ICCJ. Decizia nr. 1490/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 1490/2008
Dosar nr. 4040/3/2007
Şedinţa publică din 23 aprilie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1009 din data de 05 iulie 2007, pronunţată în dosarul nr. 4040/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, a hotărât următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. a) şi i) – art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.
În baza art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.V.B. la pedeapsa de 17 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi e) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 67 alin. (2) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive, de la 16 noiembrie 2006 şi până la zi.
În baza art. 14 – art. 15 raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea, art. 998 – art. 999 C. civ., a admis acţiunea civilă formulată de moştenitoarea victimei, respectiv D.M.F., prin mandatar special D.C., şi l-a obligat pe inculpat la plata către aceasta a unor daune materiale în sumă de 40.000.000 ROL (4.000 RON).
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpat obiectul folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv un cuţit.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.100 RON, onorariul avocatului din oficiu fiind avansat din fondul special al Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt: din anul 1991 şi până în luna noiembrie 2003, inculpatul a fost căsătorit cu numita G.M. (în prezent T.), căsătoria acestora desfăcându-se prin divorţ. Prin sentinţa de divorţ, copilul minor rezultat din căsătorie a fost încredinţat mamei, inculpatul având drept de vizită şi de legături personale cu acesta.
În cursul anului 2006, s-a soluţionat de către instanţă şi procesul de partaj, în urma căruia fostei soţii a inculpatului i-au fost atribuite toate bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv imobilul situat în Bucureşti, care a constituit domiciliul conjugal.
Atât pe timpul desfăşurării procesului de divorţ, cât şi ulterior, inculpatul a încercat să se împace cu soţia, atitudinea acestuia persistând şi după ce, în urma unei hotărâri judecătoreşti, a părăsit fostul domiciliu conjugal, mutându-se la o altă adresă.
De asemenea, având drept de vizită şi de a întreţine relaţii personale cu copilul rezultat din căsătorie, inculpatul a continuat să meargă la domiciliul fostei soţii. Starea conflictuală dintre aceştia s-a agravat în momentul în care inculpatul a constatat că fosta sa soţie are o relaţie de concubinaj cu victima G.F., acesta din urmă mutându-se, la începutul lunii octombrie 2006, în locuinţa din Str. Radu Constantin.
În aceste condiţii, inculpatul a început să o urmărească pe fosta sa soţie şi pe concubinul acesteia, ameninţându-i cu moartea.
În dimineaţa zilei de 13 noiembrie 2006, fiind înarmat cu un cuţit, inculpatul s-a deplasat în zona Str. Radu Constantin iar, în jurul orelor 07, văzându-i pe G.M. (T.) şi pe victima G.F., după ce au ieşit din bloc şi au ajuns la un magazin situat pe Str. lacob Andrei, i-a cerut acesteia din urmă să se despartă de fosta sa soţie, moment în care a avut loc o scurtă altercaţie verbală, după care inculpatul a scos cuţitul pe care îl avea asupra sa şi s-a îndreptat spre victimă. Aceasta a încercat să se apere, pulverizând spre inculpat un spray paralizant, după care a început să fugă.
Inculpatul a fugit după victimă şi i-a aplicat mai multe lovituri cu cuţitul. La intervenţia numitei G.M. (T.) şi a altor persoane de pe stradă, victima a reuşit să fugă până pe Str. lacob Andrei, unde a fost prinsă din nou de către inculpat, care a continuat să o lovească cu acelaşi cuţit, până când aceasta a căzut la pământ.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului G.V.B. care, la data de 13 noiembrie 2006, acţionând cu premeditare şi în public, i-a aplicat victimei G.F. mai multe lovituri cu un cuţit, provocându-i astfel leziuni traumatice care au condus la deces, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. a) şi i) C. pen.
Tribunalul a reţinut săvârşirea faptei cu premeditare, cu motivarea că, anterior săvârşirii infracţiunii, inculpatul a ameninţat-o în mai multe rânduri pe victimă că o va omorî, sens în care, în ziua faptei, s-a şi dotat cu un obiect ascuţit, respectiv un cuţit. De asemenea, inculpatul a urmărit-o pe victimă, cunoscând ora la care aceasta pleca de acasă. Intensitatea şi multitudinea loviturilor aplicate de inculpat denotă intenţia directă cu care a acţionat acesta în scopul suprimării vieţii victimei.
Tribunalul a respins, ca nefondată, cererea parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei inculpatului, în sensul reţinerii şi a variantei deosebit de grave a omorului prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., motivând amplu ce se înţelege prin „cruzimi", şi că această agravantă nu se poate reţine faţă de inculpatul G.V.B. deoarece, acesta nu a întrebuinţat în mod voit anumite metode de chinuire a victimei, caracteristice acestei agravante.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul ridicat de pericol social al faptei, împrejurările săvârşirii acesteia, scopul urmărit şi consecinţele produse.
Astfel, tribunalul a apreciat că aplicarea unei pedepse peste minimul special, respectiv 17 ani închisoare, este suficientă pentru realizarea scopului său educativ şi preventiv, fiind de natură să îl determine pe inculpat să îşi formeze o atitudine corespunzătoare faţă de ordinea de drept şi de valorile socio-morale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel în termenul legal PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREŞTI (la data de 11 iulie 2007) şi respectiv inculpatul G.V.B. (la data de 13 iulie 2007).
În motivele de apel susţinute oral, reprezentantul parchetului a declarat că nu mai susţine primul motiv de apel invocat în scris, referitor la greşita încadrare juridică dată faptei inculpatului, prin omisiunea reţinerii variantei deosebit de grave a săvârşirii omorului prin cruzimi, conform art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.
În singurul motiv de apel susţinut, a solicitat majorarea pedepsei aplicate de prima instanţă atât în considerarea gravităţii faptei, a împrejurărilor reale de comitere şi a conduitei ulterioare a inculpatului, cât şi prin reţinerea în sarcina acestuia a circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv săvârşirea omorului din gelozie, apreciată de acuzare ca fiind un „motiv josnic" în sensul legii penale.
Inculpatul a criticat sentinţa tribunalului exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei, solicitând reducerea acesteia, prin reţinerea scuzei provocării, precum şi a unor circumstanţe personale favorabile, respectiv lipsa antecedentelor penale şi atitudinea de recunoaştere şi regret manifestată în legătură cu fapta comisă.
Prin Decizia penală nr. 31/ A din 4 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul G.V.B. S-a menţinut starea de arest preventiv şi s-a dedus în continuare, din pedeapsă, perioada petrecută în arest preventiv.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel, a analizat întregul probatoriu administrat pe parcursul procesului penal, inclusiv în faza de apel, în raport cu motivele invocate în susţinerea căii de atac exercitate în faţa acestei instanţe, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, şi a constatat că ambele apeluri cu care a fost sesizată sunt nefondate.
Astfel, Curtea nu a găsit întemeiată solicitarea Parchetului, susţinută cu ocazia dezbaterilor, de a reţine în sarcina inculpatului circumstanţa agravantă legală generală prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. (săvârşirea infracţiunii „din motive josnice"), în considerarea sentimentului de gelozie ce a constituit principalul mobil al comiterii infracţiunii.
Curtea a analizat acest sentiment uman, care se regăseşte într-o mai mare sau mai mică măsură la aproape fiecare om, prin raportare la personalitatea concretă a inculpatului, stabilind în final că gelozia nu a acţionat pentru aceasta ca un motiv josnic.
În concret, Curtea a constatat că, în timp, sentimentul geloziei a acaparat aproape întregul comportament social al inculpatului, iar nu doar acţiuni punctuale ale acestuia, cum este fapta de omor comisă. Mai mult decât atât, inculpatul şi-a alimentat el însuşi sentimentul respectiv, prin închipuirea mentală a unei împăcări, în realitate imposibilă, cu fosta soţie, pe fondul unor tulburări psihice manifestate, între altele, conform expertizei medico-legale, printr-o „fixare extremă pe [..] o persoană, idee".
Prin urmare, inculpatul nu a dat geloziei sale, de altfel absolut evidente, semnificaţia unui motiv josnic, nelegiuit, ci a văzut în fapta comisă pe fondul acestui sentiment doar o cale de realizare a închipuirii sale, urmărind înlăturarea persoanei care, în mintea lui, constituia un obstacol în refacerea relaţiei conjugale.
Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs PARCHETUL de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREŞTI şi inculpatul G.V.B.
În motivele de recurs scrise şi susţinute oral de reprezentantul parchetului, Decizia instanţei de apel a fost criticată, ca nelegală şi netemeinică, sub aspectul nereţinerii circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. d) C. pen. şi sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei.
Astfel, s-a susţinut că în doctrină sunt considerate mijloace josnice în săvârşirea unei infracţiuni, acele impulsuri interne, contrare moralei, care presupun o conştiinţă deosebit de înapoiată, periculoasă prin posibilitatea pe care infractorul o manifestă în a recurge la fapte antisociale. Periculozitatea sporită a persoanei care acţionează sub impulsul geloziei, este determinată de egoismul şi uşurinţa cu care infractorul trece la săvârşirea unor fapte periculoase, îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.
S-a mai susţinut că pedeapsa nu a fost corect individualizată, aceasta fiind prea mică în raport de împrejurarea că fapta a fost comisă cu premeditare, în loc public, şi a creat un sentiment de oroare în rândul persoanelor prezente la locul incidentului. Pe de altă parte, inculpatul este o persoană extrem de agresivă care, şi după comiterea faptei a avut o atitudine ameninţătoare la adresa fostei soţii.
În motivele sale de recurs, inculpatul a criticat Decizia instanţei de apel exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia, având în vedere circumstanţele reale în care s-a comis fapta şi circumstanţele personale ale inculpatului, care a acţionat sub imperiul furiei provocate de gelozie, şi care s-a aflat într-un moment de nebunie temporară, care l-a făcut să-şi piardă controlul.
Examinând recursurile declarate de parchet şi de inculpat împotriva deciziei instanţei de apel, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.
Pe baza unei analize judicioase a probelor administrate în faza de urmărire penală, la instanţa de fond şi la instanţa de apel, prin hotărârile pronunţate primele instanţele au stabilit o corectă stare de fapt, pe care au încadrat-o în dispoziţiile art. 174 – art. 175 lit. a) şi lit. i) C. pen. Instanţa de apel a motivat pe larg de ce nu se impune în speţa de faţă, reţinerea circumstanţei agravante prevăzută de art. 175 lit. c) C. pen., a circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 lit. d) C. pen. şi a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.
Cu privire la cererea parchetului de a se reţine circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. d) C. pen., Înalta Curte constată că identificarea acestei agravante, respectiv comiterea faptei din „motive josnice" este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, care în raport de circumstanţele reale ale faptei şi de persoana inculpatului va aprecia dacă fapta a fost sau nu comisă din „motive josnice".
Or, instanţa de apel a dovedit în mod convingător că, în speţă gelozia cu care a acţionat inculpatul când a suprimat viaţa concubinului soţiei sale, nu poate fi interpretată ca un „motiv josnic" în sensul dispoziţiilor art. 75 lit. d) C. pen.
Din probele de la dosar, rezultă fără dubiu că, după pronunţarea sentinţei de divorţ, inculpatul a continuat să-l viziteze pe fiul lor şi că în mai multe rânduri a încercat să se împace cu fosta soţie şi să reia viaţa în comun. în condiţiile în care aceste încercări au eşuat, inculpatul a fost cuprins de un sentiment de gelozie, faţă de cel pe care îl considera răspunzător de eşecul său de a se împăca cu fosta soţie. Această stare de gelozie, a fost favorizată şi de diagnosticul pe care îl prezintă inculpatul acela de tulburare de personalitate paranoida, de tip impulsiv, constatat de raportul de expertiză medico-legală aflat la dosarul Curţii de Apel.
Gelozia manifestată de inculpat prezintă mai mult simptomele unei maladii, decât ale unei răutăţi excesive, el acţionând în ideea că s-ar putea împăca cu soţia dar, această împăcare nu mai este posibilă din cauza relaţiei pe care aceasta o are cu concubinul, obstacol, pe care a înţeles să-l înlăture în acest mod.
În concluzie, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, inculpatul nu a dat geloziei sale, semnificaţia unui motiv josnic, nelegiuit, ci a văzut în fapta comisă pe fondul acestui sentiment doar o cale de realizare a închipuirii sale, urmărind înlăturarea persoanei care, în mintea lui, constituia un obstacol în refacerea relaţiei conjugale.
Pe de altă parte, interpretarea dată de parchet acestei noţiuni în motivele de recurs este excesivă. Acceptând o asemenea interpretare, ar însemna ca în caz de omor, circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. d) C. pen., să fie incidenţă în toate cazurile de omor comis cu intenţie, întrucât de cele mai multe ori, suprimarea vieţii unei persoane are loc pe fondul unor impulsuri interne contrare moralei, cum ar fi răutatea, invidia.
Cu privire la motivele de recurs privind individualizarea pedepsei, instanţa de recurs constată că primele instanţe au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 52 şi 72 C. pen.
Astfel, la stabilirea cuantumului pedepsei de 17 ani închisoare, s-a avut în vedere atât caracterul deosebit de grav al faptei comise, relevat de modul în care a fost pregătită fapta şi de violenţa cu care s-a acţionat, cât şi de circumstanţele ce definesc persoana inculpatului care nu are antecedente penale, a dat dovadă de sinceritate pe tot parcursul procesului penal şi a regretat comiterea faptei. La stabilirea acestui cuantum de pedeapsă orientat spre minimul special, primele instanţe au dat eficienţă şi stării sănătăţii mentale a inculpatului, diagnosticat cu tulburări de personalitate de tip paranoid, la agravarea acestei stări contribuind şi agresiunea la care a fost supus inculpatul imediat după comiterea faptei, din partea unor persoane rămase neidentificate.
Nefiind identificate împrejurări noi care să poată fi reţinute fie ca circumstanţe agravante, fie ca circumstanţe atenuante, cu consecinţa modificării cuantumului pedepsei de aplicate, instanţa de recurs constată că pedeapsa a fost corect şi just individualizată, iar cuantumul acestea, executat în regim de detenţie este de natură să asigure atât reeducarea inculpatului, cât şi prevenirea comiterii unor fapte asemănătoare.
Fată de aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, şi sub aspectul nereţinerii circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. d) C. pen. şi al individualizării pedepsei, care au constituit motive de recurs, şi cum din oficiu, nu se constată motive de casare a deciziei atacate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează ca recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul G.V.B. să fie respinse, ca nefondate.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) şi art. 38516 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 16 noiembrie 2006 la 23 aprilie 2008.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul intimat-inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul G.V.B.
Împotriva deciziei penale nr. 31/ A din 4 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 16 noiembrie 2006 la 23 aprilie 2008.
Obligă recurentul intimat-inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1489/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1509/2008. Penal → |
|---|
