ICCJ. Decizia nr. 429/2007. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 429/2007
Dosar nr. 16135/1/2005
(nr. vechi 3941/2005)
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Examinând actele şi lucrările din dosarului, constată următoarele:
La 11 iulie 2003, contestatorul condamnat A.C.G., s-a adresat Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti cu o contestaţie la executare privind sentinţa penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Buzău.
Contestatorul a solicitat instanţei, să constate că pentru pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat prin hotărârea mai sus-amintită, Penitenciarul Bucureşti nu are nici un document legal în baza căruia să-l deţină, mandatul de arestare emis de procuror fiind ilegal întrucât potrivit art. 5 al C.E.D.O., procurorul nu are dreptul să aresteze.
S-a mai susţinut în motivarea contestaţiei, că mandatul de arestare nu a fost prelungit din 30 în 30 de zile, iar sentinţa pronunţată de Tribunalul Buzău este nelegală condamnarea sa fiind consecinţa unor probe false.
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2772 din 10 noiembrie 2003, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare motivând că până la acea dată nu s-a emis un mandat de executare a pedepsei la care a fost condamnat contestatorul, sentinţa penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău nefiind definitivă.
Sentinţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a fost desfiinţată urmare admiterii apelului contestatorului, de Tribunalul Bucureşti prin Decizia penală nr. 201/ A din 11 februarie 2004.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa competentă, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen., Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 998 din 10 august 2004 instanţa de fond investită, Tribunalul Bucureşti, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare, reţinând că nu este îndeplinit nici unul din cazurile limitativ şi expres prevăzute de art. 461 C. proc. pen.
În termen legal, contestatorul a declarat apel, nemulţumit fiind de soluţie, reiterând critica ce vizează deţinerea sa în penitenciar în lipsa unui mandat de arestare emis legal.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 710/ A din 28 septembrie 2004, a respins apelul contestatorului, considerând legală şi temeinică hotărârea atacată.
Împotriva acestei hotărâri, contestatorul a declarat recurs soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2264 din 4 aprilie 2005.
Instanţa de control judiciar, a admis recursul contestatorului, a casat Decizia instanţei de apel, constatând că aceasta investită cu o cale de atac devolutivă, nu a verificat dacă sentinţa penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău era definitivă la data soluţionării căii intermediare de atac.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare apelului contestatorului la Curtea de Apel Bucureşti.
Reluând ciclul procesual, instanţa de apel, prin Decizia penală nr. 440/ A din 1 iunie 2005, a respins, ca nefondată, calea de atac formulată de contestator împotriva sentinţei penale nr. 998 din 10 august 2004 a Tribunalului Bucureşti.
În motivarea hotărârii, s-a arătat că sentinţa penală 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău prin care contestatorul a fost condamnat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune a rămas definitivă prin Decizia nr. 4416 din 8 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Iniţial faţă de contestator, în calitatea avută de inculpat în dosarul în care s-a pronunţat condamnarea pentru infracţiunea continuată de înşelăciune, s-a luat măsura reţinerii la 11 noiembrie 2001, apoi a fost arestat preventiv începând cu 15 februarie 2002 până la soluţionarea definitivă a cauzei la data de 8 septembrie 2004.
Instanţa de apel, a constatat că privarea de libertate a contestatoruluis-a făcut în baza unui mandat de arestare emis legal în raport de dispoziţiile legale în vigoare existente până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Ulterior acestei date, privarea de libertate s-a făcut în baza mandatului de executare a pedepsei, emis la momentul rămânerii definitive a sentinţei pronunţate de Tribunalul Buzău.
Faptul că arestarea iniţială a fost dispusă de procuror până la intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003 nu afectează legalitatea măsurii preventive, având în vedere dispoziţiile finale şi tranzitorii ale actului normativ evocat, respectiv art. IX pct. 2 conform căruia mandatul de arestare preventivă emis de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi îşi produce efectele în continuare şi după această dată.
Împotriva deciziei, contestatorul condamnat a declarat în termen legal recurs, cauza fiind înregistrată la Înalta Curte la 28 iunie 2005, acordându-se patru termene de judecată, până la data de 26 ianuarie 2006, când contestatorul a sesizat instanţa cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1), art. 57 alin. (4), art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
Prin încheierea din 16 ianuarie 2006 instanţa de recurs, în temeiul art. 303 alin. ultim C. proc. pen., cu referire la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei.
Precizările anterioare referitoare la data înregistrării căii de atac cu soluţionarea căreia a fost investită şi cele privitoare la suspendarea judecării acesteia justificată de excepţia de neconstituţionalitate invocată, sunt de natură să explice de ce această cauză, a fost judecată cu depăşirea unei durate rezonabile aşa cum este explicată de art. 6 al C.E.D.O., neputându-se imputa instanţei de control judiciar judecarea căii de atac la o dată îndepărtată de cea a investirii.
Trecând la examinarea susţinerii formulate de recurentul contestator, care apreciază nelegale hotărârile pronunţate în cauză, întrucât cererea sa trebuia caracterizată drept o cerere de chemare în judecată a penitenciarului unde se află încarcerat, instanţa o consideră de natură a tergiversa nelegal judecarea cauzei, şi în contradicţie cu conţinutul iniţial al contestaţiei la executare adresate la 11 iulie 2003 Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Examinând din oficiu calea de atac, exercitată de contestatorul condamnat, se constată că în cauză nu este aplicabil nici unul din cazurile care să justifice reformarea hotărârii instanţei de apel.
În mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că anterior datei de 8 septembrie 2004, contestatorul condamnat a fost arestat în baza unui mandat emis legal de procuror în condiţiile legii procesual penale existente anterior apariţiei Legii nr. 281/2003.
Ulterior rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 205 din 8 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău, respectiv începând cu data de 8 septembrie 2004 contestatorul se află în executarea mandatului emis conform acestei hotărâri, aşa încât în mod corect s-a apreciat că în cauză nu îşi găseşte aplicarea nici unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 461 C. proc. pen., ce reglementează instituţia contestaţiei la executare.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator condamnat va fi obligat la cheltuielile judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat A.C.G. împotriva deciziei penale nr. 440/ A din 1 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 250 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3247/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 460/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
