ICCJ. Decizia nr. 10/2008. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 10/2008

Dosar nr. 4044.3/30/2007

Şedinţa publică din 7 ianuarie 2008

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 377/ PI din 13 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 4044/30/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii din data de 24 aprilie 2007 şi a arestului de la data de 25 aprilie 2007 la zi.

În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., a luat act că denunţătorul B.I.C. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 a constatat că suma de 16.900 lei, constituind obiectul foloaselor materiale injuste primite de inculpat, a fost restituită denunţătorului B.I.C.

În baza art. 30 din Legea nr. 78/2000 a respins cererea Ministerului Public privind publicarea hotărârii definitive de condamnare într-un ziar local.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 5200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:

Inculpatul B.A. şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiş, D.I.E.D.E. şi M.S.P.D., având funcţia de expert-asistent, fiind totodată şi membru în Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În această calitate, inculpatul avea ca atribuţii primirea şi înregistrarea cererilor, acordarea de audienţe cetăţenilor care se adresau comisiei în legătură cu aplicarea Legii nr. 290/2003, întocmirea dosarelor, redactarea proiectelor de hotărâri şi convocarea Comisiei, căreia îi supunea aprobării dosarele şi proiectele de hotărâri. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, inculpatul ţinea legătura şi cu A.N.R.P.

După apariţia Legii nr. 290/2003, denunţătorul B.I.C. şi tatăl său, B.A., au depus cereri la C.J. Timiş pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru obţinerea de compensaţii de la Statul Român având în vedere proprietăţile imobiliare pe care le-au deţinut în Basarabia înainte de anul 1947, constând în 150 ha de teren şi case.

În perioada 2003 - 2005 denunţătorul a fost de mai multe ori în audienţă la comisie, ocazie cu care inculpatul, în calitate de membru al comisiei, l-a îndrumat cu privire la documentaţia ce trebuia depusă.

În cursul lunii decembre 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon denunţătorului că cererile sale au fost admise parţial prin două hotărâri, invitându-l la sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor hotărâri. La data de 21 decembrie 2006, denunţătorul l-a căutat pe inculpat la biroul său din cadrul prefecturii, moment în care inculpatul i-a comunicat că cele două hotărâri au fost expediate la adresa de domiciliu. Denunţătorul a primit de la inculpat copii xerox ale celor două hotărâri, din care rezulta că prin hotărârea nr. 152 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr. 155 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 661.97,40 lei.

Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat când îşi va primi banii, iar acesta i-a comunicat că plăţile se fac de A.N.R.P. pe baza unor liste întocmite de funcţionarii din cadrul acestei instituţii şi dacă doreşte să primească cu prioritate aceste sume de bani, va trebui să-i remită 10 % din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate ca şi compensaţii, lăsându-l pe denunţător să înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul A.N.R.P. Bucureşti.

După ce a trimis prin poştă la A.N.R.P. Bucureşti hotărârile emise de C.J. Timiş, pentru efectuarea plăţilor, în cursul lunii ianuarie 2007, denunţătorul i-a comunicat inculpatului că este de acord să plătească 10 %, în cazul în care plata i se va face cu prioritate. Inculpatul a comunicat de îndată, telefonic, acordul denunţătorului pentru oferirea cotei de 10 %, în prezenţa numitului B.I.C. el lăsând să se înţeleagă că a discutat cu un funcţionar din cadrul A.N.R.P.

Ulterior, în cursul lunii februarie 2007, inculpatul şi denunţătorul au convenit ca denunţătorul B.A. să-i comunice de îndată denunţătorului, prin telefon, când se va aprobe plata sumelor de bani şi când se vor vira în cont banii.

După acest moment, denunţătorul s-a hotărât să sesizeze organele de urmărire penală, şi, în acest sens, a luat Decizia de a înregistra pe un reportofon convorbirile pe care le va efectua cu inculpatul.

Manifestând neîncredere faţă de promisiunea inculpatului de a-i rezolva plata sumelor de bani, cu prioritate, la data de 19 martie 2007 denunţătorul a telefonat personal la A.N.R.P. Bucureşti, unde a discutat cu o funcţionară din cadrul aceste instituţii, care i-a comunicat că cererea sa a fost înregistrată la data de 27 decembrie 200E iar plăţile vor fi efectuate în trimestrul II al anului 2007, întrucât sumele alocate pentru trimestrul I s-au epuizat, solicitându-i să revină cu un telefon după data d 15 aprilie 2007.

A doua zi, inculpatul l-a căutat la telefon pe denunţător, şi i-a cerut să vină de urgenţă la biroul său, fără a-i comunica motivul. Denunţătorul s-a deplasat la biroul inculpatului, unde acesta i-a dat de înţeles că are cunoştinţă de telefonul său în Bucureşti, reproşându-i că nu are încredere în el.

La data de 13 aprilie 2007 inculpatul l-a sunat pe denunţător, cerându-i să meargă urgent la el la birou. Denunţătorul s-a deplasat la biroul inculpatului de la prefectură ocazie cu care numitul B.A. i-a adus la cunoştinţă că vor intra în contul personal o parte din sumele de bani la care era îndreptăţit, dându-i de înţeles că a fost informat în acest sens de funcţionarii din cadrul A.N.R.P. Bucureşti, de influenţa cărora s-a prevalat, iar pentru a primi întreaga sumă de bani depinde doar de el, în funcţie de comportamentul pe care îl va adopta ulterior. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a scris pe un bileţel cu creionul sumele pe care urma să le primească denunţătorii conform celor două hotărâri, iar pe verso a indicat sumele pe care urma să le dea denunţătorul din primele două tranşe.

În continuare, la data de 16 aprilie 2007, numitul B.I.C. a adresat un denunţ organelor de urmărire penală prin care l-a reclamat pe inculpat pentru comportamentul său, în sprijinul afirmaţiilor sale depunând înregistrarea audio efectuată personal pe un reportofon şi bileţelul cu sumele de bani consemnate de inculpat. După acest moment, pe baza autorizaţiilor emise de Tribunalul Timiş, organele de urmărire penală au procedat la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, precum şi la înregistrarea audio-video a acestuia în mediu ambiental.

La data de 22 aprilie 2007, în jurul orei 14,00, inculpatul i-a telefonat denunţătorului, reproşându-i acestuia că nu l-a sunat în data de 19 aprilie 2007, când i-au intrat banii în cont. Inculpatul i-a cerut denunţătorului să se întâlnească în data de 24 aprilie 2007, după terminarea programului său de lucru, pentru a discuta despre primirea sumelor de bani. Imediat după această discuţie, în aceeaşi zi, inculpatul l-a sunat pe denunţător din nou şi i-a spus că tranşa a doua îi va intra în cont peste 3 săptămâni.

La data de 23 aprilie 2007 denunţătorul a verificat contul său personal şi a constatat că i-a fost virată în cont suma de 67.400 lei.

La data de 23 aprilie 2007, în jurul orei 15, inculpatul i-a telefonat din nou denunţătorului şi i-a spus să-l aştepte la ora 16, după terminarea programului său de lucru. Cei doi s-au întâlnit în apropierea Prefecturii Timiş şi s-au deplasat la un restaurant situat în apropiere, respectiv restaurantul L. Cei doi s-au aşezat la o masă, după care au început să discute despre motivul pentru care s-au întâlnit, respectiv primirea primei tranşe din sumele de bani şi remiterea a 10 % din aceasta inculpatului. Denunţătorul s-a arătat nedumerit că a primit doar 40 % din suma cea mai mică înscrisă în prima hotărâre, dar inculpatul l-a asigurat că va primi şi prima tranşă din suma mai mare din a doua hotărâre peste 2 săptămâni.

Din înregistrarea convorbirilor purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat denunţătorului cifrele pe care i Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat în 13 aprilie 2007. Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de bani care i s-a cerut, iar B.A. i-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care l-a scos din propria sa geantă înmânându-l denunţătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunţătorului că trebuie să introducă în plic o sumă care să reprezinte 10 % din valoarea totală a hotărârilor. Inculpatul şi-a manifestat dorinţa de a merge chiar în ac el moment cu denunţătorul la C.E.C. pentru a-şi primi banii, dar B.I.C. sa eschivat spunând că nu are buletinul la el. În aceste condiţii, cei doi s-au despărţit stabilind să se întâlnească a doua zi.

La data de 24 aprilie 2007, denunţătorul s-a deplasat la C.E.C., iar din contul personal a retras suma de 16.900 lei pentru a o înmâna inculpatului ca o primă tranşă din suma de 80.000 lei cerută de acesta, cei doi convenind ca diferenţa să fie remisă ulterior, după primirea celei de a doua tranşe de la A.N.R.P. Bucureşti. Denunţătorul s-a prezentat la sediul D.N.A. Timişoara unde, într-un proces verbal, au fost înregistrate seriile bancnotelor care compuneau suma de 16.900 lei ce urma a fi remisă inculpatului. Apoi banii au fost introduşi în plicul alb pe care denunţătorul l-a primit cu o zi înainte de la inculpat.

Denunţătorul i-a telefonat inculpatului şi cei doi s-au înţeles să se întâlnească, în jurul orei 16,15, în Piaţa Libertăţii din Timişoara, în faţa D.A.. Inculpatul s-a prezentat la întâlnire având asupra sa o geantă de culoare neagră pe care o purta pe umăr, iar în mână avea două pungi din material plastic, una de culoare galbenă, în care se aflau mai multe obiecte, iar alta de culoare roşie, care era goală. În faţa D.A. inculpatul i-a dat cele două plase denunţătorului pentru a le ţine, după care a intrat pe poarta instituţiei sub pretext că are ceva de lăsat acolo.

La scurt timp inculpatul a revenit şi a luat cele două plase din mâna denunţătorului, afirmând că merge spre casă. În momentul în care a realizat că denunţătorul nu a remis plicul cu bani, inculpatul i-a comunicat acestuia că trebuia să lase plicul în plase întrucât de aceea i-a lăsat cele două pungi. Cei doi au ajuns în faţa librăriei D., unde s-au oprit. Inculpatul i-a lăsat din nou denunţătorului plasele, intrând în librărie. După ce şi-a cumpărat o carte, inculpatul a ieşit in librărie şi a luat cele două pungi de la denunţător, care i-a transmis că nu poate să scoată banii în văzul lumii. În continuare, cei doi s-au îndreptat spre Piaţa 700 din Timişoara. Ajunşi în faţa grădinii de vară a restaurantului C., inculpatul şi denunţătorul s-au aşezat pe o bancă, după care, denunţătorul a scos plicul cu bani şi l-a introdus în punga de culoare roşie pe care i-a dat-o inculpatul. Inculpatul B.A. a încercat să-l liniştească pe denunţător, spunându-i că totul va fi bine şi că va primi peste trei săptămâni tranşa a doua.

După acest moment, cei doi s-au despărţit în zona intersecţiei semaforizate din Piaţa 700, după care, inculpatul s-a deplasat în direcţia viaductului, însă a fost oprit în faţa SC M. SA de organele de urmărire penală. La solicitarea acestora, inculpatul a golit conţinutul celor două pungi pe care le avea asupra sa, constatându-se că într-una din cele două plase, inculpatul avea plicul cu bani, plic în care se găsea suma de 16.900 lei, compusă din bancnote ale căror serii au fost înregistrate într-un proces-verbal de organele de urmărire penală.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a declarat apel inculpatul B.A., solicitând desfiinţarea acesteia şi în cadrul rejudecării a se dispune reducerea cuantumului pedepsei aplicate.

Prin Decizia penală nr. 172/ A din 24 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. 4044.3/30/2007, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat.

În baza art. 379 pct. 1 lit. a) a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de denunţătorul B.I.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 381 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest şi dedusă în continuare prevenţia de la 13 iulie 2007 la zi.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul B.A., criticându-le pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie circumscrise cazurilor de recurs prevăzute de art. 385⁹ pct. 2, 18 şi 14 C. proc. pen.

În notele scrise şi în susţinerea orală, recurentul-inculpat, prin apărătorul său, a solicitat în principal restituirea cauzei la parchet conform dispoziţiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen., în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei.

Sub acest aspect s-a invocat înlăturarea dispoziţiilor art. 91¹ şi următoarele C. proc. pen., dar şi art. 6 C. proc. pen., întrucât urmărirea penală faţă de inculpat a fost începută prin rezoluţia din 24 aprilie 2007 ora 12,00 în timp ce autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date, de judecător, la 18 aprilie 2007.

Se susţine astfel că, obţinerea autorizaţiilor de interceptare în faza actelor premergătoare încalcă prevederile art. 91¹ C. proc. pen., fiind necesar şi obligatoriu a fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi interceptate.

În subsidiar, s-a solicitat a se constata că hotărârea de condamnare pronunţată faţă de inculpatul B.A. este rezultatul unei grave erori de fapt ce trebuie îndreptată în control judiciar prin pronunţarea unei soluţii de achitare conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în cauză lipsind latura obiectivă ca element constitutiv ale infracţiunii.

În esenţă, recurentul inculpat a arătat că nu a condiţionat primirea sumelor de la denunţător de îndeplinirea unui act ce ţinea de atribuţiile de serviciu, deciziile fiind luate în cadrul unei prevederi legale.

În fine, hotărârile au fost criticate şi în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, respectiv, modalitatea de executare a acesteia.

S-a apreciat că pedeapsa poate fi redusă, urmând a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condiţiile prevăzute de art. 86¹ C. pen.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷ alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând probatoriul dispus şi administrat în cauză se constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului B.A., constând în aceea că a pretins de la denunţătorul B.I.C. suma de 82.900 lei, primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de a interveni pe lângă funcţionarii din cadrul A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru a-i determina să facă plata cu prioritate şi în mod preferenţial a compensaţiilor băneşti cuvenite denunţătorului, au fost corect stabilite de prima instanţă.

Încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este legală, iar vinovăţia inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpat, în sensul restituirii cauzei la parchet, fiind încălcate dispoziţiile art. 91¹ C. proc. pen., autorizaţiile de interceptare au fost date la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24 aprilie 2007, se constată că este nefondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 91¹ alin. (1) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Alin. (2) al aceluiaşi articol, enumeră infracţiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.

Din analiza dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.

Deşi legea nu defineşte noţiunea de „date" prin aceasta se înţelege orice informaţii obţinute prin orice mijloace, cu excepţia celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Noţiunea de „indicii temeinice" are semnificaţia prevăzută în art. 143 C. proc. pen.

Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni.

b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător a interceptărilor convorbirilor telefonice.

d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.

Potrivit dispoziţiilor art. 91³ alin. (1) C. proc. pen., convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.

Rezultă aşadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul, inculpatul are dreptul de a lua cunoştinţă despre înregistrare, având totodată, posibilitatea de a contesta conţinutul înregistrărilor.

Prin urmare, împrejurarea că în cauza de faţă autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18 aprilie 2007, iar rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului recurent a fost dată la 24 aprilie 2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că denunţul a fost făcut la data de 16 aprilie 2007, iar la 17 aprilie 2004, denunţătorul a fost audiat de procuror, rezultând astfel date şi indicii temeinice privind săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 91¹ alin. (2) C. proc. pen.

Cât priveşte valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nici o derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti.

În fine, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat nici dreptul la respectarea vieţii private a inculpatului B.A.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din C.E.D.O. „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei sale", iar amestecul unei autorităţi publice nu este admisă decât în „măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării naţionale şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei, ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia."

Constituţia României dispune, de asemenea, că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată" (art. 26), iar în art. 28 că „secretul convorbirilor telefonice şi a celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil"

În acelaşi timp însă. În art. 53 se prevede că, în mod excepţional, exerciţiul acestor drepturi „poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale.

Raportat la aceste reglementări, dispoziţiile art. 91¹ şi următoarele C. proc. pen., satisfac în mare măsură, exigenţele impuse de Convenţie şi de Constituţie.

Legea internă stabileşte condiţiile imperative de înregistrare a convorbirilor şi de valorificare a acestora pe planul probaţiunii, fiind instituită totodată, o garanţie procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., nu este întemeiată.

Instanţele au stabilit o stare de fapt corectă, fundamentată pe probele administrate în cauză.

Rezultă că inculpatul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiş, D.I.E.D.E. şi M.S.P.D., îndeplinind funcţia de expert-asistent şi membru în Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2000. În această calitate, primea şi înregistra cererile, acorda audienţe persoanelor care se adresau comisiei, întocmea dosare, redacta proiecte de hotărâri, ţinând legătura şi cu A.N.R.P.

În virtutea acestor atribuţii, inculpatul, după ce denunţătorul a fost de mai multe ori în audienţă la Comisia judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, i-a comunicat denunţătorului că cererile sale au fost admise parţial, invitându-l la sediul prefecturii pentru ridicarea acestora.

Aducându-i-se la cunoştinţă procedura ce trebuia urmată, plăţile fiind făcute de A.N.R.P. pe baza listelor întocmite de funcţionarii instituţiei inculpatul i-a dat de înţeles denunţătorului că poate urgenta plata în schimbul remiterii unui procent de 10 % din valoarea sumelor.

La data de 13 aprilie 2007, inculpatul l-a sunat pe denunţător, care s-a deplasat la biroul inculpatului, acesta fiind cel care i-a scris pe un bileţel sumele ce trebuiau ridicate de la A.N.R.P. Bucureşti, iar pe verso au fost indicate sumele pe care urma să le primească de la denunţător în două tranşe.

Urmare interceptării convorbirilor telefonice, organele de urmărire penală au stabilit că în data de 22 aprilie 2007, inculpatul a luat legătura telefonic cu denunţătorul, stabilind să se întâlnească în data de 24 aprilie 2007 pentru a discuta despre primirea sumelor de bani.

Ulterior, în 24 aprilie 2007, inculpatul şi denunţătorul s-au întâlnit pentru remiterea primei tranşe de 16.900 lei, seriile acestor bancnote fiind însă înregistrate într-un proces-verbal, urmare prezentării denunţătorului la parchet.

Banii au fost găsiţi asupra inculpatului, bancnotele având serii identice cu cele înregistrate în procesul-verbal întocmit de organele de urmărire penală.

Coroborând astfel declaraţiile denunţătorului B.I.C. cu declaraţiile inculpatului B.A., cu procesele-verbale de interceptare a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de consemnare a seriilor de identificare a bancnotelor prezentate de către denunţător organelor de urmărire penală, declaraţiile martorilor, celelalte înscrisuri, se constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată prin probe certe, din care rezultă fără dubiu, vinovăţia inculpatului în raport de infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen.

Nici critica privind individualizarea judiciară a pedepsei nu este fondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţele au respectat criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), aplicând o pedeapsă de natură a satisface exigenţele impuse de art. 52 C. pen.

Potrivit textului de lege invocat, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.

Înalta Curte apreciază că în raport de gradul de pericol social al faptei, rezultat din modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acesteia, reducerea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare nu ar fi justificate, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen., creând o disproporţie între scopul şi rezultatul acestora.

Elementele favorabile inculpatului au fost valorificare de instanţa de fond, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut în norma de incriminare.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A.

În temeiul art. 385¹⁷ alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce perioada reţinerii şi arestării preventive de la 24 aprilie 2007 la zi.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva deciziei penale nr. 172/ A din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 24 aprilie 2007 la 7 ianuarie 2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 870/2008. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1186/2008. Penal. Lovirile sau vătămările... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3046/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 579/2008. Penal. Infracţiuni privind comerţul electronic (Legea nr. 365/2002). Recurs ICCJ. Decizia nr. 757/2008. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 870/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1186/2008. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1444/2008. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1648/2008. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs