum la termenul de astăzi a invocat oral cazul de casare al recursului, ca fiind cel prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., sancţiunea procesuală conţinută de art. 385¹⁰ alin. (2¹) din acelaşi cod, este imposibilitatea analizării recursului, deoarece cazul de casare invocat nu se regăseşte prin cele care se iau în considerare, întotdeauna din oficiu.

Înalta Curte, însă, a verificat Decizia atacată, prin prisma dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (2) cu referire la art. 385⁹ alin. (3), teza I C. proc. pen., respectiv cele de la art. 385⁹ pct. 1 - 7, 10, 13, 14, 19 şi 20 şi nu a constatat existenţa niciunuia din cazurile arătate, ce s-ar fi putut invoca din oficiu, aşa încât recursul declarat de recurenta parte civilă D.I. este nefondat.

Examinând recursul declarat de inculpatul T.Şt.A. împotriva aceleiaşi decizii a instanţei de apel, în raport cu motivele de recurs formulate în scris şi depuse în termenul legal, faţă de data înregistrării lor la 16 octombrie 2006, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat, instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit doar parţial argumentele primei instanţe, iar, la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului T.Şt.A. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată sub forma culpei, dar şi culpa părţii civile D.I., prin nerespectarea prevederilor regulamentare cu privire la circulaţia pe drumurile publice, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte consideră că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind în concret contribuţiile cauzale, atât a inculpatului T.Şt.A., cât şi a părţii civile D.I. în producerea accidentului, determinând şi sub aspect subiectiv gradul de culpă al fiecăruia prin nerespectarea dispoziţiilor regulamentare cu privire la circulaţia pe drumurile publice, în baza mijloacelor de probă administrate, reţinând că accidentul produs a fost consecinţa faptelor concurente culpabile a inculpatului, dar şi a victimei.

Astfel, instanţa de apel, în procesul de evaluare a mijloacelor de probă ce au fost administrate în cauză şi la care a făcut referire expresă, respectiv raportul de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale, declaraţiile părţii civile D.I. date în cursul urmăririi penale şi în primă instanţă, declaraţiile inculpatului T.Şt.A., declaraţiile martorului A.I. a stabilit împrejurările faptice, în sensul că inculpatul T.Şt.A., în seara de 13 iulie 2001, în jurul orelor 19,30, circula cu autoturismul Warburg 353 pe DN 1 în direcţia Braşov-Ghimbav, cu o viteză de 91 Km/h, în condiţiile în care cunoştea existenţa restricţiei de viteză la 30 km/h, rulând cu roţile de pe partea stângă pe banda a II-a, iar cu roţile de pe partea dreaptă pe banda I, datorită unor lucrări care se efectuau la carosabil şi intenţionând să treacă de pe o banda pe alta nu a semnalizat, în dreptul Complexului S. a tamponat din spate autoturismul Dacia 1300 condus de partea civilă D.I., care circula în aceeaşi direcţie şi în aceleaşi condiţii de rulare a roţilor, pe cele două benzi, ca şi ale autoturismului inculpatului, cu o viteză de 50 km/h, deşi la rândul său cunoştea restricţia de viteză la 30 km/h şi nu a semnalizat trecerea de pe o bandă pe alta, impact care i-a imprimat autoturismului părţii civile o mişcare de roto-translaţie, ajungând pe banda a II-a a sensului opus de circulaţie, Ghimbav-Braşov, sens în care rula autoturismul marca Opel Vectra, condus de martorul A.I. care a lovit tot în partea stângă spate autoturismul părţii civile, în momentul în care aceasta îşi desfăcuse centura de siguranţă pentru a coborî din autoturism şi a constata avariile produse în urma primului impact.

Ca urmare a celui de-al doilea impact autoturismul marca Dacia a ajuns în afara carosabilului pe partea dreaptă a drumului dinspre localitatea Ghimbav spre municipiul Braşov, partea civilă fiind aruncată din autoturism pe suprafaţa carosabilă, fiindu-i produsă o vătămare corporală gravă, suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare peste 3 luni de zile de îngrijiri medicale şi a rămas cu infirmitate cu caracter permanent, ca urmare a paraliziei membrelor inferioare.

Înalta Curte consideră că instanţa de apel a stabilit în mod corect culpa inculpatului T.Şt.A. în procent de 70 % şi a părţii civile în procent de 30 %, acestea fiind determinate printr-o evaluare a contribuţiilor cauzale a celor două părţi, atât din punct vedere obiectiv, cât şi subiectiv, prin nerespectarea dispoziţiilor regulamentare, referitoare la limitarea de viteză, ambele părţi deşi cunoşteau că există o restricţie de 30 km/h au circulat cu viteze peste limita impusă, inculpatul, având o viteză superioară de 91 km/h faţă de 50 km/h, viteza autoturismului părţii civile, ambele părţi nu au semnalizat schimbarea benzii de circulaţie şi nu s-au asigurat că nu periclitează siguranţa celorlalţi participanţi în trafic care îi urmează sau care îi preced, inculpatul nu a păstrat distanţa corespunzătoare pentru a putea evita lovirea în cazul când acel autovehicul încetineşte viteza sau opreşte brusc, accidentul putând fi evitat numai dacă inculpatul îşi continua deplasarea cu autoturismul său pe banda a II-a, pe care s-a aflat înainte de impact, fără să încerce să treacă pe banda I-a.

Totodată, instanţa de apel, în baza procesului de apreciere a mijloacelor de probă administrate, a motivat nevinovăţia martorului A.I. în producerea accidentului, în condiţiile în care nu s-a putut determina viteza autoturismului Opel condus de acesta, anterior impactului, iar conducătorul auto a fost pus în situaţia de a reacţiona imediat, în faţa unui alt autoturism scăpat de sub control, care a ajuns pe sensul opus de circulaţie într-un interval de timp, ceea ce nu i-a mai permis să mai evite impactul, în condiţiile existenţei restricţiei de viteză decât numai în faţa complexului S., locul unde au ajuns autoturismele din impactul final şi nu anterior.

Înalta Curte nu poate avea în vedere critica apărătorului recurentului inculpat cu privire la proporţia culpei de 70 % stabilită de către instanţa de apel, în sensul că aceasta nu reflectă contribuţia cauzală a inculpatului, în condiţiile existenţei şi altor cauze şi condiţii care ar fi trebuit avute în vedere, apreciind culpa acestuia numai la 10 %, deoarece, reevaluând mijloacele de probă administrate, atât declaraţiile părţii civile D.I., declaraţiile inculpatului T.Şt.A., declaraţiile martorului A.I., raportul de expertiză tehnică auto şi a completării la acesta întocmite de B.L.E.C.T. a rezultat, în mod concret, atât contribuţia cauzală din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectivă, sub aspectul culpei, semnificativă a inculpatului T.Şt.A. în producerea accidentului, în raport cu aceea a părţii civile D.I., aşa încât procentul de 70 % al culpei inculpatului a fost judicios stabilit de instanţa de apel.

Astfel, chiar în declaraţia dată în primă instanţă, anterior desfiinţării sentinţei, menţinută prin declaraţia dată ulterior, inculpatul T.Şt.A. a arătat că „…În apropierea Complexului S. drumul prezintă pe banda I-a mai multe gropi, mai exact patru gropi. Este adevărat că pe acel sector de drum viteza era restricţionată însă eu circulam cu viteza reţinută în expertiză, oricum peste limita legală. La un moment dat în faţa autoturismului meu se afla autoturismul condus de către partea vătămată. Cunoscând că pe acel sector de drum exista gropi pe banda I-a, eu circulam cu autoturismul între benzile I şi II. Partea vătămată circula de asemenea tot între benzile I şi II. Având o viteză mai mare decât cea cu care circula partea vătămată la un moment dat am făcut o manevră spre dreapta … Această manevră a fost făcută şi de către partea vătămată. Mergând mai încet probabil partea vătămată a decis să circule pe banda I. Din cauza vitezei ce-o aveam, mai mare decât cea cu care circula partea vătămată, mi-am dat seama că nu mă pot încadra pe banda I-a şi am decis să revin pe banda a II-a. Astfel, că am lovit maşina condusă de partea vătămată în partea stângă spate, imprimându-i acesteia o mişcare de rotaţie de 180 grade, în sensul că maşina condusă de partea vătămată s-a întors cu faţa spre direcţia de mers Ghimbav-Braşov … Viteza pe sectorul de drum pe care circulam era restricţionată sub 30 hm/h. Nu am atenţionat pe partea vătămată în nici un fel, nici cu claxon şi nici cu lumina farurilor să se deplaseze de pe banda a II-a pe banda I-a pentru a putea să-mi continui eu drumul pe banda a II-a. Atunci când am văzut că partea vătămată a făcut aceeaşi manevră ca şi mine, respectiv trecând de pe banda a II-a pe banda I nu am frânat, întrucât distanţa era prea mică şi am încercat să evit coliziunea doar prin manevra de a trece de pe banda I pe banda a II-a…".

În declaraţia dată de partea civilă D.I., în primă instanţă anterior desfiinţării sentinţei, menţinută prin declaraţia dată ulterior, aceasta a menţionat că „…La un moment dat am simţit un impact în spatele maşinii ce m-a determinat să merg mai pe dreapta, apoi am simţit al doilea impact, fiind lovit de această dată în partea stângă spate, mai precis în aripa stângă, lovitură ce mi-a determinat o mişcare de rotaţie, ajungând în faţa maşinii spre Braşov, ca sens de mers, maşina fiind poziţionată aproape de axa drumului pe banda a II-a. Din sens opus circula cu viteză foarte mare un Opel Astra care deşi avea ambele benzi libere, probabil speriindu-se a intrat în coliziune cu autoturismul meu, lovindu-mă tot în puntea din spate, tot în partea stângă spate a maşinii … Fac precizarea că pe banda I-a a direcţiei de mers Braşov-Ghimbav în dreptul complexului S. erau gropi, însă se putea circula pe banda I-a, întrucât aceste gropi erau situate spre acostament. La momentul impactului eu circulam cu 50 km/oră. Apreciez că Opel-ul care venea din sens opus circula cu o viteză de peste 100 km/h. Între primul impact cu inculpatul şi impactul cu Opel Vectra îl apreciez ca fiind fracţiune de secundă. Nu pot aprecia ce afecţiuni am prezentat după primul impact, respectiv cel cu autoturismul inculpatului, întrucât nu am avut timp nici să spun „Văleu". Între primul impact şi impactul cu Opel Vectra, am apucat doar să pun mâna pe centură şi să o deschid…".

Martorul A.I. în declaraţia dată în primă instanţă anterior desfiinţării sentinţei şi menţinută prin declaraţia dată ulterior a precizat că „…la un moment dat m-am trezit cu o Dacie culoare mov-roşu în faţa sensului meu de mers şi în încercarea de a evita coliziunea am tras de volan dreapta, părăsind şoseaua ieşind în decor, oprindu-mă lângă gardul Complexului S. Înainte de a ieşi în decor, precizez că nu am reuşit să evit coliziunea cu Dacia ce mi-a apărut pe sensul de mers, totul petrecându-se într-o fracţiune de secundă … Precizez că eu nu am văzut accidentul de dinaintea mea şi nu ştiu cum a ajuns maşina părţii vătămate pe sensul meu de mers…".

În raportul de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale s-a concluzionat că „1. Autoturismul Wartburg condus de T.Şt.M. în momentul impactului a avut viteza de91 km/h. 2. Accidentul fost generat prin coliziunea iniţială dintre partea dreaptă faţă a autoturismului Wartburg cu partea stângă spate a autoturismului Dacia, în momentul în care conducătorul autoturismului W. a încercat să intre de pe banda a II-a pe banda I. 3.Coliziunea între autoturismul Opel şi autoturismul Dacia 1300 este o consecinţă a traiectoriei necontrolabilă a autoturismului Dacia, ca efect al impactului generat de autoturismul Wartburg. 4. Accidentul era evitat dacă şoferul autoturismului Wartburg BV-01-RBW îşi continua deplasarea pe banda a II-a, pe care s-a aflat înainte de impact, fără să încerce să treacă pe banda I-a."

În completarea la raportul de expertiză tehnică s-a menţionat că:

„1) La pct. 2. a din raportul de expertiză s-a explicat poziţiile iniţiale ale autoturismului Dacia (înainte de impact) şi influenţa acestor poziţii asupra manevrelor conducătorului autoturismului Wartburg. 2) Nu există contradicţie între cele reţinute la punctul 2. a deplasarea autoturismului Dacia BV „calare" pe ambele benzi şi cele stabilite la pct. 3 (căi de evitare a accidentului) deoarece: conducătorul autoturismului Dacia BV nu a semnalizat trecerea totală pe banda a II-a, fiind numai o manevră de ocolire a gropilor de pe banda I; conducătorul autoturismului Wartburg, care venea din spate, nu trebuia să intre pe banda I, ci să păstreze distanţa faţă de autoturismul din faţa sa pentru a vedea ce traiectorie va lua autoturismul Dacia BV sau să rămână pe banda a II-a pe care se găsea; rulând în continuare pe banda a II-a putea trece pe lângă autoturismul Dacia BV. 3) Impactul între autoturismul Opel şi Dacia BV a avut loc înainte de zona de restricţie de viteză (30 km/h), prin urmare autoturismul Opel nu era obligat să circule cu viteza de 30 km/h înainte de zona de restricţie. Dacă partea vătămată purta centura de siguranţă nu era aruncată din autoturism ca efect al impactului cu autoturismul Opel. 4) Autoturismul Opel Vectra fiind dotat cu sistem ABS de frânare nu lasă „urme de frânare" deoarece acest sistem împiedica blocarea roţilor. În această situaţie o probă este declaraţia conducătorului autoturismului Opel şi pe de alta parte distanţa la care s-a oprit autoturismul Opel după impact, care era mai mare dacă impactul se producea la viteza de 90 sau 100 km/h, ceea ce este un indiciu al reducerii vitezei în momentele premergătoare impactului prin frânare.

5) La pct. 2. c din raportul de expertiză s-au arătat condiţiile în care cele două autovehicule s-au frecat uşor în partea stângă faţă. 6) Schiţa anexată la raportul de expertiză este trasată la scara 1:100 ceea ce permite stabilirea locului coliziunii între autoturismul Dacia Bv şi Opel.

7) Cauza încetării urmelor de derapare produse de autoturismul Dacia BV pe refugiu, înainte de locul impactului cu autoturismul Opel se explică prin poziţia roţilor în raport de traiectoria autoturismului, pe această ultime porţiune înainte de impact, unde viteza autoturismului era mult micşorată. 8) În momentul coliziunii cu autoturismul Opel, autoturismul Dacia BV se afla în mişcare, mergând cu spatele spre partea dreaptă a drumului (sens spre Braşov), cu o viteză mai mică decât cea de la începutul derapării."

Înalta Curte consideră că în stabilirea culpei inculpatului de 70 % în producerea accidentului au fost avute în vedere încălcarea limitei de viteză în zona respectivă, viteza autoturismului inculpatului fiind de 91 km/h ce depăşea limita legală şi mult mai mare decât viteza autoturismului condus de partea civilă de 50 km/h, condiţiile concrete de rulare, nesemnalizarea la schimbarea benzii de circulaţie şi nepăstrarea distanţei corespunzătoare pentru evitarea lovirii autoturismului din faţa sa, în situaţia în care acesta încetinea viteza sau oprea brusc, accidentul fiind produs de impactul autoturismului inculpatului cu cel al părţii civile, iar coliziunea dintre autoturismul martorului şi autoturismul părţii civile este o consecinţă a traiectoriei necontrolabile a autoturismului Dacia, ca efect al impactului generat de autoturismul inculpatului, accidentul putând fi evitat dacă autoturismul inculpatului îşi continua deplasarea pe banda a II-a, pe care s-a aflat înainte de impact, fără să încerce să treacă pe banda I.

Aşadar, a fost reţinută contribuţia cauzală determinantă a inculpatului T.Şt.A. în producerea accidentului, dar şi aceea a părţii civile D.I., fiind exclusă culpa martorului faţă de condiţiile arătate.

De asemenea, în ceea ce priveşte nepurtarea centurii de siguranţă de către partea civilă la momentul coliziunii autoturismului acesteia cu cel al martorului s-a datorat intenţiei părţii civile de a verifica avariile produse, ca urmare a accidentului determinat de inculpat, iar coliziunea cu autoturismul martorului a avut loc în fracţiuni de secundă, reprezintă împrejurări care nu sunt de natură să conducă la diminuarea procentului de culpă a inculpatului stabilit corect la 70 %.

Astfel, Înalta Curte consideră că între percepţia materialului probator administrat şi soluţia pronunţată de instanţa de apel există o deplină concordanţă, aşa încât nu este aplicabil cazul de casare invocat, respectiv art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate reţine nici celelalte critici ale apărătorului recurentului inculpat referitoare la nemotivarea daunelor morale şi acordarea celorlalte despăgubiri, deoarece instanţa de apel a arătat că faţă de procentele culpelor stabilite urmează a fi recalculate despăgubirile civile acordate de către prima instanţă, rezultând că au fost însuşite argumentele instanţei de fond, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor materiale, morale şi prestaţia periodică, în repararea prejudiciului produs părţii civile, în limitele culpei autorului accidentului, respectiv a inculpatului, în raport cu sumele stabilite iniţial, acestea din urmă fiind dovedite prin mijloacele de probă administrate.

De altfel, Înalta Curte consideră că în contextul cauzei, sub aspectul tuturor despăgubirilor civile acordate părţii civile D.I., aşa cum au fost diminuate, ca urmare a culpei de 70 % a inculpatului T.Şt.A. în producerea accidentului, faţă de culpa de 30 % a părţii civile, acestea asigură repararea doar a unei părţi a prejudiciului produs, în condiţiile stabilirii unor fapte culpabile comune, a inculpatului şi a părţii civile, neexistând niciun temei juridic ca partea din paguba cauzată prin culpa părţii civile să fie reparată de inculpat, aşa încât s-a ţinut cont de gravitatea culpelor comune ale părţilor, în baza probelor administrate, în concordanţă şi cu Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 10 din 18 mai 1961 referitoare la răspunderea civilă a autorului unui fapt ilicit pentru prejudiciul cauzat prin culpă comună.

Totodată, în contextul cauzei se justifică obligarea inculpatului T.Şt.A. la plata sumei de 28.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, către partea civilă D.I., aşa cum s-a stabilit de instanţa de apel, deoarece prin fapta inculpatului determinantă în producerea accidentului, generat, în proporţia culpei stabilite, a fost afectată o valoare socială importantă, integritatea corporală a părţii civile, acestuia, fiindu-i cauzate leziuni grave, a căror vindecare a necesitat o perioadă relativ lungă de timp de circa trei luni, ce au necesitat tratamente numeroase, împiedicând-o să participe la o viaţă cotidiană normală, însă, semnificativ de menţionat este împrejurarea producerii unei infirmităţi permanente prin paralizia membrelor inferioare, ceea ce reprezintă o afectare fizică şi psihică a vieţii părţii civile, aşa cum, de altfel, a evidenţiat în mod expres martora T.A., în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, „…apreciez că partea vătămată D.I. a fost afectat profund de accidentul din 13 iulie 2001, care i-a schimbat viaţa".

De asemenea, referitor la celelalte despăgubiri civile acordate părţii civile D.I., respectiv despăgubirile materiale şi prestaţia periodică ale căror cuantumuri au fost diminuate, ca urmare a constatării culpei comune, în procentele arătate, de către instanţa de apel şi acestea sunt justificate, iar reducerea sumelor s-a raportat la sumele stabilite iniţial de instanţa de fond, în baza numeroaselor mijloace de probă administrate, respectiv înscrisuri, precum şi declaraţiile martorilor S.L., M.I., T.A., ascultaţi, atât anterior desfiinţării, cât şi ulterior, în rejudecare de către prima instanţă, aşa încât nu sunt aplicabile cazurile de casare invocate, respectiv art. 385⁹ pct. 9 şi pct. 10 C. proc. pen.

Înalta Curte consideră Decizia pronunţată de instanţa de apel, ca fiind legală şi temeinică sub toate aspectele.

Totodată, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta parte civilă D.I. şi de recurentul inculpat T.Şt.A. împotriva deciziei penale nr. 180/ Ap din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenţii la plata sumei de câte 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta parte civilă D.I. şi de recurentul inculpat T.Şt.A. împotriva deciziei penale nr. 180/ Ap din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2007.

← ICCJ. Decizia nr. 683/2007. Penal. Cerere de reabilitare...		ICCJ. Decizia nr. 357/2007. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 429/2007. Penal. Contestaţie la executare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 460/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4688/2007. Penal ICCJ. Decizia nr. 683/2007. Penal. Cerere de reabilitare (art.494 şi următoarele C.p.p., art.134 şi următoarele C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 357/2007. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond ICCJ. Decizia nr. 463/2007. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond ICCJ. Decizia nr. 12/2007. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1201/2007. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs