ICCJ. Decizia nr. 1393/2008. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1393/2008
Dosar nr.323/64/2008
Şedinţa publică din 14 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Ministerul Justiţiei din Italia, prin adresa nr. 33.7.4.109 AD şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Biroul Naţional INTERPOL, prin adresa nr. 1726256/8/ BEL din 1 aprilie 2008, au transmis Curţii de Apel Braşov, spre executare, mandatul de arestare european emis, la data de 22 decembrie 2007, de Tribunalul din Napoli, Secţiunea Judecătorului Districtual pentru Cercetările şi Audienţa Preliminară, Biroul nr. 39 privind pe cetăţeanul român B.D.
Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin sentinţa penală nr. 33/F/2008 din 4 aprilie 2008, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004, a dispus executarea mandatului european de arestare emis, la data de 22 decembrie 2007, de autoritatea judiciară Tribunalul din Napoli, Secţiunea Judecătorului Districtual pentru Cercetările şi Audienţa Preliminară, Biroul nr. 39, în dosarul penal N. 18225/07 RG PM-O.C.C; N. 375/07 şi N 18209/07 R.G.G.I.P., privind persoana solicitată B.D. şi predarea acesteia autorităţilor emitente de mai sus, cu condiţia ca, executarea eventualei pedepse să se facă în România.
Prin aceeaşi sentinţă s-a mai dispus ca, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, organele de poliţie să procedeze la predarea persoanei solicitate potrivit art. 96 din Legea nr. 302/2004, constatând că persoana solicitată nu a renunţat la regula specialităţii.
S-a mai stabilit, în baza art. 80 din Legea nr. 302/2004 şi art. 189 C. proc. pen., să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei, urmând a se suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
Prima instanţă, pentru a dispune astfel, a constatat că persoana solicitată B.D., în şedinţă publică de la acea dată, a declarat că nu consimte la predarea sa către statul italian, iar din dosarul de urmărire penală nr. 5/D/P/2007 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Covasna rezultă că acesta este cercetat, în prezent, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, persoana vătămată fiind numita L.N., fapta fiind săvârşită în Italia.
De asemenea, a mai reţinut că motivul de refuz al predării, invocat de către persoana solicitată şi prevăzut de art. 88 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004 nu este imperativ prevăzut de lege, fiind la aprecierea instanţei să constate, în situaţia în care cel în cauză este cercetat pentru aceeaşi faptă şi în România, dacă se impune sau nu predarea către autoritatea judiciară străină. S-a apreciat că dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 prevăd caracterul opţional al refuzului de predare, ce rezultă din expresia „poate refuza executarea".
Totodată, s-a mai stabilit de către prima instanţă că, deşi persoana solicitată B.D. este supusă unei proceduri penale şi în România pentru acelaşi fapte, totuşi, din conţinutul mandatului european de arestare cât şi din actele de procedură din dosarul de urmărire penală, rezultă că, în interesul bunei înfăptuiri a justiţiei, se impune a se proceda la predarea persoanei solicitate şi cercetarea acesteia de către autorităţile judiciare italiene, în scopul identificării tuturor participanţilor (care nu sunt din România), stabilirii exacte şi complete a stării de fapt, întrucât activitatea infracţională a fost desfăşurată în cea mai mare parte în Italia.
Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a constatat, pe de o parte, că cercetările începute în luna februarie a anului 2007, în dosarul nr. 5/D/P/2007, s-au desfăşurat şi au avansat cu dificultate, întrucât persoana solicitată nu a recunoscut învinuirile aduse şi organul judiciar român nu a avut la dispoziţie unele mijloace de probă care se puteau administra numai în Italia, iar în luna august 2007 s-a solicitat, prin comisie rogatorie, efectuarea unor acte de procedură în Italia, acte care încă nu au fost realizate.
Pe de altă parte, pentru ca procesul să se desfăşoare într-un termen rezonabil, prima instanţă a apreciat că, prin predarea persoanei solicitate către Tribunalul Napoli, se asigură condiţii mai bune în ceea ce priveşte stabilirea, cu celeritate, completă şi corectă a stării reale de fapt şi a adevărului în cauză.
Instanţa de fond a conchis constatând că, în speţă, nu se impune reţinerea motivului opţional de refuz prevăzut de art. 88 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004 şi că, de asemenea, nu este incident niciun alt motiv de refuz al executării mandatului de arestare european, fiind astfel îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate B.D.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, în termen legal, a formulat recurs persoana solicitată B.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În cauza supusă analizei, prima instanţă a fost investită cu solicitarea autorităţilor judiciare italiene de predare a numitului B.D. în vederea executării unui mandat european de arestare, cu privire la care, după traducerea sa în limba română, s-a procedat apoi la verificarea conţinutului său şi, întrucât Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a constatat că acesta cuprinde toate informaţiile necesare potrivit dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 302/2004 cu modificările ulterioare, a solicitat parchetului de pe lângă această instanţă identificarea, reţinerea şi prezentarea persoanei solicitate în faţa sa.
Persoana solicitată a fost reţinută prin ordonanţa din 2 aprilie 2008 dată de procuror în dosarul nr. 934/11/5/2008 şi apoi prezentată în faţa instanţei, care a procedat la informarea acesteia, conform art. 89 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Ulterior, prin încheierea de şedinţă din 3 aprilie 2008, pronunţată de aceeaşi instanţă, persoana solicitată a fost arestată preventiv pe o perioadă de 30 de zile, începând cu 3 aprilie 2008 până la 2 mai 2008 inclusiv.
Întrucât la 4 aprilie 2008, cu ocazia audierii persoanei solicitate, în condiţiile art. 90 din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată a declarat că nu consimte la predarea sa către autorităţile italiene, întrucât nu este vinovat de faptele pentru care s-a efectuat acesta solicitare şi a arătat că, în prezent, este cercetat pentru aceleaşi fapte de autorităţile judiciare române.
În speţă, Înalta Curte constată că, într-adevăr persoana solicitată este cercetată atât de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Covasna în dosarul nr. 5/D/P/2007 pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cât şi de autorităţile judiciare italiene, care au emis mandat european de arestare pe numele aceleiaşi persoane în vederea cercetării sale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 601 C. pen. italian-trafic, de persoane şi reducerea în sclavie, persoana vătămată fiind aceeaşi-numita L.N., fapta fiind săvârşită în Italia.
Faţă de această împrejurare, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod justificat, a reţinut că persoana solicitată B.D. a invocat prevederile art. 88 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, dar acest text legal nu conţine dispoziţii imperative, întrucât: „autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare", rezultând astfel, din conţinutul textului anterior enunţat că refuzul de a executa mandatul european de arestare, în situaţia în care cel în cauză este cercetat pentru aceeaşi faptă şi în România, este o facultate a instanţei, iar nu o obligaţie a acesteia.
Pe de altă parte, Înalta Curte mai constată că prima instanţă, în mod corect, a procedat atunci când a apreciat că, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie se impune predarea persoanei solicitate către Tribunalul Napoli, asigurându-se astfel, condiţii mai bune pentru aflarea adevărului în cauză, precum şi pentru desfăşurarea cu celeritate a procesului penal şi stabilirea completă şi corectă a situaţiei de fapt, cu atât mai mult cu cât cercetările în dosarul penal nr. 5/D/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Covasna au avansat cu dificultate, întrucât persoana solicitată nu a recunoscut învinuirile aduse, iar organul judiciar român, în luna august 2007, a solicitat, prin comisie rogatorie, efectuarea unor acte de procedură în Italia, acte care încă nu au fost realizate.
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanţia că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că mandatul european de arestare se execută astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/ JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L.190/1 din 18 iulie 2002.
Cât priveşte respectarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O., Înalta Curte reţine că, potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Prin dispoziţiile anterior invocate, se recunoaşte dreptul de a reţine o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracţiune recunoscută ca atare de legea internă.
Nu există însă, o definiţie a noţiunii de motive verosimile sau motive plauzibile, Curtea statuând că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport de circumstanţele fiecărui caz în parte.
În atare condiţii, existând un mandat european de arestare instanţa de fond a procedat corect conformându-se dispoziţiilor art. 89 şi următoarele din Legea 302/2004 procedând în consecinţă şi luând măsuri privind predarea persoanei solicitate, potrivit art. 96 din Legea nr. 302/2004.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată B.D. împotriva sentinţei penale nr. 33/F/2008 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul persoană solicitată la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare, inclusiv a sumei de 40 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată B.D. împotriva sentinţei penale nr. 33/F/2008 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul persoană solicitată la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1389/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1445/2008. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
