ICCJ. Decizia nr. 1430/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1430/2008
Dosar nr. 14389/3/2006
Şedinţa publică din 16 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului rezultă următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 461 din 30 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice reţinută prin rechizitoriu a faptelor pentru care inculpatul V.M. a fost trimis în judecată, din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., în patru infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., comisă în dauna părţii vătămate S.A.M.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., comisă în dauna părţii vătămate C.N.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., comisă în dauna părţii vătămate Ţ.A.D.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., comisă în dauna părţii vătămate P.I.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat în cauză în perioada 26 martie 2006, 17 iulie 2006.
În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., s-a constatat că în cauză nu pot fi acordate despăgubiri civile.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în fapt, că, prin rechizitoriul nr. 1819/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în noaptea de 25 martie 2006, împreună cu alte persoane neidentificate, prin ameninţare şi violenţă, au sustras bunuri personale aparţinând părţii vătămate P.I., S.A.M., C.N., Ţ.D. şi un generator electric proprietatea SC E.C. SRL; actul de inculpare a avut la bază probele constând în plângerea şi declaraţia reprezentantului SC E.C. SRL, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşele fotografice, declaraţiile părţilor vătămate, procesul verbal de recunoaştere din grup, declaraţiile martorilor, raportul de constatare tehnico ştiinţifică nr. 204298/17 aprilie 2006, procesul verbal de percheziţie domiciliară.
Instanţa de fond a reţinut că părţile vătămate, lucrători ai SC E.C. SRL îşi desfăşurau activitatea la un punct de lucru al anterior menţionatei societăţi comerciale, amplasat în comuna Glina, lângă şoseaua de centură unde fuseseră montate un trepier şi o ţeavă de foraj, un compresor, un generator electric şi un cort.
În noaptea de 25 martie 2006, în jurul orei trei, inculpatul, împreună cu alte persoane neidentificate s-au deplasat cu un atelaj hipic la punctul de lucru al SC E.C. SRL, inculpatul având asupra sa o furcă şi intrând în cortul în care dormeau cele patru părţi vătămate pe care le-a ameninţat, a exercitat asupra lor acte de violenţă fizică (lovire cu pumnul şi cu un corp dur) şi a sustras, de la partea vătămată S.A.M. un telefon mobil, de la partea vătămată C.N, o geantă conţinând articole de îmbrăcăminte şi suma de 260.000 lei, iar de la partea vătămată Ţ.A.D. un încărcător de telefon şi o pereche de pantofi sport.
În acest timp, celelalte persoane ce îl însoţiseră pe inculpat au sustras generatorul electric amplasat în exteriorul cortului în care se aflau părţile vătămate, plecând împreună cu inculpatul cu căruţa acestuia.
Prejudiciul total, creat prin săvârşirea faptelor şi nerecuperat, a fost de 46.500.000 lei.
Prima instanţă a reţinut, de asemenea, că prin rechizitoriu, în mod greşit a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de tâlhărie în varianta normativă prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în condiţiile în care actele materiale au fost săvârşite faţă de mai multe persoane, existând atâtea infracţiuni câte persoane au fost atacate, exercitându-se asupra lor acte de violenţă.
S-a menţionat, totodată, că reţinerea formei calificate a infracţiunii de tâlhărie în varianta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., nu se justifică deoarece un cort amplasat în câmp nu se circumscrie noţiunii de loc public, astfel după cum aceasta este reglementată în art. 152 C. pen.
Având în vedere considerentele menţionate, în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării faptei reţinută prin rechizitoriu în patru infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Sub aspect probator, instanţa de fond a apreciat că urmărirea penală efectuată în cauză creează dubii care profită inculpatului, situaţia de fapt, astfel după cum ea a fost reţinută prin rechizitoriu, cuprinzând inadvertenţe sau nelămuriri, actul de inculpare bazându-se în principal pe declaraţiile iniţiale ale părţilor vătămate, ulterior retractate, prin care îl descriau pe inculpat, pentru ca în etapa cercetării judecătoreşti prin declaraţiile notariale ale părţilor vătămate, acestea să arate că la momentul săvârşirii faptei se treziseră brusc din somn şi că persoana văzută şi indicată la recunoaşterea din grup era mult mai mică de statură decât inculpatul, această poziţie fiind menţinută cu ocazia audierii în instanţă.
Avându-se în vedere poziţia oscilantă a părţilor vătămate instanţa de fond a arătat că se vor reţine doar declaraţiile ce se coroborează cu celelalte probe. Relativ la depoziţiile martorilor asistenţi la efectuarea recunoaşterii din grup, s-a menţionat că martorul asistent N.C. a arătat că părţile vătămate au recunoscut, pe rând pe inculpat, iar martorul asistent V.T. a arătat că părţile vătămate au fost prezente concomitent în încăpere, indicând pe inculpat ca autor al faptei la indicaţiile poliţistului, existând, aşadar, deficienţe de ordin legal în realizarea recunoaşterii din grup, putându-se concluziona în sensul că poziţia adoptată de părţile vătămate în faza cercetării judecătoreşti este cea conformă realităţii, având în vedere împrejurarea că fapta a fost săvârşită în timpul nopţii, în condiţii de iluminare precară ce reduceau posibilitatea observării de amănunte ale fizionomiei inculpatului.
Relativ la poziţia inculpatului astfel după cum rezultă din declaraţiile acestuia, în mod constant nu a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că la data de 25 martie 2006 a muncit la patru kilometri de locul săvârşirii faptelor, seara lăsându-şi căruţa lângă casa martorilor R.M. şi S.P., concluziile testului poligraf neavând valoare de probă, ci doar de incidiu privind vinovăţia inculpatului, în măsura coroborării cu alte probe.
S-a subliniat, totodată, că în faza urmăririi nu s-a stabilit provenienţa urmelor de pneuri relevate în planşele foto (ulterior neputându-se administra proba cu expertiza tehnică) şi nici provenienţa căruţei folosită la săvârşirea faptelor, planşele foto surprinzând imaginile a două căruţe diferite, care nu au fost identificate şi relativ la care inculpatul a arătat că îi aparţin şi că una dintre ele a rămas permanent în curtea casei sale, iar cealaltă a fost împrumutată fraţilor M.; sub acest aspect instanţa de fond a apreciat că declaraţiile fraţilor M. şi ale martorilor R.M. şi S.P. diferă deoarece se referă la atelaje diferite, neputând contribui la stabilirea existenţei vinovăţiei inculpatului.
Concluzionând, prima instanţă a arătat că în faza urmăririi penale nu s-a lămurit corespunzător situaţia de fapt, necunoscându-se ce căruţă a fost folosită la săvârşirea faptelor şi nici apartenenţa calului respectivului atelaj, nedovedindu-se vinovăţia inculpatului şi, în plus, relevându-se că în urma percheziţiei domiciliare la locuinţa inculpatului nu au fost găsite bunurile sustrase părţilor vătămate; pe cale de consecinţă s-a apreciat că actul de urmărire penală cu care instanţa a fost sesizată precum şi întreaga fază a urmăririi penale nu a fost aptă, din punct de vedere probator să elimine toate dubiile legate de vinovăţia inculpatului, participarea sa la săvârşirea faptei, dubiile create profitând inculpatului. Starea de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite cu plângerea şi reprezentantul SC E.C. SRL, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşele foto, declaraţiile martorilor, părţilor vătămate, ale inculpatului, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, procesul verbal de percheziţie domiciliară, procesul verbal de recunoaştere din grup.
Împotriva acestei soluţii a declarat, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticându-se hotărârea instanţei de fond, în esenţă, pentru greşita interpretare a probelor, constând în neaprecierea corectă a declaraţiile martorilor asistenţi care, în opinia parchetului, şi-au menţinut declaraţiile în sensul că părţile vătămate au recunoscut din grup pe inculpat, greşita reţinere a declaraţiei inculpatului prin care arată că a fost la muncă la 4 km de locul săvârşirii faptelor şi a aspectului că provenienţa căruţelor nu a fost stabilită; s-a arătat, totodată, că reţinerea în sarcina inculpatului a patru infracţiuni de tâlhărie este greşită deoarece acesta a fost acuzat şi de sustragerea generatorului aparţinând SC E.C. SRL, aşadar ar fi fost just să fie reţinute cinci infracţiuni de tâlhărie, latura civilă fiind, de asemenea, eronat soluţionată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 338 din 18 octombrie 2007, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 461 din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a reţinut că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a apreciat ca legală şi temeinică hotărârea de fond, atât sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei reţinută prin rechizitoriu, neputându-se reţine săvârşirea a cinci infracţiuni de tâlhărie deoarece inculpatul nu putea avea reprezentarea că generatorul sustras aparţinea SC E.C. SRL şi că părţile vătămate erau angajaţii acesteia, zona de câmp nefiind marcată cu însemnele acestei persoane juridice.
Relativ la criticile vizând soluţia achitării s-a arătat că instanţa de fond a interpretat corespunzător probele administrate în faţa sa cât şi pe cele administrate în cursul urmăririi penale, reţinând că părţile vătămate au avut poziţii oscilante, că recunoaşterea din grup nu a respectat condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, că inculpatul a avut o poziţie constantă şi, de asemenea, că în faza urmăririi penale nu s-a stabilit ce căruţă, ce cal şi ce proprietar are atelajul utilizat la săvârşirea infracţiunilor, toate aceste dubii profitând inculpatului, probele legal administrate nedovedind în mod indubitabil că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând Decizia instanţei de apel, cât şi hotărârea de fond care sunt apreciate ca nelegale şi netemeinice având în vedere greşita reţinere, în exclusivitate a probelor administrate în etapa cercetării judecătoreşti, cu încălcarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. pen., fiind înlăturate nemotivat probe care dovedeau vinovăţia inculpatului (declaraţiile părţilor vătămate date în etapa urmăririi penale, ale martorilor asistenţi la recunoaşterea din grup şi procesul verbal de recunoaştere din grup, declaraţiile date în faţa notarului de către părţile vătămate fiind depuse în instanţă, în mod surprinzător, de apărătorul inculpatului, fiind date la o lună de la momentul recunoaşterii din grup a inculpatului), modificarea poziţiei nefiind plauzibil motivată şi existând neconcordanţe între declaraţiile date în faţa instanţei de către părţile vătămate. În drept, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Curtea, examinând recursul declarat prin prisma motivului invocat, cât şi din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care urmează:
Astfel după cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 3, 4, 63 şi 65 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă o anumită soluţie în baza probelor administrate atât în mod nemijlocit în faţa sa, cât şi a probelor administrate în etapa urmăririi penale, soluţia reflectând convingerea instanţei asupra situaţiei de fapt şi asupra săvârşirii infracţiunii imputate de către persoana trimisă în judecată.
În aplicarea normelor legale anterior menţionate, instanţele de fond şi apel au procedat în mod just apreciind probatoriul administrat în etapa urmăririi penale, observând că în acea etapă procesuală nu au fost clarificate aspecte importante relative la starea de fapt, probatoriul neputând fi completat având în vedere intervalul mare de timp existent între momentul săvârşirii faptelor şi cel al efectuării cercetării judecătoreşti, fiind imposibilă stabilirea unor aspecte precum identitatea proprietarului căruţei şi calului folosite la săvârşirea faptelor.
Totodată, în mod corect s-au apreciat ca fiind contradictorii declaraţiile martorilor asistenţi, reţinându-se că recunoaşterea din grup nu a fost efectuată potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Relativ la declaraţiile părţilor vătămate, instanţa de fond a subliniat, în mod corect, că poziţia oscilantă a acestora impune luarea în considerare a declaraţiilor lor în măsura în care se coroborează cu celelalte probe, instanţele respectând dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., neavându-se în vedere o valoare predeterminată a probelor, dar apreciindu-se ansamblul probator şi dubiile cu privire la participarea inculpatului la săvârşirea faptei, cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.
Relativ la motivele pentru care părţile vătămate şi-au schimbat declaraţiile şi la neconcordanţele existente între declaraţiile date de acestea în faţa instanţei, s-a reţinut în mod corect că exista posibilitatea reală ca declaraţiile corespunzătoare adevărului să fie cele date în faţa instanţei având în vedere condiţiile obiective în care părţile vătămate au intrat în contact cu autorul faptei (ora înaintată, întuneric, faptul că părţile vătămate dormeau); în aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că fapta nu a fost săvârşită de către inculpat având în vedere că declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate au fost esenţial modificate, bunurile pretinse a fi fost sustrase de inculpat nu au fost găsite la domiciliul său şi, de asemenea, că probele administrate în etapa urmăririi penale nu au fost apte să determine convingerea instanţei în sensul reţinerii săvârşirii faptei de inculpat, cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dubiile privitoare la aceste aspecte neputând fi înlăturate prin probele administrate în faţa instanţei şi profitând inculpatului.
Pentru cele ce preced, apreciind hotărârile anterior pronunţate ca fiind legale şi temeinice, iar soluţiile pronunţate întemeindu-se pe probe legal administrate, instanţele exercitându-şi rolul activ în vederea aflării adevărului, recursul va fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 338 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul V.M.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2008. Penal. Ucidere din culpă (art.178... | ICCJ. Decizia nr. 1437/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
